PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Perla - misterul scoicilor agresate

Considerate cele mai feminine și fermecătoare pietre prețioase, perlele, aveam să aflu în periplul meu prin China multimilenară, au fascinat generații întregi timp de secole, fiind singurele create de un organism viu. Privindu-le, simți cum emană o căldură și o strălucire unică pe care nu o întâlnești la alte pietre prețioase. Dintr-o sumară prezentare am aflat că sunt compuse din carbonat de calciu în proporție de 82-86%, 10-14% liant organic și aproximativ 3% apă.

Vizita la o „crescătorie“ de perle mi-a dat prilejul să aflu că și în acest domeniu China se află pe primul loc în lume.

Însuşirea de a izola un corp străin, pătruns în organismul scoicilor, cu straturi de sidef pentru a-l face inofensiv este procedeul biologic de producere a perlelor.

Am realizat că este o adevărată industrie care aduce venituri considerabile. În prezent, peste 90% din producţia de perle a Chinei se exportă. Aceste nestemate au fost cunoscute și au constituit o atracție în China încă de acum 4 milenii. Poate și pentru că aici s-a descoperit procedeul de obținere a perlelor de cultură.

Am avut prilejul să pescuiesc cu o plasă specială o scoică dintr-un bazin sub promisiunea că toate perlele pe care le găsesc îmi vor aparține. Erau peste 20, așa că le-am împărțit cu ceilalți tovarăși de călătorie.

A fost o experiență interesantă de care îmi amintesc cu mare plăcere. Aveam să aflu că scoicile cu mai multe perle sunt de apă dulce și sunt cel mai ușor de obținut, pe când scoicile de apă sărată produc o singură perlă care este mai frumoasă și, evident, mai scumpă.

Prin prelucrare se obține și pudra de perle care în medicina tradițională chineză reprezintă o sursă naturală de minerale care hrănește pielea și încetinește procesul de îmbătrânire, prin îmbunătățirea metabolismului și menținerea nivelului de hidratare. Pudra de perle se consumă și ca afrodisiac sub forma unui preparat amestecat cu oțet sau zeamă de lămâie.

Arta de a trăi frumos

Cloisonne-ul și…

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire: porțelanul și cloisonne-ul. Două tehnici create cu scopul de a înfrumuseța viața oamenilor și care au devenit reprezentative pentru arta chineză. Cloisonne este o artă tradiţională care necesită mult efort, implică o tehnică complexă de emailare și presupune un proces destul de elaborat si complicat de ardere, gravură, lustruire, aurire. Suportul cel mai utilizat este cuprul prelucrat dintr-o formă brută, prin ciocănirea şi întinderea materialului în tiparul dorit. Fiecare etapă necesită mare atenție și migală. Se calculează greutatea, grosimea, uniformitatea și dilatarea materialului.

Ajunși într-un atelier în apropierea Beijingului, am avut ocazia să urmărim toate etapele acestui proces. Șlefuirea și lustruirea mi s-au părut cele mai migăloase operațiuni. M-a uimit însă cel mai mult faptul că niciun obiect creat în serie nu semăna cu celălalt, deși în primele etape toate păreau identice. Diferența, ni s-a spus, o fac nuanțele culorilor date de concentrația și proporția diferitelor materiale folosite la umplerea fiecărei cavități (cloisonne = cavitate, orificiu). Predomină „albastrul de Jingtai“ răspândit începând cu secolul al XVI-lea, în timpul împăratului Jingtai.

…porțelanul

Tradiția ceramicii în China este foarte veche, de peste 10 milenii, obiectele obținute fiind utilizate în depozitarea și pregătirea alimentelor.

Porțelanul (aurul alb) este descoperit mult mai târziu și este un material ceramic alb și translucid obținut prin arderea la temperaturi înalte a unei paste formate din cuarț, caolin și feldspat.

În Europa a fost adus de marinarii portughezi care vindeau piesele chinezești pentru o greutate egală de aur. Prețul foarte mare al obiectelor din porțelan chinezesc a stârnit curiozitatea europenilor, dar procedeul fabricării porțelanului a fost un secret bine păzit de către chinezi.

Printre cele mai faimoase vase de porțelan sunt cele care au decoraţiunile considerate clasice: albastru şi alb, setul de trandafiri, bob de orez şi ceramica smălţuită.

S-a dovedit că porţelanul are o viaţă extrem de lungă, vasele fabricate în timpul dinastiei Ming păstrându-și încă îşi păstrează culorile strălucitoare şi transparența.

Mărturisesc că toate acele piese din porțelan m-au fascinat atât de mult încât mai că îmi venea să le iau în brațe și să plec. Am rămas doar cu amintirea lor și multe poze.

Călătoria în China nu s-a terminat. O nouă poveste vă așteaptă. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

Transilvania a fost plasată pe primul lor în top 10 regiuni de vizitat în 2016 de către Lonely Planet, în cadrul unuia dintre cele mai așteptate ghiduri turistice ale anului. Despre Lonely Planet se știe că este cea mai mare editură de ghiduri de călătorie din lume, deținută de trustul BBC Worldwide, și a lansat recent Best în Travel 2016.

Top 10 Regiuni

1. Transilvania, România
2. Islanda de Vest
3. Valle de Vinales, Cuba
4. Friuli, Italia
5. Insula Waiheke, Noua Zeelandă
6. Auvergne, Franţa
7. Hawaii
8. Bavaria, Germania
9. Costa Verde, Brazilia
10. St. Helena

„Acest ghid nu scoate în evidență destinațiile către care se îndreaptă cei mai mulți dintre turiști, ci locurile pe care echipa noastră consideră că ar trebui să le viziteze“, spune Tom Hall, directorul editorial al Lonely Planet, citat de presa internațională. Iar în fruntea topului regiunilor recomandate de echipă Lonely Planet pentru a fi vizitate în 2016 se află Transilvania. Autorii ghidului turistic spun că în zonă există și altceva în afară de legende despre vampiri, sate săsești și biserici fortificate. Potrivit realizatorilor topului, în Munții Carpați există multe peșteri, se pot face drumeții sau merge la ski. De asemenea, în orașe precum Brașov, Sighișoara și Sibiu există cafenele și terase la stradă, toate într-o ambianță unică. Totodată, Lonely Planet recomandă orașul studențesc Cluj-Napoca pentru viața de noapte.

BBC: Transilvania, tranziţia de la comunism la turism

Transilvania, o regiune cu peste o sută de castele și care l-a inspirat pe Bram Stoker să scrie volumul „Dracula“, a fost timp de secole casa multor aristocrați, dar, în cele din urmă, nu vampirii sunt cei de care ar fi trebuit să se teamă proprietarii clădirilor, ci de comunism, se arată într-un documentar al BBC. „Viața aristocraților transilvăneni s-a schimbat profund când Partidul Comunist Român a preluat puterea la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a confiscat toate castelele din România, multe dintre ele fiind lăsate apoi în paragină. Unii proprietari ai acestor clădiri impunătoare au reușit să fugă din România, iar alții au decăzut, devenind săraci“, relatează BBC. După revoluția din decembrie 1989, când regimul comunist a fost îndepărtat de la putere, descendenții foștilor proprietari au început să spere că vor putea să revendice proprietățile. Acest lucru s-a întâmplat în 2005, după adoptarea unor schimbări legislative în România, iar în prezent un număr din ce în ce mai mare de oameni se adresează justiției pentru a intra în posesia castelelor familiilor lor.

Totuși, chiar dacă au câștig de cauză, procesele presupun taxe judiciare foarte ridicate. În condițiile în care averea familiei este de mult istorie, cu taxe judiciare de plătit, cu reparaţii de făcut, cei mai mulți trebuie să gândească precum un antreprenor și să transforme proprietățile redobândite ca pe niște mici afaceri, mai scrie BBC.

Bogdan PANŢURU

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Călătoria în China mi-a oferit prilejul să vizitez și câteva grădini chinezești. Sunt de o frumusețe unică, locuri unde simți adevărata armonie a sufletului cu natura.

Amenajarea grădinilor este considerată o artă ce datează de peste trei milenii. Designul lor pornește de la dorința de a avea în miniatură peisaje din care nu lipsesc niciodată piatra și apa. În fiecare dintre ele sunt amenajate „cascade“, „munți“, apoi se plantează arbuști sau arbori ornamentali. Din loc în loc sunt pergole și spații amenajate din care poți admira peisajul. Culorile sunt alese cu grijă, iar materialele folosite pentru pavaje, ziduri si acoperișuri sunt în armonie coloristică cu mediul înconjurător. Zidurile de obicei sunt vopsite în alb. Stâlpii din lemn au culoare maro închis sau verde spre negru, iar pavajele sunt din piatră naturală.

Rafinamentul și atenția pentru detalii este trăsătura comună a acestor grădini. Deși au elemente comune grădinile nu sunt niciodată identice, fiecare având ceva original. Cele din sudul Chinei sunt diferite de cele din nord. Grădinile din sud sunt amenajate pe suprafețe mai mici în jurul caselor celor bogați, accentul punându-se în general pe detalii și îmbinarea armonioasă a peisajului cu arhitectura.

Grădinile chinezești au fost mai întâi amenajate în incinta curților imperiale. Am văzut-o pe cea de la Palatul de Vară din Beijing. Yuhuayuan este cea mai cunoscută grădină imperială din China, fiind supranumită „regele grădinilor“. M-a impresionat Coridorul Lung, un pavilion imperial având pe pereţi şi tavan peste zece mii de picturi chinezeşti deosebite și o lungime de Cartea Recordurilor – 728 m. Acesta a fost proiectat pentru ca rezidenţii palatului să se poată plimba nestingheriţi, protejaţi de acoperişul din lemn atunci când vremea era potrivnică.

Despre grădinile din partea de sud a fluviului Yangtze se spune că sunt unele dintre cele mai frumoase din lume, iar grădinile din Suzhou sunt cele mai frumoase dintre toate. M-a impresionat însă orașul grădinilor de lângă Shanghai. În Suzhou se găsesc cele mai multe grădini private care s-au putut păstra și dezvolta în timp datorită climei blânde din regiune, dar și amplasării orașului, în delta fluviului Yangtze. Se respectă în amenajarea acestora principiile Feng Shui, respectiv ușile au forme rotunde sau de treflă, niciodată dreptunghiulare, aleile sunt construite în zig-zag și nu lipsește lacul și muntele reprezentate, bineînțeles, în miniatură. Clădiri, copaci, flori se amestecă într-o armonie aproape ireală într-un loc unde, se spune, nimic nu te-ar putea întrista, ci dimpotrivă îți poți găsi liniștea și te poți relaxa cu adevărat.

Am mai remarcat utilizarea unor metode biologice pentru purificarea apei. Lacul este populat cu peşti, scoici, melci, broaște țestoase şi sunt cultivate plante care absorb murdăria din apă.

Grădinile de la Suzhou au fost înscrise în 1997 în Lista patrimoniului mondial UNESCO. Ideea grădinilor din Suzhou s-a extins şi în alte oraşe din China și alcătuiesc chiar un gen arhitectural recunoscut pe plan mondial. Pe multe străzi şi clădiri din orașele prin care am trecut am văzut aranjamente şi elemente tipice grădinilor tradiţionale.

Câteva poze și puțin din liniștea și armonia cu care m-am ales vi le transmit și vouă dragii mei cititori și țineți aproape pentru o nouă poveste. Călătoria continuă.

Teofilia Banu

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Tărâmul cu multe religii

Una din preocupările mele atunci când călătoresc pe meleaguri străine este să aflu cât mai multe despre credința  în divinitate a oamenilor locului. China și Tibetul au reprezentat apogeul a tot ce am văzut până acum.

Taoismul, confucianismul şi budismul sunt religii separate în cadrul sistemului religios. În China nu există o separare strictă în cadrul comportamentului practic religios și nici măcar între filozofie, cultură și religie țelul fiind găsirea căii spre Divinitate și Absolut. Confucianismul este cel mai concludent exemplu de îmbinare a religiei cu filozofia și modul de viață.

În epoca modernă chinezii susțin că sunt un popor areligios, iar studiul religiilor tradiționale este îmbinat în așa numita „învățătură despre strămoși“.

Caracteristică pentru mentalitatea chineză este credinţa într-o armonie universală preexistentă a cerului, pământului şi fiinţei umane. Universul este considerat un organism bine echilibrat şi controlat de „stăpânul suprem“, care nu este văzut întotdeauna ca o entitate personificată. Se credea, de asemenea, că oamenii aveau acces la lumea supranaturală şi puteau comunica cu ea, iniţial prin intermediul şamanilor sau al preoţilor, iar mai târziu prin împărat. Acesta era „trimisul cerurilor“ şi garanta ordinea cosmică pe Pământ din punct de vedere politic şi religios (sursa https://istoriiregasite.wordpress.com)

Templul Cerului și al Pământului, simbolul religiei taoiste

Complexul arhitectonic a fost inclus în 1998 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. A fost construit intre anii 1406 și 1420, pe vremea Împăratului Yongle. Complexul a fost extins și numit Templul Cerului în timpul Împăratului Jiajing în secolul XVI. Este o construcție originală ce simbolizează legătura dintre cer și pământ. Zidul din partea sudică a complexului are o formă pătrată, simbolizând Pământul, iar cel din partea nordică este semirotund, simbolizând cerul. Pe o platformă de marmură albă formată din trei nivele se înalță o construcție din lemn, circulară, cu un acoperiș din trei etaje, colorat în albastru, reprezentând cerul. Împăratul venea aici la solstițiul de iarnă să se roage pentru o recoltă bogată și pentru a slăvi cerul. Palatul de Rugăciune este cel mai impresionant şi respectat spaţiu al templului.

Culoarea albastră se spune că este originală, iar rețeta ținută secretă. Privind-o mi-a fugit gândul la albastrul românesc de Voroneț care este la fel de original. Am ajuns la concluzia că istoria și știința pot fi la fel, indiferent de continent sau cultură.

Am stat puțin, doar câteva ore, să vizităm acest obiectiv. Am admirat frumuseţea clădirilor, jocul culorilor, minuţiozitatea cu care fiecare detaliu a fost conceput şi numărul mare de turişti de pe toate continentele.

Pagoda Mica Gâscă din Xi’an

Un templu budist pe care l-am vizitat este Pagoda Mica Gâscă. Numele vine de la o legendă. Se spune că un stol de gâște sălbatice treceau pe deasupra templului. Una dintre ele și-a rupt aripile și a căzut în curtea acestuia spre marea bucurie a călugărilor flămânzi care se rugau să găsească ceva de mâncare

Se spune că de aici s-a răspândit budismul în China, prin călugărul Xuan Zang care a stat în India 20 de ani pentru a studia, înțelege si traduce învățăturile budiste. Atunci când a considerat că e capabil să promoveze noua credință, călugărul a traversat Himalaya, s-a întors la Xian și a început să propovăduiască budismul care a devenit una dintre principalele religii ale Chinei.

Este recunoscut faptul că toate religiile universale au apărut în Asia. Cele trei mari religii iudaismul, creştinismul şi islamismul îşi au rădăcinile în Orientul Apropiat, în vreme ce hinduismul şi budismul sunt originare din India. China are credincioși din toate religiile existente pe pământ și cu o reprezentare destul de numeroasă dacă ne gândim că sunt aproape 2 miliarde de locuitori.

Dar povestea mea nu s-a sfârșit nici de această dată. Călătoria împreună cu voi continuă.

Teofilia BANU

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

După un drum de vreo 15 ore cu trenul de la Beijing am ajuns în Xi’an, fosta capitală a imperiului chinez sub 13 dinastii, locul în care se termină „drumul mătăsii“. Aici locuiește cea mai mare comunitate de musulmani rămași de pe vremea comerțului cu mirodenii și mătase între Europa și China.

Orașul a devenit unul dintre cele mai vizitate din China după descoperirea arheologică din anii ‘70, a mausoleului unde este îngropat împăratul Qin Shi Huangdi cel care a unificat 6 provincii rivale și a pus bazele celui mai puternic și longeviv imperiu. Meritele împăratului Qin sunt de necontestat. În timpul domniei lui a fost construit Marele Zid, apoi un sistem impresionant de drumuri şi canale de navigație, a abolit feudalismul, a fost standardizat sistemul de măsurare a lungimilor și greutăților, s-a impus un sistem de scriere unic, o monedă unică și norme legale pentru tot imperiul. În timpul lui a fost instituită pedeapsa cu moartea chiar şi pentru delicte minore cum era considerat de exemplu să întârzii la lucru.

Construcția complexului funerar care adăpostește o armată cu mii de soldați de teracotă (unii afirmă că ar fi 6 mii, alții 8, iar alții chiar mai mulți) a fost începută din primii ani de domnie ai împăratului Qin. Împăratul se considera „Fiul Cerului“ și egalul zeilor și nu a încetat nici o clipă să caute secretul nemuririi trimițându-și înțelepți în toată lumea.

Credința în nemurire l-a determinat să facă orice pentru a-și asigura poziția de lider ordonând construirea unei adevărate reședințe imperiale subterane cu palat și soldați îmbrăcați, înarmați și postați în funcție de gradele militare care să îl însoțească după moartea lui şi care să îl ajute să cucerească lumea când va reveni la viață.

Armata este dispusă de-a lungul a 11 culoare de aproximativ 200 m lungime şi 3 m lățime. Fiecare soldat cântărește vreo 500 de kg și are cam 1,80 m înălțime. Inițial se presupune că au fost pictați cu galben, roșu și verde, în prezent păstrându-se doar urme vagi de pigmenți.

Expresiile faciale ale soldaților sunt diferite, măiestria și originalitatea chinezilor fiind și de această dată de neegalat. După ce arheologii au observat că figurile soldaților de teracotă corespund cu forma a zece caractere din alfabetul chinez, s-au conturat primele teorii că s-a dorit transmiterea unui mesaj secret. Este apreciată drept cea de-a 8-a minune a lumii.

Localnicul care a făcut descoperirea este un fel de simbol național în China, este director de muzeu și oferă autografe turiștilor pe cartea sa autobiografică.

Arheologii încă nu au făcut săpături în mormântul propriu-zis al împăratului, însă folosindu-se de raze infraroșii, au încercat să reconstituie mormântul acestuia, despre care se spune că ar avea tavanul tapetat cu pietre prețioase și că râuri de mercur ar curge prin el.

Datorită valorii istorice deosebite, în 1987, complexul funerar al primului împărat al Chinei a fost declarat de UNESCO patrimoniul cultural universal.

Am rămas cu amintirea unui loc plin de mistere unele, încă neelucidate. Toți acei soldați par că te privesc și așteaptă să intervină dacă cumva vrei să tulburi liniștea împăratului.

I-am privit și noi de sus de pe o esplanadă și am rămas impresionați. Câteva exemplare au fost refăcute în întregime și expuse în muzeu. Ni s-a oferit ocazia să fim și noi pentru câteva clipe soldați de teracotă, iar fotografiile mă fac uneori să retrăiesc atmosfera acelor vremuri.

Dar povestea mea nu s-a sfârșit, iar călătoria împreună cu voi continuă.

Teofilia Banu

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Marele Zid Chinezesc, mai mult decât un simbol

Zidul lung de Zece Mii de Li - așa numesc chinezii această construcție ce pornește de la Marea Galbenă și traversează mai multe provincii ale Chinei. Se spune că ar avea peste 20.000 km lungime, dar nu a fost măsurat exact pentru că încă se mai descoperă noi porțiuni din el.

În istorie cele mai multe ziduri despart, dar Marele Zid Chinezesc a unit provinciile, contribuind la nașterea celui mai puternic și mai longeviv imperiu. Construcția este rezultatul muncii a milioane de chinezi depuse pe parcursul a două mii de ani. Mi i-am imaginat ca pe furnicile care-și construiesc mușuroiul, punând piatră peste piatră pentru a construi un zid ce se vede chiar și de pe Lună. Liantul folosit este original, respectiv piatră de calcar arsă în amestec cu amidon de orez.

Motivul construirii zidului a fost oprirea năvălirii popoarelor migratoare din nord sau, mai târziu, o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale și în special a drumului mătăsii.

Porțiunea zidului de la Badaling, din apropiere de Beijing, pe care am avut prilejul să ajungem, reprezintă una dintre porţiunile cele mai bine conservate şi mai reprezentative. Zidul este pavat cu piatră și a fost utilizat ca șosea strategică și drum comercial. Din 200 în 200 de metri se află câte un turn de semnalizare cu fum și creneluri de observare. Am încercat să urcăm pe o porțiune de 1-2 km, acompaniați de muzică chinezească veche, dar mărturisesc că nu ne-a fost deloc ușor să-l parcurgem. Mă întrebam, oare cât efort au depus cei care au contribuit la impozanta construcție?

Jadul – comoara din cer

Potrivit unui proverb chinez, poți estima valoarea aurului, însă jadul este inestimabil. Marele Confucius ar fi comparat finețea jadului cu bunăvoința, duritatea sa cu virtutea, varietatea sa de nuanțe cu spiritul de inițiativă și aspectul său translucid cu fidelitatea. Jadul este un silicat de aluminiu care se prezintă sub forma unei pietre dure, translucidă, foarte fină, netedă și extrem de compactă. Nuanțele jadului variază de la albul cremos la verdele-măsliniu închis, în funcție de proporția de oxid de fier şi de oxid de crom care intră în compoziția sa. Uneori, poate avea reflexii chihlimbarii sau roșcate. Spre deosebire de alte pietre pre­țioase şi semiprețioase, jadul nu se fațetează, ci se lustruiește. (Sursa: www.daciccool.ro)

O vizită in China nu e completă dacă nu ți se dezvăluie secretele și puterea miraculoasă a jadului. Am vizitat un atelier de prelucrare în Beijing și un impresionant muzeu cu piese vechi și noi din jad cu nuanțe variate pe care l-am parcurs în lung și-n lat de mai multe ori admirând minunatele exponate. Nu știai la ce să te uiți mai întâi, e uimitor ce poate crea mâna de chinez. Dacă aș fi avut o putere miraculoasă aș fi teleportat acel spațiu undeva mai aproape de casă pentru a putea fi din când în când acolo.

La un alt nivel se află un magazin cu diverse obiecte și bijuterii din jad care puteau fi cumpărate, însă la prețuri pe care un vizitator nu întotdeauna și le permite. Noi am rămas cu amintirile și cu câteva fotografii pe care le privesc de multe ori cu gândul că poate voi reveni măcar pentru a le admira.

Într-adevăr, jadul continuă să fie un simbol sinonim cu arta şi cultura chineză

Şi nu e tot. Încă mai am multe de povestit. Călătoria… continuă.

Teofilia Banu

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Beijing – capitala superlativelor

E o altă lume! Acestea au fost cuvintele rostite la primul meu contact cu Beijingul.

Totul mi s-a părut de mari dimensiuni, de la clădiri la pieţe şi străzi. La rândul lor chinezii mi s-au părut disciplinaţi, cu un spirit de competiţie dezvoltat, vorbesc frumos despre istoria şi cultura lor dovedind chiar un naţionalism pe care nu-l prea mai întâlneşti la multe popoare.

Cred că secretul liderilor chinezi ai epocii moderne vine tot de la modelul imperial în care împăraţii aveau putere absolută asupra poporului care pare şi astăzi că se supune unor reguli şi ritualuri stricte.

Acum totul e comercializat şi exploatat turistic, iar oraşul se spune că a suferit modificări substanţiale cu prilejul desfăşurării Olimpiadei din august 2008. Am văzut în trecere vestitul stadion cuib de pasăre, un reper unic pentru istoria jocurilor olimpice părând că reflectă dorinţa chinezilor de a fi altfel decât restul popoarelor. Într-o mare măsură cred că au reuşit.

Modernul şi tradiţionalul se îmbină destul de armonios, iar furnicarul de oameni pe care îl întâlneşti la tot pasul confirmă faptul că te afli într-o metropolă asiatică.

Zijin Cheng

Denumirea acestui complex arhitectonic, este o traducere a numelui chinezesc — „Zijin Cheng“ (Oraşul Purpuriu Interzis). „Cheng“ înseamnă cetate, iar cuvântul „Zi“ (violet, purpuriu), se referă la Steaua Polară care, în China antică, reprezenta lăcaşul ceresc al Împăratului de Jad (conducătorul Cerului şi al tuturor domeniilor de existenţă). Regiunea cerească ce îl înconjura era tărâmul în care locuiau Împăratul de Jad şi familia lui. Astfel, Oraşul Interzis, ca reşedinţă a împăratului Chinei, nu era altceva decât echivalentul terestru al tărâmului Împăratului de Jad. „Jin“ (interzis) se referă la faptul că nimeni nu putea părăsi sau pătrunde în palat fără permisiunea împăratului. (www.cunoastelumea.ro)

Oraşul Interzis a fost obiectivul despre care ştiam câte ceva înainte de a ajunge în China, dar odată ce te afli acolo ai efectiv senzaţia de întoarcere în timp, totul având un aer misterios şi încărcat de istorie.

Intrarea în acest complex arhitectural se face direct din impresionanta Piaţă Tian`anmen prin aşa numita Poarta Meridian unde împăratul îşi trecea în revistă trupele. Exista aici pe vremuri o curte transversală străbătută de aşa numitul Râu de Aur, tăiat de cinci poduri din marmură, iar ieşirea se face prin Poarta Priceperii Divine.

Oraşul Interzis a fost pe o perioadă de 500 de ani palatul imperial pentru 24 de împăraţi din dinastiile Ming şi Qing care au condus China. Se spune că au fost construite 9999 de încăperi fiecare cu destinaţia ei specială, numărul 9 semnificând prosperitatea şi două curţi, una exterioară acolo unde împăratul dădea ordine supuşilor lui şi una interioară care găzduia reşedinţa împăratului şi a familiei sale. Oraşul este înconjurat de un zid înalt de vreo 10 m prevăzut cu câte un turn pentru arcaşi la fiecare colţ şi de un canal cu apă cu lăţimea de cca 50 m. În interiorul zidurilor porţile, curţile şi grădinile sunt dispuse simetric.

Am mers urmărind cu mare curiozitate locurile importante ale palatului, sala Armoniei Supreme unde aveau loc ceremonii de întronare, nunţi imperiale, plecarea generalilor la război, Anul Nou şi ziua de naştere a împăratului, săli pentru primirea demnitarilor străini, pentru judecarea plângerilor, apartamentul imperial, iar în laterale erau clădirile destinate împărătesei, concubinelor, o bibliotecă imperială, depozite. La ieşirea din palat se află o mică gradină organizată după principiile Feng shui ce era destinată familiei imperiale pentru odihnă şi reflexie.

Sigur ar mai fi multe de povestit despre Oraşul interzis, dar cele câteva informaţii însoţite de imagini surprinse cu aparatul de fotografiat sper să vă facă dornici şi curioşi de a mă urmări în continuare pentru că, aşa cum vă spun de fiecare dată, călătoria continuă.

Teofilia Banu

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Despre China şi civilizaţia din acea parte de lume se spune că au influenţat destinul omenirii pe pământ. Simt că şi asupra mea au avut un oarece efect pentru că, după ce am fost acolo, mi-am schimbat atitudinea faţă de tot şi toate.

Ce am văzut? Aproape sigur toate obiectivele de interes pentru orice turist ajuns în marele imperiu. Mă bucur că am prilejul să vă pot povesti despre sentimentele trăite ori de câte ori vedeam ceva nou.

Am zburat cu avionul, circa douăsprezece ore, direct la Beijing. Primul obiectiv vizitat a fost Palatul de Vară, cea mai mare şi mai bine păstrată grădină imperială, un paradis peisagistic creat cu sacrificii financiare destul de consistente, o zonă cu munte, lac şi pagode în care am petrecut câteva ore de neuitat. Apoi, timp de 5 zile, am văzut Oraşul Interzis, Piaţa Tiananmen, Templul Cerului, Marele Zid, Armata de Teracotă a împăratului Qin, Pagoda Gâsca Sălbatică. Am trecut în Tibet şi de acolo am ajuns în insula Hainan la Sanya, staţiune renumită pentru plajele sale întinse, cu nisip fin şi pentru pădurile tropicale cu vegetaţii luxuriante. Aici au avut loc câteva concursuri de Miss World.

Vizita noastră s-a încheiat la Shanghai, centrul financiar şi economic al Chinei, un oraş modern şi cosmopolit cu şosele suspendate, multe clădiri zgârie-nori, hoteluri de lux şi magazine cu brandurile cele mai celebre şi scumpe din lume.

Contrastul între modern şi tradiţional este original în China. Este tărâmul care a oferit omenirii mai mult decât a primit. Cineva susţinea în glumă că Dumnezeu a creat lumea, iar restul e „made in China“.

În această călătorie am văzut şi trăit cele mai diverse situaţii. Am mers cu trenul în Tibet, în cabine presurizate, la cea mai mare altitudine din lume (peste 5.000 m), iar în Shanghai, cu cea mai mare viteză, în câteva secunde trenul a ajuns la 300 km/oră. Am urcat pe Marele Zid Chinezesc, obiectiv care se spune că poate fi văzut din cosmos. Am fost în locul unde fluturii produc vestita mătase, secret chinezesc păstrat de vreo 3.000 mii de ani şi care a constituit cea mai mare provocare pentru corăbierii occidentali.

Am petrecut câteva ore într-una dintre cele mai mari pieţe din lume, Piaţa Tiananmen, locul marilor parade militare sau adunări populare, acolo unde în 1949 Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză, iar 40 de ani mai târziu au avut loc manifestaţiile pentru democraţie suprimate de armată.

La fel de inedită a fost şi piaţa Wangfujing din Beijing, renumită pentru spectacolul culinar pe care îl oferă în micile restaurante şi tonete unde se prepară tot felul de mâncăruri exotice chinezeşti. Am văzut acolo frigărui cu insecte, larve, caracatiţe, scorpioni şi fructe de mare care mişcau, şerpi şi alte „delicatese“.

Tot în Beijing am fost oaspeţii unui centru de medicină tradiţională chineză, unde am experimentat ceaiuri, masaje şi diagnosticul pulsului.

Întotdeauna posibilitatea de a călători în locuri noi a fost pentru mine o binecuvântare. Şi de această dată voi încerca să descriu pe rând toate obiectivele inedite şi fascinante pe care le-am văzut. Sper să vă stârnesc curiozitatea pentru că a împărtăşi cu voi, cititorii, cele văzute şi trăite de mine reprezintă o altă binecuvântare. Aşa că, vă spun din nou, călătoria continuă.

Teofilia Banu

S-a întâmplat să poposim în Albeşti – Mureş de sărbătoarea comunei, când Grupul vocal-folcloric „Târnava Mare“, din satul Ţopa, a împlinit 36 de ani de activitate locală, naţională şi internaţională. Am folosit acest prilej şi pentru a avea o discuţie cu primarul Nicolae Şovrea, aflat la al doilea mandat, despre localitate şi despre dezvoltarea viitoare a acesteia.

Situată în sud-estul judeţului Mureş, la 6 km de Sighişoara şi la limită cu Harghita, comuna Albeşti, atestată documentar din 1231, are 9 sate (Albeşti-reşedinţă de comună, Bârlibăşoaia, Boiu, Jacu, Şapartoc, Ţopa, Valea Albeştiului, Valea Dăii şi Valea Şapartocului), o populaţie de 5.123 de locuitori, 1.900 de gospodării şi o suprafaţă de 8.270,39 ha. În ierarhia judeţului se clasează pe locul 23, din punctul de vedere al suprafeţei şi pe poziţia a 15-a, ca populaţie. Graţie plasării pe traseul drumului european E 60 (DN 13) şi al magistralei CFR 300, Bucureşti-Oradea, localitatea face parte, teoretic, din culoarul de dezvoltare de rangul I. Un alt atu pentru dezvoltare îl reprezintă poziţionarea proporţională în cadrul a trei unităţi majore de relief, respectiv, Podişul Hârtibaciului (partea sudică), Culoarul Târnavei Mari (partea centrală) şi Dealurile Târnavei Mici (partea nordică).

Economia, în continuare agrară

Principalele produse pe care se bizuie economia localităţii ţin de textile, faianţă, vase emailate, materiale de construcţii (balast), alimente (panificaţie şi brânzeturi), cereale, carne şi produse din carne. Strategia de dezvoltare locală sugerează o dezvoltare viitoare prin promovarea specificului local: mixt-industrial, în satul Albeşti; agrar, în Boiu, Ţopa, Jacu; silvo-pastoral, în Şapartoc şi Valea Dăii. Localitatea are câteva unităţi importante, una de confecţii textile, dar ca o caracteristică generală, ramura principală de activitate este considerată tot agricultura. Comuna dispune de 5.280 ha teren agricol: 103 ha sunt ocupate cu vii şi livezi, 1.336 ha – păşuni, 1.301 ha – fâneţe, 670 ha - grâu, 100 ha – cartofi, 60 ha – legume etc. Zootehnia este poate cea mai reprezentativă, gospodăriile populaţiei deţinând, în ferme de subzistenţă, peste 1.800 capete bovine, 1.700 capete porcine, 7.000 capete ovine şi 17.500 capete păsări. Albeşti are un portofoliu de peste 560 de locuri de muncă în industrie, agricultură, învăţământ, administraţie publică şi sănătate, dar încă există în jur de 300 de şomeri.

Învăţământ, cultură, tradiţie

Ca unităţi de învăţământ şi socio-culturale, în Albeşti sunt 3 şcoli şi 3 grădiniţe, unde învaţă 730 de preşcolari şi elevi, bibliotecă (fond de carte de 17.750 de volume), două dispensare, un cabinet stomatologic, 5 biserici ortodoxe, 3 biserici reformate, 2 biserici unitariene, o biserică romano-catolică, o biserică evanghelică şi o mănăstire de călugări (Jacu). În satul Ţopa se află Castelul Bethlen, cu incintă fortificată, construit în secolul al XVII-lea (cunoscut drept castelul Boiu-Ţopa), iar la Albeşti, Monumentul Petőfi Sándor, important pentru valoarea sa memorială. Definitorie însă rămâne tradiţia populară a zonei sau mai bine zis păstrarea şi conservarea obiceiurilor, a dansurilor şi a cântecului; acest lucru este magistral asigurat de cele trei grupuri folclorice, „Doina“ din Albeşti, „Căluşarii“ din Boiu şi Grupul folcloric „Târnava Mare“ din Ţopa, al căror repertoriu a fost prezentat pe scenele festivalurilor „Cântă strună şi răsună“, „Flori dalbe, flori de măr“ etc.

Infrastructură rutieră şi de servicii

Localitatea dispune de o reţea de drumuri în lungime de 25 km, mare parte dintre acestea încă nemodernizate. La Albeşti există sisteme parţiale de alimentare cu apă, nu şi de colectare a apelor menajere, şi cu gaz metan, însă în ambele cazuri este necesară extinderea. Autorităţile comunale se concentrează deocamdată pe realizarea unor puncte zonale de alimentare cu apă, dar lucrurile merg greu din cauza bugetului redus al localităţii. Primarul Nicolae Şovrea ştie că rezolvarea vine de la proiectele europene, dar... „În 2009 – ne spunea şeful administraţiei – am depus un proiect de Măsura 322. A fost declarat eligibil, dar fără finanţare. Primele fonduri europene, e adevărat, mai mici ca valoare, dar certe, au venit prin intermediul GAL „Dealurile Târnavei“, grup din care şi noi facem parte. Aşa am reuşit să derulăm trei proiecte: renovarea căminelor culturale din satele Boiu (finalizat) şi Ţopa (în curs de execuţie), achiziţionarea unui utilaj pentru întreţinerea drumurilor şi cumpărarea unei maşini pentru situaţii de urgenţă. Investiţiile solicitante financiar, cum ar fi drumurile şi alimentarea cu apă + canalizarea, intră în vederile noastre pentru obţinerea finanţării în exerciţiul bugetar european 2014-2020“.

Proiecte de viitor

Având în vedere apropierea de Sighişoara, perla Transilvaniei, cum este supranumit frumosul oraş medieval, poziţionarea pe traseul uneia dintre cele mai circulate căi rutiere din România (E 60 este o şosea-autostradă care face legătura, pe tronsoane cu denumiri diferite, dintre Brest – Franţa şi Constanţa – România), cadrul natural deosebit şi specificitatea turistică a zonei, comuna Albeşti îşi pune mari speranţe în dezvoltarea industriei turistice. Au fost identificate câteva perimetre care s-ar preta acestei activităţi: Valea Dăii, Valea Dracului (Albeşti), Kokeltal (Albeşti) şi Şapartoc.

Castelul Bethlen

Înregistrat în lista monumentelor istorice din România, castelul a fost construit în anul 1617, de generalul Wolfgang Bethlen, consilier al principelui Gabriel Bethlen, comite suprem al comitatului Târnava şi „arendator“ al dijmelor. Ca arhitectură, construcţia îmbina cerinţele vieţii luxoase şi necesitatea apărării, încadrându-se în tipologia castelelor realizate în plan compact, fără curte interioară, având un corp central dreptunghiular, cu turnuri de colţ poligonale, desfăşurat pe trei nivele, o incintă cu patru turnuri combinate de colţ şi o clădire anexă pe latura de vest. Istoricul de arta Iozefina Postavaru în încadrează în stilul renaşterii târzii, cu contaminări baroce. În anul 1945, castelul a fost scos din proprietatea familiei Bethlen, fiind folosit ca depozit al secţiei de Gospodărie Criş şi mai apoi ca sediu al IAS. Solicitarea din 1969 de scoatere a clădirii din lista monumentelor istorice este respinsă de Ministerul Culturii, dar acest lucru se întâmplă totuşi în 1977. Între anii 1973-1975 este afectat, cu distrugerea laturii de nord, de lucrările de amenajare a bazinului hidrografic Târnava Mare, proiectate după inundaţiile din 1970. În 1977, castelul este propus pentru demolare. A fost salvat cu totul întâmplător, prin faptul că Direcţia Monumente Istorice s-a desfiinţat, documentele rătăcind o vreme printre instituţii. Revine pe lista monumentelor istorice după 1990, iar în 1992 se elaborează un proiect consolidare, nepus niciodată în practică.

Maria BOGDAN

Veche vatră de istorie românească, Prahova se îmbogăţeşte, iată, cu o nouă şi interesantă cetate din vremea dacilor, care se constituie acum drept un atrăgător obiectiv istoric şi arheologic, pus recent în valoare în apropiere de comuna Puchenii Mari, localitate unde a fost dezvelit şi un bust al vestitului rege Decebal, printr-o largă şi impresionantă prezenţă a localnicilor, a celor din toate comunele vecine, de la Brazi, Berceni, Bărcăneşti, Râfov şi Gorgota, precum şi oficialităţilor judeţene şi centrale.

Potrivit datelor prezentate într-o cuprinzătoare lucrare documentară realizată de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi semnată de către arheologul Bogdan Ciupercă, acest obiectiv istoric, cercetat încă din anii de după Primul Război Mondial, mai precis în anul 1924, de către Radu şi Ecaterina Vulpe, în cadrul unui program de cercetare a antichităţilor preromane, iniţiat de către vestitul istoric Vasile Pârvan, este cunoscut în literatura de specialitate drept „dava getică de la Tinosu“. Aceasta este reprezentată de o fortificaţie amplasată pe malul stâng al râului Prahova, în apropierea Gării CFR Prahova. Obiectivul ce ocupă o suprafaţă de un sfert de hectar este înconjurat de trei râpe abrupte şi a funcţionat în intervalul secolelor III înainte de Christos şi I după Christos. Important este şi faptul că aici au fost descoperite, între altele, unelte agricole şi de uz casnic din fier (brăzdar de plug, cuţite şi coase), piese de harnaşament, piese de port şi de podoabă, un coif grecesc din bronz cizelat, de tip calcidian.

Arheologul Bogdan Ciupercă mai menţionează faptul că cu ceva timp în urmă, în perimetrul davei de la Puchenii Mari, a mai fost descoperit un tezaur monetar alcătuit din 24 de monede geto-dacice de argint. La nord-vest de cetatea de la Pucheni Mari, pe Valea Cricovului Dulce, afluent al Prahovei, a mai fost descoperită o altă cetate dacică în satul Coada Izvorului, din comuna Măneşti – Prahova.

Se crede că fortificaţia de la Puchenii Mari, precum şi cele de la Coada Malului, Gura Vitioarei, Homorâciu – dar şi altele din zona Prahovei – erau parte a sistemului defensiv al dacilor de pro­tejarea rezervelor de sare existente în partea de nord a judeţului Prahova.

Prezent la evenimentul de la Puchenii Mari, ing. Mircea Cosma, preşedintele C.J. Prahova, cel care a sprijinit ridicarea statuii marelui rege dac, i-a îndemnat pe localnici să participe mai activ la modernizarea localităţii, prin realizarea preconizatelor obiective edilitare cu fonduri europene: de alimentare a comunei cu apă potabilă, cu gaz metan şi cu canalizare, dar şi la atragerea investitorilor români şi străini, care prin prezenţa lor în parcul industrial prevăzut a fi organizat aici şi destinat înfiinţării de noi fabrici, prin care să pună în valoare marile cantităţi de produse agricole realizate în zonă.

„Astfel îl veţi putea cinsti cum se cuvine pe marele rege Decebal, care de azi stă de strajă în plin centrul comunei dvs.“, a mai spus şeful C.J. Prahova.

Statuia – ca şi fortificaţia de la Puchenii Mari – se constituie drept un important punct de atracţie pentru turişti în vreme de vacanţă.

Cristea BOCIOACĂ

• Interviu cu Gheorghe Stanba Pop

Zonele mirifice aflate la tot pasul în România oferă şansa multor gospodari să le valorifice, inclusiv în scop turistic. Mihai Ţepeluş, ghidul nostru în multe călătorii, ne-a adus de data aceasta la unul dintre fermierii care au reuşit în demersul lor de a construi mult din nimic şi pe nimic. Cum a reuşit ne vor spune chiar domniile lor.

– Domnule Mihai Ţepeluş, spuneţi-ne unde ne-aţi adus astăzi.

– Suntem într-o zonă mirifică, aici unde Gheorghe Pop a luat o simplă pajişte şi a făcut minuni din ea. Ne aflăm, de fapt, pe teritoriul a două localităţi, Suseni şi Voşlobeni.

– Să vorbim şi cu dl Gheorghe Stanba Pop pe care l-aţi prezentat ca pe un bun gospodar. Câte animale aveţi?

– 200 capete de ovine, 35 de vaci, o pereche de cai, porcine, păsări – ca la orice fermă.

– Când aţi venit în această zonă?

– Acum 7-8 ani şi nu era nimic aici. Am cumpărat teren de la un maghiar şi apoi muncă şi iar muncă, împreună cu familia, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Am accesat şi Măsura 141 şi am beneficiat 5 ani de 1.500 euro, iar anul acesta, când fiul meu termină facultatea la USAMV Cluj, Secţia Protecţia mediului, vrem să accesăm alt proiect.

– Este singurul copil viitorul absolvent?

– Nu, mai am şi o fată care termină tot anul acesta; va veni aici în zonă ca asistent farmacie.

– Ce suprafaţă aveţi în exploatare?

– Avem în proprietate aproximativ 9 ha, iar restul e arendat de la cei din zonă.

– Aveţi multe animale. Cum vă descurcaţi cu producţia obţinută?

– A fost greu cu laptele, căci în urmă cu 2-3 ani am făcut eforturi, am investit pentru a face lăptăria (gresie, termopane, răcitor), cei de la Remetea ne-au promis marea cu sarea, dar toată vara le-am dat laptele şi nu am primit niciun ban pe el. Au rămas vreo 12 mii de lei acolo. Am dat şi la Dobranu, la unul la Reghin, unde ne-au rămas şi acolo vreo şapte mii de lei. E greu.

– Acum aveţi tanc de răcire, dar ce faceţi cu laptele?

– Îl prelucrăm noi. Mai lăsăm şi viţeii să sugă, iar restul îl vindem.

– Dar cu mieii ce faceţi? Îi daţi pe toţi?

– Nu, în fiecare an oprim 30-40 de mieluţi.

– Cum vă descurcaţi financiar? Primiţi subvenţii? Sunteţi destul de izolaţi, mă întreb cum trăiţi, reuşiţi să vă asiguraţi tot necesarul de furaje pentru animale, alimente şi celelalte pentru dumneavoastră?

– A fost greu, mai ales în primii ani. Când am venit aici nu era nicio clădire, nici drum de acces. Furajele? Le procurăm greu şi scump. Cumpărăm grâu, porumb… În urmă cu doi ani Primăria Suseni a construit drumul acesta cu fonduri de la Uniunea Europeană. Înainte căruţele circulau pe şoseaua naţională, dar acum avem varianta aceasta care este potrivită pentru noi.

În schimb, problema mare este că nu avem curent electric, numai pe generator. Câştigul pe două-trei vaci se duce numai pe motorină sau benzină pentru curent. Anul trecut am pus nişte panouri fotovoltaice cu o firmă de la Iaşi, de care nu suntem prea mulţumiţi. Iar de la Primărie avem deocamdată numai promisiuni.

– Care este cea mai grea parte a vieţii în zona aceasta izolată?

– Lipsa curentului electric este principala problemă. Acum drum avem, de animale sălbatice nu ne este frică…

– Aveţi aşa ceva în zonă?

– Da, vara umblăm prin munţi împreună cu urşii. Ne creează ceva probleme, mi-au luat berbeci chiar de aici. Dar avem câini, ne descurcăm.

– Fără îndoială. V-aţi propus să vă dezvoltaţi, de vreme ce aţi construit atâtea aici. Ce planuri mai aveţi pentru viitor?

– Mi-aş dori să extind ferma, însă lipsa curentului m-a împiedicat s-o fac până acum. Nu poţi folosi nicio moară, alte atâtea care ne-ar fi necesare. Am maşină de muls, am răcitor, dar nu le pot folosi. Când vreau să-mi fac treaba cu ele trebuie să alimentez generatorul cu benzină. Am vreo 6-7 generatoare care se mai strică, trebuie reparate şi costă mult toate acestea.

– Spuneaţi că procesaţi laptele. Ce produse faceţi?

– Caş, telemea, urdă, cam asta se face prin părţile noastre.

– Reuşiţi să le valorificaţi?

– Soţia merge şi vinde în piaţă la Miercurea-Ciuc şi în Bălanu de două ori pe săptămână. Am reuşit să ne facem clienţii noştri care, unii, vin direct aici şi cumpără.

– Spuneaţi că băiatul merge pe drumul dvs. Vă gândiţi să mai accesaţi fonduri europene, să măriţi ferma?

– Da, aşa mă gândesc. În urmă cu 2-3 ani am investit aproape un miliard de lei vechi într-un grajd mare. Iarăşi problema curentului electric… pentru racleţi la banda de gunoi nu putem să folosim. Cu apa am rezolvat, putem spune că-i bine, am adus-o de sus, de la 1.100 metri, prin cădere. Iar băiatul meu este interesat de fermă, vrea să mergem înainte. Anul acesta, cum termină facultatea, vom face un proiect pentru instalarea tinerilor fermieri. Eu deja am 50 de ani, e mai greu, însă el poate să preia ştafeta. De altfel, voi fi lângă el în permanenţă şi vom munci împreună, dar proiectul îl va accesa el.

– Domnule Ţepeluş, spuneaţi că aţi venit aici cu delegaţii din Republica Moldova. Ce au spus despre această zonă?

– A fost aici preşedintele unui raion care are în subordine 32 de primării. Dl Pop ne-a primit în mod deosebit şi chiar acum i-am adus un cadou din partea şefului delegaţiei, un prieten de-al meu care a venit a patra oară în Voşlobeni şi mereu i-am adus aici, de unde pot merge şi în zona Cheile Bicazului, care-i minunată.

Vreau să menţionez că vom face o stână cu fonduri europene, precum cea de la Poiana Braşov. Nu departe e o peşteră. Vin aici turişti din Ungaria şi din alte ţări, trec prin zona aceasta şi preferă să parcurgă acest drum cu căruţele, ca pe vremuri.

– Deci veţi transforma ferma domnului Pop într-un punct turistic.

– Exact. Pentru că sunt din ce în ce mai puţini oameni de omenie şi aici avem în faţă un om cu adevărat gospodar.

– Da, se vede după fermă, după ce a reuşit să realizeze. Îi doresc, vă doresc succes.

Patricia Alexandra POP

Cheile Bicazului pot fi considerate una dintre cele mai interesante destinaţii turistice din ţară, cu o zonă a canioanelor cu peisaje neasemuite, catalogată de pasionaţii drumeţiilor drept cea mai frumoasă din Carpaţii Orientali. Faptul că defileul este străbătut de un drum naţional face ca traseul montan să fie foarte frecventat de turişti şi deopotrivă de alpinişti, pereţii abrupţi oferind cadrul ideal pentru escalade sportive. Astăzi facem un exerciţiu şi vă vom prezenta Cheile nu aşa cum le vedem noi, ci prin ochii lui Gheorghe Radu, meşter popular şi comerciant de artizant din Bicaz-Neamţ, transformat în ghid turistic ocazional.

Situate în Munţii Hăşmaş, Cheile Bicazului sunt consecinţa acţiunii erozive a râului Bicaz şi a afluenţilor săi, care au tăiat printre stânci propriile defilee mai mici – Cupaş, Lapoş, Bicăjel, Şugău. Ambele părţi ale Bicazului sunt flancate de masive înălţate la 300-400 m deasupra şoselei şi văii, precum Ghicoş, Suhardul Mic, Suhardul Mare, Turnul Bardosului, Poliţele Bardosului, Piatra Glodului, Surduc şi Piatra Arşiţei. Cheile au o lungime de 6-8 km şi se întind de la staţiunea Lacul Roşu până la Bicazul Ardelean, sunt incluse în Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş, rezervaţia naturală Cheile Bicazului şi Lacul Roşu. Nu doar ele oferă spectacol natural în sine, ci întreaga zonă, de la Bicaz spre Gheorghieni; cu cele 18 trasee de drumeţii în munte, cu 1.147 de specii de plante cormofite, se cade să fie văzută măcar o dată în viaţă.

Lacul Roşu, între natură şi legendă

Dacă ne referim la Cheile Bicazului, ele nu pot fi separate, ca pachet turistic, de Lacul Roşu. Anumite surse susţin că lacul s-a format în anul 1773, altele cred că ar data din iulie 1837. După o serie de ploi torenţiale – sau după un cutremur major ori şi una şi alta – din Muntele Ucigaş s-a desprins o stâncă care a blocat pâraiele Licaş, Oii şi Roşu, apa colectată astfel ducând la formarea lacului. Culoarea, care stă la originea numelui, este dată de reflectarea în apă a nuanţelor purpurii ale Suhardului Mic şi a aluviunilor aduse îndeosebi de pârâul Roşu. El a fost descoperit întâmplător de trei turişti din Gheorghieni, care au spus mai apoi că au găsit paradisul, din acel moment zona fiind extrem de căutată de călători. În 1910 a început construirea drumului din Gheorghieni până la Lacul Roşu şi mai apoi Bicaz, care lega Moldova de Transilvania, finalizat în 1937. Localnicii au şi o legendă despre Lacul Roşu: se spune că o fată foarte frumoasă a fost răpită de un haiduc, care a dus-o într-o peşteră din Suhard. Atât a plâns tânăra încât a înduplecat muntele să-şi prăvale stâncile peste răufăcător. Numai că atunci când a căzut, bucata de calcar a ucis haiducul, dar şi fata şi un cioban cu mioarele sale, sângele lor fiind cel care a împrumutat apei culoarea roşie.

O plimbare în canionul mare

Cum spuneam, Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş oferă nenumărate oportunităţi turistice, fiind consacrate 18 astfel de trasee, mare parte dintre ele cu plecare de la Lacul Roşu sau intrarea în canionul mare, marcată de stânca Turnul Porţii şi Făgetul Ciucului, mai apoi de Grădina Zânelor, un loc unde poate fi admirată capra neagră. Este şi punctul din care porneşte cel mai important traseu de escalade, Lacrima Stâncii. Aici poate fi vizitată Peştera Suhardului şi tot în zonă pot fi admirate canionul Cupaşului, Poarta de Piatră, formată de la exploziile cu care s-a exacvat drumul Bicaz-Gheorghieni, Piatra Maria, Piatra Altarului, loc în care se găsesc şi câteva gospodării ale localnicilor şi unităţi de cazare (o vilă, căsuţe din lemn şi corturi). Apa Bicazului parcurge o porţiune cu numeroase căderi (cascade), iar drumeţul intră într-o zonă cu peisaje mirifice, flancate de Poarta Iadului şi Turnul Negru, Piatra Surducului, unde se află şi zona comercială a cheilor, Gâtul Iadului, una dintre porţiunile cele mai înguste din defileu, cu pereţii Surducului şi Bardocz, Turnul de Pază şi Cortul de Piatră, două formaţiuni stâncoase de-o conformaţie stranie şi, în fine, se ajunge la două rezervaţii, Lumea Pierdută fiind una dintre ele, cu specii rare, precum plantele Taxus baccata. La numai 800 m de ieşirea din canionul mare se află şi cea mai îngustă despicătură între stânci, cu puncte de reper Peştera Cascadei şi Izvorul Maria. Nu trebuie ratate Peştera Neagră, Avenul Licaş, Avenul Trei Intrări şi bijuteria crestelor alpine, una dintre cele mai frumoase plante de munte, floarea de colţ!

Tradiţii, ocupaţii, economie

Pe teritoriul comunei Bicaz – Chei s-au descoperit vechi unelte vânătoreşti care vorbesc despre urme ale existenţei omului începând din paleolitic. De-a lungul timpului, ocupaţiile localnicilor, într-o zonă aspră ca şi condiţii climatice şi resurse naturale specifice – păduri, fâneţe, păşuni –, tocmai de aceea parţial depopulată, au fost exploatarea lemnului şi creşterea animalelor. Mult mai târziu a intervenit mineritul, care a schimbat oarecum configuraţia unor aşezări. La sfârşitul secolului al XIX-lea, profilul oraşului Gheorghieni, de exemplu, a fost schimbat de venirea armenilor, care au transformat oraşul într-unul comercial şi preponderent axat în prelucrarea lemnului. După 1970 au fost aduse în zonă mai multe industrii (piese turnate, filatură, stofe), astăzi abandonate în cea mai mare parte. Bălanul, în schimb, şi-a legat existenţa de minele de cupru, la un moment dat devenind furnizorul de bază pentru vechiul Imperiu Habsburgic. Zona moldovenească avea, cândva, o tradiţie specifică, vârâitul, adică măcinarea porumbului în mori acţionate de apele Bicazului şi Dămucului. Acum câteva zeci de ani însă activitatea economică s-a mutat în fabricile de ciment şi carierele de calcar. Viaţa de azi, economică şi socială, este împărţită între turism, comerţ, exploatarea lemnului, creşterea animalelor, păstrăvărit, cu o componentă puternică a producţiei de energie electrică în Bicaz etc. În fiecare zonă populată întâlnim meşteri populari în prelucrarea lemnului, ceramicii, ţesăturilor şi împletiturilor (costume populare, cergi).

Mic exemplu de existenţă

Şi pentru că ne-am referit la tradiţii şi ocupaţii, între meşterii populari se numără şi Gheorghe Radu, din Bicaz, cel care, înainte de a ajunge să lucreze în lemn şi să vândă produse de artizanat în Cheile Bicazului, a fost de toate în viaţa sa: constructor, faianţar, agent de vânzări, ospătar, bucătar, pescar, căpşunar în Spania. Nu este foarte mulţumit de aportul financiar al activităţii pe care o desfăşoară, dar vorba domniei sale, „speranţa moare ultima“: „Iarna nu vindem aproape nimic, fiindcă traseul este slab străbătut de vizitatori, dar recuperăm vara, când afluxul de turişti este unul foarte mare. Cel mai bine se vând produsele tradiţionale – cergi, vestuţe, obiecte din lemn, toate lucrate în familia mea; le cumpără şi românii, şi străinii, dar cei mai buni şi constanţi cumpărători sunt românii.“

Maria BOGDAN

După cinci ani de efort, cu migală şi pioşenie, iată că într-una dintre aceste zile din târziul toamnei am fost martorii finalizării lucrărilor şi redevenirii acestui sfânt locaş, înscris azi în rândul vechilor aşezăminte religioase, atestat documentar la începutul veacului al XV-lea. Cei doi sufletişti, preotul paroh Gheorghe Ditu şi arhitectul Călin Hoinărescu, cu sprijinul activ al ing. Mircea Cosma, pre­şedintele CJ Prahova, au şi adus o contribuţie substanţială la păstrarea identităţii culturale şi la valorificarea atracţiilor turistice aferente acestei zone. Astfel, cu sprijinul nerambursabil Regio, cu circa opt milioane lei, au fost realizate ample lucrări de restaurare a Casei egumeneşti şi dotarea acesteia, a zidului de incintă, a picturii interioare, precum şi a catapeteasmei, dar şi alte lucrări şi amenajări interioare şi exterioare, peisagistice, astfel că întregul complex restaurat seamănă leit cu ceea ce fost odată... Dacă mai punem la socoteală şi Drumul Vinului pe care-l intersectează şi situarea sa în mijlocul unei păduri de peste 2.000 de hectare, dar şi simplitatea vieţii localnicilor, conservarea tradiţiilor, vecinătatea sa cu multe alte obiective istorice: Biserica de lemn a Reginei Maria de la Jercălăi, Complexul religios de la Apostolache, Biserica Galbenă şi Conacul Bellu de la Urlaţi, Casa memorială „Constantin Stere“ de la Bucov, avem deci tot atâtea argumente care pledează pentru atribuirea Complexului de la Vărbila a titlului de comoară a patrimoniului naţional cultural şi spiritual.

Dar, de fapt, ce ar trebui să se ştie azi despre Mănăstirea Vărbila şi despre ansamblul amintit? Potrivit muzeografului Claudiu Robe de la Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Mănăstirea Vărbila, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este considerată de Nicolae Iorga ca fiind una dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din secolul al XVI-lea. Aflăm astfel că anul ctitoriei este 1510, la înălţarea sa contribuind marele spătar Dragomir din Cepturile, banul Toma din Pietroşani şi meşterul Ştefan. Şi toate acestea în timpul domniei lui Radu Paisie, bunicul lui Mihai Viteazul! Lăcaşul a cunoscut, desigur, vitregiile istoriei.

În timpul lui Matei Basarab, însă, mănăstirea a fost refăcută din temelii de boierul Panait Filipescu, prin adăugarea pridvorului, iar egumenul Partenie de Muntele Sinai a întărit zidurile cu contraforturi şi a pictat mănăstirea în anul 1805. Muzeograful de la Ploieşti mai spune că mănăstirea a fost zidită în stil moldovenesc, înaltă şi îngustă, că este una dintre cele mai vechi de acest fel din întreaga ţară, iar importanţa sa arhitecturală este dată şi de catapeteasma originală din piatră, de foişorul cu pridvor, de sfeşnicele împărăteşti, de mormintele ctitorilor şi de pictura în frescă. Dar ce uimeşte cel mai mult astăzi sunt pivniţele făcute din arcade de cărămidă, ce nu se sprijină pe stâlpi, ci unele pe celelalte.

Aşadar, stimaţi cititori, nu pregetaţi să mergeţi azi la Vărbila, pe Drumul Vinului, cale de 20 km de la Ploieşti, prin păduri seculare. Şi credem că veţi avea motive de mari bucurii.

Cristea BOCIOACĂ

Alături de mănăstiri, drumeţiile montane şi zonele de agrement din Bucovina, mocăniţa din comuna suceveană Moldoviţa constituie un punct de atracţie pentru turiştii care vin să petreacă câteva zile în Bucovina. Bătrânul tren de epocă circulă pe singura linie cu ecartament îngust funcţională în Bucovina cu ocazia diverselor sărbători sau la solicitarea prealabilă a grupurilor de turişti. Pe distanţa de 11 kilometri, de la Moldoviţa până la Argel – Zigreva, parcursă într-o oră, trenul opreşte şi în cinci halte – Raşca, Gura Timotei, Lunguleţ, Gura Lobina, Casa de Vânătoare-Raşcovei – majoritatea dintre ele fiind făcute pentru a se asigura presiunea necesară deplasării trenului, când circulă cu mai multe vagoane.

120 de ani de istorie feroviară

În decursul anilor, cât timp mocăniţa nu a funcţionat, hoţii au furat şinele şi traversele, situaţie ce a făcut ca lucrările de refacere a vechiului traseu să fie extrem de costisitoare. La puţin timp după ce reabilitase 3,6 kilometri de cale ferată îngustă printr-un proiect de 4 miliarde de lei vechi, Georg Hocevar, austriacul care este admi­nistratorul unei firme specializate în material rulant pentru calea ferată îngustă, din Criscior, şi căruia i se datorează calea ferată îngustă şi turismul feroviar din Moldoviţa, plănuia să abandoneze proiectul de la Moldoviţa după ce a văzut că, pentru a circula cu „mocăniţa“ pe calea recondiţionată de el, trebuie să plătească o chirie destul de mare la Direcţia Silvică Suceava. După o muncă foarte grea de convingere că această mocăniţă este importantă pentru zonă, austriacul a continuat să recondiţioneze şi alte porţiuni din traseul total de 27 km.

„După 1990 a dispărut totul, s-a desfiinţat, s-a împărţit în tot felul de linii secundare. Din 2005 am început să reabilităm traseul turistic aici, în Moldoviţa. Practic, sunt posibilităţi de extindere până la aproape 15 kilometri. Trebuie bani, dar şi putere şi voinţă. Posibilitate de extin­dere există şi în jos, spre Vatra Moldoviţei, spre Mănăstirea Moldoviţa şi în sus, spre păstrăvăria de la Argel. Aceasta este ţinta noastră pentru viitor“, a precizat Georg Hocevar.

Printre localnicii care vin acum la o plimbare cu „trenul nostru drag“ este greu de înţeles cum, după 1989, calea ferată forestieră nu mai este rentabilă, de ce liniile au fost scoase şi lemnul e transportat din munţi în camioane care pot duce de câteva ori mai puţin decât vechiul tren forestier.

„Iarnă, vară, ploaie, viscol, ne făceam treaba cu acest tren, uneori ajungeam din pădure la 3 dimineaţa, îngheţaţi şi flămânzi, iar la 6 porneam înapoi. Se făceau bani buni, s-ar putea face şi acum, vin străinii şi întreabă de tren… Dar dacă nu mai este linie, unde să-i duci? În pădurile noastre nu erau alte mijloace de transport, iar mocăniţa era o adevărată binecuvântare“, ne-a spus Alexandru Crăiuţ din Moldoviţa.

Locomotiva se apropie de centenar

După anul 2000, cele două locomotive „Krauss LI“ (fabricată în 1921) şi „Reşiţa“ (fabricată în 1955), care au rămas în comună, nu au fost preluate de Primăria Moldoviţa şi, după o privatizare mult discutată, s-au făcut… nevăzute, cu toate că erau foarte bine întreţinute.

„Locomotiva cu abur Krauss, care tractează în prezent «mocăniţa» de la Moldoviţa, a fost construită în anul 1917, la uzinele Krauss din München. A fost «activă» până în 1971 în Austria, de unde a fost achiziţionată în anul 2005, de la un colecţionar, recondiţionată şi pusă în funcţiune pentru Moldoviţa, în 2007“, ne-a spus Georg Hocevar.

„Cunosc aceste mocăniţe tractate de două locomotive Krauss, din mai 1955 şi până în ianuarie 1999. Erau folosite pentru transportul materialului lemnos de la pădure la fosta fabrică de cherestea din Moldoviţa, iar acum sunt folosite doar în scop turistic, pe singura linie ferată îngustă din judeţul Suceava şi nordul Modovei. Un turist venit în zonă poate vizita Mănăstirea Moldoviţa, poate admira din micul tren de epocă peisajul pitoresc din zonă, poate vizita Muzeul ouălor încondeiate «Lucia Condrea» şi se poate înfrupta din bucătăria tradiţională“, am aflat de la Alexandru Crăiuţ.

Trenul are în compunere vagoane de clasă şi un vagon restaurant în care călătorii se pot servi cu ceai fierbinte, vin fiert şi ţuică fiartă. Pe timp de vară trenul circulă şi cu vagoane descoperite.

Întreţinerea, asigurată de foşti angajaţi

Dumitru Clitnovici este „naşul“ trenului, dar şi frânarul acestuia, „pentru că oamenii trebuie să fie transportaţi în siguranţă, iar atunci când vagoanele prind viteză la vale trebuie să mai strâng un pic de frână. La fel, când trenul se opreşte, vagoanele trebuie frânate. Cât despre încasările din vânzarea biletelor, reprezintă o mică parte din banii pentru reparaţii şi extinderea liniei de cale ferată“, ne-a spus Dumitru Clitnovici.

Preţul unui bilet dus-întors la mocăniţă este de 20 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii, toţi călătorii primind bilete de la „naşul“ trenului.

Ioan Popescu conduce locomotivele mocăniţei de peste 35 de ani. Duce şi acum dorul traseului lung pe care îl parcurgea zilnic cu mocăniţa, de câţiva zeci de kilometri, dar se bucură că din 2009, când parcursul era de 3,6 kilometri, a ajuns la 11 km în prezent.

În popasurile la capăt de linie, dar şi pe parcursul călătoriei, cei doi mecanici ai locomotivei „Krauss“ sunt asaltaţi de turişti cu zeci de întrebări despre tren sau locomotivă. După prima călătorie copiii devin cei mai buni prieteni ai domnului Popescu, pentru că îi primeşte în locomotivă în timpul călătoriei.

Cei doi mecanici pasionaţi, „doi meşteri mari“ ai unei meserii de-acum uitate, sunt singurii care mai ştiu să-i strunească, să-i mânuiască mecanismele învechite, să o greseze şi s-o vindece când apare vreun beteşug al locomotivei „născute odată cu părinţii lor“. Regretul lor este că nu mai au la dispoziţie depoul, pentru că „acolo spălam locomotivele cu apă fierbinte, le curăţam înainte de a le verifica, de a le gresa toate piesele. Acum ne este greu, dar trebuie să ne descurcăm cum putem“, ne-a spus Ioan Popescu sau nea Nelu, după cum îi spun toţi cunoscuţii, omul a cărui viaţă se leagă, de aproape 30 de ani, de locomotiva cu aburi. Tot de la el am aflat că, după ce îi pune apa în cazan, în 3 ore locomotiva e gata de drum. „De aceea pot face faţă repede solicitărilor venite de la grupurile mari de turiştii care doresc să meargă cu trenul în afara graficului de circulaţie.“

Pufăitul trenuleţului a atras turiştii

Parcurgerea celor 11 km în aproape 45 de minute şi viteza redusă a trenului, cuprinsă între 5 şi 20 de kilometri pe oră, reprezintă un bun prilej pentru turişti să surprindă cu ajutorul aparatelor de fotografiat sau de filmat o zonă pitorească, tipic pentru Bucovina, cu case în stil vechi, cu căpiţe şi clăi de fân sau să chiuie odată cu locomotiva şi să pufăie la urcuş, pentru că pe traseu trenul „oboseşte“ la deal, fiind necesare mai multe opriri pentru „a face presiune la cazan“.

Copiii sunt cei mai încântaţi: „Trenuleţul este aidoma celor dintr-un parc de distracţii“, ne-a spus unul dintre ei. Dimensiunea redusă a trenului şi a locomotivei, mobilierul din vagoane, care pare a fi miniatural, i-au fascinat pe micuţii care au fost dispuşi să aştepte şi în staţii pentru a mai face o călătorie.

Şi autorităţile locale sunt preocu­pate să aducă turiştii la Moldoviţa, implicându-se în asigurarea unui ospăţ bucovinean la capăt de linie sau a unei plimbări cu săniile trase de cai pe timp de iarnă sau cu trăsurile vara.

„În calitate de administraţie locală, suntem alături de aceşti oameni inimoşi de la Calea Ferată Îngustă, care ne ajută să ne promovăm zona. Deja mocăniţa a devenit un brand al localităţii Moldoviţa, care se alătură Muzeului ouălor încondeiate, Muzeului satului din centrul comunei, caselor vechi, construite în stil tradiţional. Am avut şi un grup de turişti care au solicitat ca, la capăt de linie, la Argel, să le organizăm un picnic cu bucate tradiţionale“, ne-a declarat Mugurel Balabasciuc, consilier al primarului din Moldoviţa.

În primele zile ale anului 2013, trenul a circulat la capacitate maximă, pentru parcursul de la ora 13,30 fiind necesară suplimentarea numărului de vagoane. „Am făcut primul parcurs la ora 11,00; la ora 12,45 ne-am întors şi pregătim din nou locomotiva, o alimentăm cu apă, lemne şi cărbuni pentru o nouă călătorie. Turiştii sunt foarte încântaţi de ce avem noi aici, la Moldoviţa“, ne-a spus mecanicul Ioan Popescu la sosirea în gara din Moldoviţa.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

După ce, în ultimii ani, autorităţile judeţene din Prahova au inaugurat un număr de drumuri consacrate agroturismului, şi anume: Drumul Vinului, Drumul Fructelor şi Drumul Voievozilor, iată că acum, când anul se sfârşeşte, după mai bine de trei ani de lucru continuu, la Telega, binecunoscută localitate, care marchează punctul de legătură dintre Valea superioară a Prahovei şi cea a Slănicului, a fost inaugurat Drumul Sării. Un drum străvechi, folosit cu succes încă din timpul Daciei Romane, dar abandonat de mai multă vreme, izolându-se astfel aproape toate localităţile din această importantă zonă turistică a ţării.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Cristea BOCIOACĂ