Fuga Lolelor

Acest vechi obicei al saşilor din Agnita, aşezare sibiană de pe Valea Hârtibaciului, are loc curând după începutul fiecărui an.

Se crede că aceste personaje mascate alungă iarna grea şi spiritele rele, grăbind astfel sosirea primăverii. În vremurile de demult pregătirile începeau în familiile saşilor odată cu trecerea pragului noului an, grupurile de „Lole fugare“ fiind constituite pe breslele meşteşugarilor! Fiecare cu „lada ei de zestre“, cum ar fi cele ale croitorilor, cizmarilor, blănarilor, dogarilor sau fierarilor.

Membrii fiecărei bresle stăpâneau şi apărau bastionul care le aparţinea, situat pe una dintre laturile zidurilor fortificate ale Bisericii Evanghelice, care la nevoie ţinea loc de cetate de apărare. În dosul acelor ziduri se retrăgea întreaga comunitate. La „Fuga Lolelor“ luau parte majoritatea locui­torilor, indiferent că erau bătrâni sau tineri, feciori şi fete. Inclusiv copiii.

Tradiţia s-a păstrat până în zilele noastre. Şi costumele s-au păstrat ca în acele îndepărtate vremuri, cusute din bucăţi de stofă neagră, ca nişte franjuri sub care, la mişcări, se distinge culoarea albă. Măştile lor reproduc aceleaşi fizionomii înfricoşătoare de animale sălbatice, precum lupul, ursul, vulpea sau porcul mistreţ. Plesnitul bicelor, ecoul talăngilor şi bubuitul tobelor cetelor de lole acoperă cu zgomotele lor întreaga zonă centrală a Agnitei. Apoi alaiul lolelor străbate principalele străzi ale oraşului cu zarvă mare.

Există şi o legendă despre originea lolelor, care în limba germană se numesc „Urzeln“. Se spune că pe vremuri, când cetatea Agnitei era asediată de turci, o femeie curajoasă, pe numele de Ursula, s-a îmbrăcat în zdrenţe negre, şi-a pus mască pe faţă şi cu un bici şi un clopt în mâini s-a năpustit afară din cetate şi i-a pus pe fugă pe duşmani. Astfel, Agnita a fost salvată de năvălitori.

În acest an Fuga Lolelor a avut loc în cea dintâi duminică a lunii februarie, iar ca loc principal al întâlnirii a fost aleasă zona centrală a aşezării. Momentul de debut al „Paradei Lolelor“ l-au anunţat cele zece bătăi ale clopotului ceasului din turnul înalt al Bisericii Evanghelice. Sunetele plăcute ale vechiului orologiu pot fi auzite până dincolo de pădurile maialurilor săseşti „Grigore“ şi „Ţepelbeş“ şi până în oaza de distracţii şi odihnă „Sărături“ din Valea Olbocului. Din primăvară şi până toamna târziu ciurdarii vitelor din păşunile „Hevăzului“ şi „Văii Stricaţii“, precum şi ciobanii îndepărtatelor turme de oi, ca şi ţăranii saşi, români şi ţigani, aflaţi la lucrul câmpului, prânzeau şi mâncau de „o jină“, orientându-se după arătătoarele şi bătăile ceasului din turnul „Bisericii saşilor“. Sunetele lui ajungeau până şi în prispa caselor gospodarilor celor cinci sate învecinate: Dealu Frumos, Ruja, Coveş, Vărd şi Veseud.

Precizăm că „Fuga Lolelor“ repre­zintă o datină pornită din popor, fiind consemnată în vechile hrisoave ale anului 1689. Acele mărturii glăsuiesc cum că, uneori, printre invitaţii de onoare se aflau chiar şi reprezentanţii unor comunităţi locale. Şi atunci, ca şi acum, drept răsplată pentru efortul de a fi venit la Agnita pe frigul şi viscolul iernii, Lolele servesc musafirii cu gogoşi calde pe care le oferă prinse în nişte cleşti lungi din lemn, cu mai multe braţe.

Duminică, 2 februarie 2014, mai-marii gazdelor ospitaliere şi-au exprimat convingerea că noul an agricol va fi cât mai îmbelşugat cu putinţă în roadele acelor pământuri troienite de puţinele şi întârziatele zăpezi ale iernii.

Ioan Vulcan-Agniteanul