Pâinea în amintirile copilăriei

Când ziua se pregătea să plece la culcare, făcându-i loc întunericului timpuriu al nopţilor de toamnă târzie, mama-tatii, deci buna şi regretata mea bunică Anisia, cernea în covata din lemn, la lumina feştilei lămpii cu petrol, făina boabelor de grâu. Pregătea, apoi, într-un colţ al trocuţei, un ghemotoc de aluat cu plămădeală, adăugând în apa călduţă sarea grunjoasă, precum şi doar un „vârf de cuţit“ de drojdiuţă. De „ţahi“, cum îi spuneam noi, agniţenii, vecini de case şi de hotar de plugărit, dar şi prieteni buni cu familiile de saşi, oameni vrednici şi destoinici gospodari. Apoi, mai-nainte de „crăpatul zilei“ şi de cântatul cocoşilor, bunica mă trezea din visele somnului dulce al dimineţii, chemându-mă să-i ţin trocuţa pentru a putea frământa şi pune la dospit aluatul pâinii, în amestec cu cartofii fierţi, daţi prin tocătoarea de lemn. Şi o făcea cu atâta îndemânare şi plăcută trudă încât dădea ghes îndemnului inimii sale de a fredona o doină-doinită, auzită şi ştiută încă de când era o mică copiliţă în satul ei de pe valea sibiană a Buii.
Curând, după aceea, aprindeam vreascurile de lemne în vatra cuptorului din curtea casei, în timp ce bunul şi harnicul meu tată dădea de mâncare vitelor şi scotea cu găleata de la cumpăna fântânii apa limpede şi rece pentru adăpatul bivoliţelor şi a cailor de arat şi de cărat mari poveri. În nici două ore pâinile erau la copt, la fel şi plăcintuţele umplute cu varză dulce şi ceapă călită. Curtea şi întreaga uliţă se umpleau de mireasma pâinii dulci şi rumene. Scoase cu lopăţica din cuptor şi bătute de coaja din care făceam cafea cu lapte, pâinile şi toate celelalte bunătăţi, acoperite cu ştergare din in şi cânepă, se răceau domol, rămânând fragede şi parfumate. Când sta să se crape de ziuă, bunicuţa frângea trei colţuri zdravene dintr-o pâine pe care noi, cei trei fraţi, Vasile, Victoriţa şi Nelu, le împăturam cu grijă în trăistuţele pentru şcoală, alături de tăbliţele şi stilurile de scris, adăugând şi câte un măr sau o pară coaptă. De foame şi de nerăbdare, le înfulecam cu poftă în prima recreaţie, dându-le colegilor-prieteni de clasă să guste din dulceaţa pâinii, ştiind că, la rândul lor, într-o altă zi de şcoală, vor face şi ei la fel.
De atunci, de mult de tot, cu toate că am cutreierat ţara în lung şi-n lat şi-am „hoinărit“ şi prin îndepărtate străinătăţi, acea pâine a anilor copilăriei a rămas cea mai gustoasă pe care am mâncat-o vreodată!
PÂINEA este sărbătorită şi cinstită pe plan mondial de toate popoarele lumii. Atât de cele bogate, cât şi de cele sărace. Iar pâinea, în toate formele ei de prezentare, fie că-i din făină de grâu sau din cea de orez, reprezintă rodul cel mai firesc şi dumnezeiesc al Pământului, cinstind truda plugarilor de pretutindeni. Astfel că eu o numesc cu vădită bucurie „pâinea fără frontiere“, fiind pâinea noastră cea de toate zilele! Glorificată, în acest plăcut mod, în cântul înălţător al poeţilor lumii, precum şi în tradiţionalul şi creştinescul Tatăl Nostru, rostit cu glas tare în limbile tuturor popoarelor sau doar în gând de toţi muritorii !
Ioan Vulcan-Agniteanul
- Articol precedent: Mituri şi legende
- Articolul următor: Un hobby rar în România, colecţionar de clopote