Povești din satele transilvane. Ad, Janneke și caii islandezi de la Oarba de Mureș

Oarba de Mureș este un sat care apare în toate cărțile de istorie. În toamna anului 1944 aici s-au dat lupte crâncene pentru eliberarea Ardealului de Nord. După aproape 80 de ani satul din Lunca Mureșului nu s-a schimbat prea mult. Case sărăcăcioase, ulițe înecate în noroaie, dar și un peisaj de poveste care te îndeamnă să uiți de toate binefacerile și crizele secolului XXI. Natura generoasă și oamenii primitori i-au făcut pe olandezii Ad și Janneke de Groot-Vos să se stabilească la Oarba în urmă cu 15 ani. Au o fermă de oi dintr-o rasă franceză și cresc cai islandezi. Dacă nu i-ai cunoaște, par niște gospodari de-ai locului, îmbrăcați modest și încălțați în cizme de cauciuc. Îi trădează doar accentul, jumătate ardelenesc, jumătate străin...

În căutarea paradisului pierdut

Ad și Janneke au renunțat, fără regrete, la traiul tihnit, de orășeni din Țara morilor de vânt. Ad avea în Olanda o firmă de software, Janneke, o carieră în televiziune... Au renunțat la confort, la bani și la prieteni... Acum se ocupă de oi și de cai și spun că au făcut o alegere bună. „Oamenii din România sunt  foarte prietenoși și faini. Aici natura e deosebită, olandezii au pierdut-o, ai spațiu mult, ai libertate. Aici facem mai mult decât puteam face în Olanda. Acolo sunt prea multe legi, faci un pas, doi și ai o lege pe care ți-e frică să nu o încalci. Aici nu e chiar așa, e mai multă libertate. Poate că și lipsa de organizare de la țară are și plusurile ei, te simți mai liber... Îmi plac și oamenii, sunt de ajutor“, spune Ad De Groot-Vos. Soția îl completează: „Am aflat despre aceste locuri de la o prietenă care a stat în Târăveni. Am venit aici în urmă cu 15 ani, ne-a plăcut și nu am mai plecat. Este o zonă foarte frumoasă...“ Ad ne mărturisește că ferma și caii islandezi sunt doar un hobby, el se ocupă acum cu exportul instrumentelor muzicale fabricate la Reghin în mai multe țări din Europa. Janneke are o asociație care se interesează de copiii orfani adoptați din România și, ca orice jurnalist care nu-și uită uneltele, scrie... A publicat câteva cărți despre România și satul în care trăiește. „Am scris despre Oarba de Mureș, iar cărțile au adus, înainte de pendemie, peste 200 de turiști olandezi aici. Încerc să promovez stilul de viață rustic, viața simplă de la țară. Am prins și perioada când oamenii mai mergeau cu vacile sau cu sapa la câmp, dar acum au cam dispărut și de aici aceste practici. Am scris și rețete culinare din Ardeal, o parte le-am luat de la un vecin care a fost bucătar la Mănăstirea Nicula. Îmi place bucătăria românească. Am găsit multe asemănări cu bucătăria olandeză, numai că aici se mănâncă mai mult porc, la noi mai multă carne de vită. Este și un fel de mâncare care nu îmi place – răcitura!... Îmi place aici, îmi place stilul de viață, îmi place peisajul... Sălbăticia, animalele sălbatice care în Olanda sunt din ce în ce mai rare“, se destăinuie jurnalista olandeză.

O rasă de cai de pe vremea vikingilor

Despre caii islandezi Ad vorbește cu multă pasiune: „Sunt o rasă rară în Europa, foarte cuminți, de talie mai mică, dar puternici și rezistenți. Am avut și în Olanda cai islandezi. Acum avem peste 20, sunt blânzi şi, pentru că au un pas deosebit, numit tölt, poţi merge şi cu halba de bere pe el şi nu se varsă. Pasul acesta special înseamnă că are, în același timp trei picioare pe pământ... Datorită acestui mers mişcarea cailor islandezi este legănată şi comodă pentru om, iar călăreţul se poate ţine foarte uşor în şa. Dar, de la un tempo foarte lent, calul este capabil să-şi mărească repede viteza, până la galop. Sunt foarte sociabili, nu le place să stea singuri. Altfel, sunt ușor de întreținut. Merg la păscut, iar aici pășunea este foarte bună, cu o mulțime de plante medicinale, iarna le dau fân și lucernă. Când am venit, în 2006, oamenii se uitau ciudat le ei și se mirau că ce fel de cai sunt ăștia care nu știu să tragă la căruță! Am animale de rasă pură, am cumpărat armăsari din Islanda pentru reproducere. Vând anual câteva exemplare în Germania, unde sunt foarte apreciați.“ Ideea creşterii acestor animale la Oarba de Mureş i-a venit soţiei sale, Janneke, care a călărit cai islandezi în urmă cu mai mulţi ani, chiar în Islanda. „Acolo am călărit 8 zile, am văzut că e un cal uşor de întreţinut, stă afară și iarna şi vara şi am spus că acesta este cel mai potrivit pentru noi. Acum avem un adevărat ritual în fiecare zi cu acești cai. Mergem dimineața la saivan, le dăm de mâncare, le facem curat și după aceea mâncăm și noi... Îi îngrijim ca pe copiii noștri, ne sunt foarte dragi, se potrivesc cu stilul nostru de viață“, zice Janneke.

Adaptați și... adoptați

Istoria calului islandez este la fel de interesantă ca și această rasă de cai. A început în urmă cu peste 800 de ani, când au fost duși pe insulă de către vikingi. Cu timpul, caii au devenit foarte importanți pentru locuitorii din aceste locuri potrivnice și reci. În Europa continentală au ajuns după 1950, iar regulile de export sunt foarte strict stabilite de forurile de la Rejkiavik. Caii sunt ideali pentru lecțiile de călărie, plimbări sau drumeții călare. În România prima herghelie de cai islandezi a fost înființată la Izvoare, în județul Harghita. Ad De Groot-Vos este mândru de caii pe care îi crește la Oarba de Mureș ca pe copiii lui de suflet; îi știe pe toți pe nume și le vorbește în flamandă, dar și în românește, cu accent ardelenesc... Localnicii aud zilnic cum îi strigă... „Hai, măă!“ și caii vin în galop spre stăpân. Pentru Ad și Janneke satul mureșean a însemnat regăsirea paradisului pierdut... Chiar dacă viața de la țară este aspră și cu multe lipsuri, chiar dacă în sat nu este asfalt, nici canalizare, apă de băut pentru că fântânile seacă, ei se socot împliniți... Au învățat să fie răbdători și puternici precum caii pe care îi cresc...

Vasile Braic