Istoria unui instrument unic

Dacă o cauți pe Lăcrămioara Pop o găsești, aproape sigur, la Căminul Cultural din Tulgheș, la repetiții cu copiii sau trebăluind pe la muzeul unde a adunat sute de obiecte vechi de la bătrânii din sat. Am găsit-o, într-adevăr, la cămin, la o repetiție cu trupa de dansuri populare a copiilor de la școală. Aici este sufletul ei.

Lăcrămioarei Pop i-a fost acordat, în 2021, de către Ministerul Culturii titlul de tezaur uman viu pentru promovarea tradițiilor ancestrale din zona Tulgheșului, a instrumentelor tradiționale, dar și pentru că a reușit să le insufle tinerilor dragostea pentru cântecul și jocul din bătrâni.

Poate cel mai interesant lucru despre tezaurul viu al Tulgheșului este că a uimit lumea, pe unde a umblat, cu instrumentul la care își acompaniază copiii. Doba țărănească o găsim doar în această zonă, în satele de la poalele Călimanilor. Este un instrument ancestral, de acompaniament, care însoțea vioara sau fluierul și, pe vremuri, taraful la jocurile din sat sau la clacă.

Făcută din lemn de brad, doba este pe cale de dispariție pentru că nu mai sunt meșteri care să o croiască. Nicolae Baci, din Gălăuțaș, o comună din apropiere, este printre cei care au redescoperit-o în urmă cu peste 30 de ani. Ne spune și istoria acestui instrument unic: „Lumea uitase de dobă. E foarte interesantă pentru că este un instrument arhaic. Eu am găsit una veche, are peste 100 de ani. Am început să cânt cu ea. Se făcea din lemn de brad și, mai rar, din paltin. Coardele se ciupesc și se bat cu un obiect căruia la noi, în zonă, îi zicem bătălău. Eu am înființat un taraf tradițional aici, la Gălăuțaș, cu ceteră și cu dobă și lumea începe din nou să aprecieze acest instrument. Și acum mai acompaniez taraful tot la doba cea veche.“

Doba este o prelungire a mea

Lăcrămioara Pop, născută în zona Topliței, ne spune mai multe despre doba țărănească. „Îi zice dobă tocmai ca să nu fie confundată cu toba. În limbaj academic îi zice violoncel bătut. Să nu credeți că-i făcută pe la vreo fabrică de instrumente muzicale, este făcută manual, de țăranii noștri, din scândură de brad, bine uscată. Are forma unui violoncel, ritmul este dat de bătaia în corzile care sunt acordate după vioară. Pe vremuri corzile erau făcute din intestine uscate de animale, acum sunt făcute dintr-un fir sintetic. Eu l-am răsucit bine ca să nu am emoții că se rupe. Și rezistă mai mult în timp. La început cânta soțul meu la dobă, apoi am început și eu și am văzut că începe să-mi placă din ce în ce mai mult. Acuma nu știu, eu sunt prelungirea dobei sau doba este prelungirea mea“, glumește Lăcrămioara.

Și povestea continuă: „Într-o zi am pus mâna pe dobă să văd cum iese și chiar mi-a ieșit. Acompaniez cu ea formația de copii. Cei mici sunt ca un medicament pentru mine. S-a întâmplat să fiu bolnavă și să nu-mi vină să mă ridic din pat. Dar, când știam că am repetiții cu copiii, ajungeam cu chiu cu vai la cămin și până terminam repetițiile parcă îmi trecea și boala.“

Bocul și stupul dacic

Lăcrămioara Pop ne povestește și despre muzeul pe care l-a făcut din proprie inițiativă, neajutată de nimeni, la căminul cultural. „Avem multe obiecte interesante aici, legate de creșterea animalelor, de prelucrarea lemnului, ocupații de bază în această zonă. Am găsit în sat și un obiect deosebit pe care cred că nu îl veți mai vedea în altă parte. Este un strămoș al stupului de albine, exact așa cum se făcea pe vremea dacilor, din paie legate între ele cu lut și bălegar de cal. Avem și o veche sanie din lemn, folosită pentru transport, la noi se numește boc. Dacă oamenii nu aveau animale de tracțiune, boi sau cai, trăgeau ei la sanie. Așa își aduceau lemnele din pădure pentru iarnă, își duceau cerealele la moară. Avem și documente vechi, de exemplu un contract de muncă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, scris în două limbi, în germană și în maghiară. Dacă ne uităm pe el vedem că tânărul care s-a angajat avea 16 ani. Mă gândesc că, dacă am învățat ceva, în acea vreme, de la austrieci și unguri, am învățat ordinea, disciplina și respectul față de muncă. Muzeul reproduce, de fapt, o casă tradițională, cu două camere, camera bună, cum îi zicem aici, care era mai mult pentru oaspeți, și camera folosită zilnic. Avem aici și lăzi de zestre pictate manual, cu o vechime de peste un secol și multe alte obiecte despre care v-aș putea vorbi până deseară.“

Apoi Lăcrămioara se întoarce la copiii ei, la repetițiile formației de dansuri populare. Ne spune că are copii de 10-12 ani, dar și liceeni. „În trecut aveam o trupă mare, cu copii mici, de 3-4 ani, până la bătrâni de 80 de ani. Bătrânii ne-au cam părăsit sau nu mai pot juca și am rămas doar cu copiii. Îi acompaniez împreună cu soțul meu, la taragot sau saxofon și doar live, nu avem muzică înregistrată. Avem 14 jocuri, toate vechi, de aici din zonă, de la interferența Ardealului cu Moldova.“

Plecăm de la căminul cultural din Tulgheș care pentru Lăcrămioara Pop este cu adevărat un cămin, adică a doua ei casă, cu sentimentul că au mai rămas puțini astfel de oameni care trăiesc pentru o pasiune care nu le aduce niciun folos material, dar le astâmpără sufletul.

Vasile Braic