Nu am putut să nu remarcăm un lucru inedit... Sotheby's, cea mai mare și mai veche casă de licitații la nivel mondial a scos la vânzare pe site-ul Sotheby's România case tradiționale de pe plaiurile mioritice. Deși și-au păstrat aspectul arhaic, original, au fost renovate cu mare grijă, casele scoase la licitație fiind dotate cu tot ce și-ar putea dori oricine vrea să le cumpere.

Casă tradițională în Șuncuiuș

Bălnaca, comuna Șuncuiuș, județul Bihor, 90 de km față de Cluj-Napoca, 60 km față de Oradea. Preț: 200.000 euro.

Bălnaca găzduiește, pe lângă cadrul natural intim și liniștit, o proprietate în pur stil tradițional, proaspăt renovată pentru un confort modern. Împreună cu cele 1,8 hectare de pământ și priveliștea minunată spre Valea Crișului, casa a fost construită din lemn și materiale naturale cu scopul deconectării de la stresul cotidian, după cum se precizează pe site-ul de licitații al Sotheby's România. Spațiul interior a fost amenajat astfel încât să spună o poveste, să reflecte pasiunea pentru ambianța rustică, dar cu accente boho și influențe contemporane. Elementele specifice arhitecturii românești, cum sunt grinzile de lemn, soba cu lemne și șura, au fost integrate într-un concept de design modern care să reflecte nevoile actuale. Una dintre atracțiile principale ale living-ului este soba, creată de un artist ceramist din Sf. Gheorghe, care a împletit în opera sa într-un mod creativ și inovator ideea de scară cu dublă funcțiune cu cea a unui spațiu destinat focului.

Șura este gândită în două zone principale: zona de luat masa și cea de relaxare sau de lucru în zilele când se dorește detașarea de mediul cotidian. Masa este restaurată dintr-un vechi mihei de tâmplărie, fiind piesa ce omogenizează aspectul rustic al spațiului. Motivul geometric de pe pereți a fost preluat și reinterpretat în diverse părți ale casei,- la ușa de la intrare și peretele terasei. Pentru a aduce încă un element de unicitate acestei proprietăți, a fost preluată ideea amenajării teraselor într-un stil modern, păstrând însă aerul tradișional. Cele 2 băi care deservesc vizitatorii sunt  separate de cele ale gazdei. Cu toate aceste atribute unice prin ambianța lor, combinând aerul tradițional cu dotările și confortul contemporan, desprinzându-te de zgomotul și stresul cotidian, oferă oportunitatea perfectă de conectare cu natura și cu tine însuți.

Tradiție maramureșeană cu confort contemporan

Comuna Botiza, județul Maramureș, 38 km de Sighetul Marmației, 150 km de Cluj-Napoca. Preț: 175.000 euro.

Casa Cosma este parte din peisajul de basm al Maramureșului. Potrivit Sotheby's, casa veche de 150 de ani a fost restaurată din temelii în anul 2008 cu o grijă aparte pentru elementele tradiționale ale acesteia și, totodată, a fost dotată modern, adaptându-se cerințelor actuale. Aflată în mijlocul unei livezi mari, casa are în partea din faţă un pridvor tradițional tipic pentru Maramureș, cu sculpturi frumoase și bănci de șezut. De aici se poate admira o priveliște minunată asupra Munților Rodnei şi Țibleș, altitudinea fiind de 750 m. Cu o suprafață construită de 139 metri pătrați, ea oferă spațiu suficient pentru patru persoane, într-un ambient mai mult decât confortabil. Dacă pe dinafară casa își arată doar latura tradițională și oglindește frumusețea vremurilor de odinioară, la interior ea se transformă și se adaptează pentru a oferi tot confortul necesar vieții omului modern. Astfel, casa este complet utilată și mobilată cu mobilier de calitate premium și electrocasnice de top.

Casa poate fi un punct de plecare ideal pentru iubitorii de natură, cultură, drumeții sau poate chiar de vânătoare. Zona este una foarte bogată din punct de vedere natural, cu o floră și o faună incredibil de bogată, cuprinzând urși bruni, lupi, râşi, pisici sălbatice, vidre, căprioare, cerbi, vulturi şi o diversitate de păsări rare, cum ar fi pupăza şi grangurul. Pajiștile din jur şi întregul teren sunt cosite manual, cu mare grijă, așa cum se face aici de mai bine de o sută de ani. Tot aici putem întâlni la tot pasul orhidee, gladiole sălbatice, plante carnivore, bumbăcărițe şi multe alte plante.

Mănăstirile și bisericile istorice din lemn, precum și muzeele sau piețele din Sighet și din satele din jur reprezintă o destinație ideală de excursie. Cele mai cunoscute obiective turistice din zonă sunt la mică distanță și pot fi vizitate cu ușurință. Printre cele mai cunoscute sunt: Sighetul Marmației (50 km), Cascada Cailor (83 km), Cimitirul Vesel de la Săpânța (68 km), Mănăstirea Bârsana (25 km), Breb (42 km), iar aeroportul de la Baia Mare este la doar 90 km.

Toate acestea fac ca această proprietate să îndeplinească toate criteriile necesare pentru a deveni o viitoare casă de vacanță sau, de ce nu, un nou acasă într-un peisaj de basm, departe de zbuciumul metropolelor.

Casă rustică lângă Cluj-Napoca

Sălicea, județul Cluj, 12 km față de Cluj-Napoca. Preț: 400.000 euro.

Situată în comuna Sălicea, la doar 15 minute distanță de orașul Cluj-Napoca, această proprietate aduce un tribut vieţii transilvănene din vremurile de odinioară. Acoperișul din stuf, grinzile de lemn cu o vechime de peste o sută de ani, dar mai ales tihna cu care a fost construit întreg ansamblul fac din această casă tradițională un cămin perfect pentru orășenii în căutare de aer curat și relaxare. Proprietatea dispune de șase camere, distribuite pe suprafață de 180 mp și de o curte generoasă de 1.470 mp, numai bună pentru reuniuni de familie.

Bogdan PANȚURU

Foto: Sotheby's, Tudor Prisecaru

Un maramureșean care a muncit ani buni în Italia s-a întors în ţară şi a pus bazele unei afaceri cu alune ecologice pe care le vinde acum în întreaga ţară. Investiția a fost realizată doar prin fonduri proprii, ajungând în timp la 100.000 de euro (achiziționarea materialului săditor, a utilajelor, a terenului etc.). Plantația sa se află în localitatea Lăschia din Maramureș și se întinde pe 6 hectare.

„Am lucrat în Italia, în agricultură, și am zis să încerc și eu să înființez o plantație de alun pentru că alunele sunt căutate, nu sunt perisabile și au foarte multe beneficii asupra sănătății. Am zis că trebuie să fac ceva în România, să nu mai fiu nevoit să merg la muncă în străinătate. Am început în anul 2012, când am plantat câțiva aluni, apoi în următorul an am decis să plantez pe o suprafață de 2,5 ha soiurile Tonda de giffoni și Mortarella. După 2 ani am mai plantat 2 ha cu soiul Mortarella și în prezent am ajuns la o  suprafață de 5.7 ha de alun și 70 ari de nuc, plantații certificate ecologic.“

Ulterior, a mizat și pe soiuri de alun italiene – Tonda romana, Tonda delle langhe – și a folosit o schemă de plantare de 4 m între rânduri și 3 m între plante, ajungând la hectar aproximativ la 860 de plante.

„Am ales ca perioadă de plantare toamna. Lucrările de întreținere după plantare sunt următoarele: frezat de cel puțin 2 ori pe an, săpat manual, curățat plantele, fertilizat cu gunoi de grajd etc. În ceea ce privește costurile înființări unui hectar și lucrările de îngrijire din plantație, acestea depind de mai mulți factori. Nu pot să dau o sumă exactă. În ceea ce privește lucrările de întreținere, pentru un hectar depășesc 1.000 de euro. 2022 a fost un an destul de dificil față de anul trecut.

Anul acesta am avut mari probleme cu seceta, care a afectat serios cultura de alun, producția, calitatea fructului, apoi ploile din septembrie care au întârziat culesul cu o lună. Totuși, cu mari eforturi am reușit să recoltăm. Costul foarte mare al motorinei a mărit cheltuielile cu executarea lucrărilor necesare într-o plantație de alun și asta a dus automat la un preț mai mare al alunelor. Din punctul meu de vedere, a fost un an destul de dificil pentru cultura de alun, adaugă maramureșeanul“

Recoltarea în plantația de la Lăschia din Maramureş se face mecanizat cu mașina de cules alune, prin aspirație Facma 300.

„Valorific producția în piețe, târguri, prin intermediul Internetului; am o pagină de Facebook AluneBune și un brand, așa că mai vând de acasă. Prețul este de 25 lei/kg de alune. 

În prezent, sunt în discuție cu un supermarket pentru a vinde alune ecologice ambalate la 100 g și 500 g. Ca planuri de viitor, vreau să accesez fonduri europene pentru a mă dezvolta. Îmi doresc să intru în supermarket cu alune în coajă, vreau să produc și ulei din alune și din nucă, dar și miez ambalat. Planuri sunt multe, este nevoie de răbdare, bani și să fim sănătoși.“

Beatrice Alexandra MODIGA

În orașul Dragomirești din județul Maramureș și-a păstrat locul printre noile locuințe o casă veche de 300 de ani. O casă prin porii căreia răzbat reminiscențele traiului lipsit de pretenții și plin de dumnezeire al omului simplu de la țară. Cel care își îmbogățea casa prin lucrurile minunate țesute de femeile familiei, care aprindea opaițul și spunea copiilor legende despre cum își deschid cerurile porțile în zilele de sărbătoare. Așa cum spuneam, la marginea acestui oraș din Maramureș, o gospodărie țărănească autentică își spune povestea prin graiul ghidului de aici, o femei strașnică, erudită, care îți vorbește pe limba maramureșenilor, cu drag și multă voie bună. Maria Zubașcu este portretul viu al acelui om despre vă vorbeam mai sus. Alături de care nu te simți stânjenit, chiar dacă înțelepciunea sa este de multe ori peste a ta, acel om care reprezintă satul românesc în adevăratul sens al cuvântului. Gospodăria-muzeu, aflată chiar pe drumul principal al orașului, este ușor de recunoscut  datorită porților mari de lemn. Pășești pe sub alura lor ca pe sub o boltă care te poartă spre veșnicie. Lemnul lor vibrează a istorie și tradiție prin micile ravene încrustate în lemn, simboluri în care țăranul și-a pus toată știința. Căsuța mică și dichisită, încununată cu ghivece de flori în anotimpurile calde, își trăiește rostul fără să ia seama la faptul că a trecut peste ea câteva secole sau că femeia care a „guvernat“ acest mic univers a plecat demult din această lume. Maria, ghidul muzeului, ne spune că în „casă a locuit până la moarte, 74 de ani, gazda. Ileana Chișului, deși era femeie faină, se zice că a rămas nemăritată pentru că bărbatul ei nu s-a născut, așa că oala roșie stă și azi în curte în vârful pomului cu oale.“ În Maramureș exista acest obicei de a pune în fața caselor unde trăiau fete nemăritate un par înalt de lemn în vârful căruia se atârna o oală roșie. „Avem fată de măritat când este oala roșie sus. Cu cât sunt mai multe oale, cu atât fata este mai bogată și are zestre mai multă. După nuntă se dă oala roșie jos, iar oalele se foloseau la mâncare.“

În intimitatea căsuței de lemn, construită între 1720-1721 și locuită până după Revoluție, se păstrează un adevărat tezaur popular, o incomensurabilă comoară de elemente decorative şi de îmbrăcăminte, obiecte specifice obţinerii ţesăturii din cânepă, in şi lână, precum şi alte obiecte casnice şi unelte tradiţionale. Poarta aceasta către cultura populară a țăranului și, mai cu seamă, a țărăncii române, închipuită prin muzeul de aici, a fost deschisă în anul 2001, după renovarea ei. Cel care și-a dorit ca gospodăria să devină muzeu a fost culegătorul de folclor și scriitorul Nicoară Timiș. „El s-a împotrivit tuturor ca această casă să fie dărâmată, salvând astfel în centrul Dragomireștiului cea mai reprezentativă casă tradițională românească în care femeia a fost o adevărată găzdoaie, generație după generație“, spune Maria.

Chiar dacă șezătorile din vremuri trecute nu mai sunt, ascultând poveștile dnei Maria pare că ești chiar în inima satului și că toți cei de lângă tine trăiesc aceeași bucurie a întâlnirii. De parcă într-adevăr ar fi o șezătoare la care ne-am adunat toți oamenii satului. „Aici sunt toate obiceiurile noastre de peste an. Când intrați în muzeul de aici, să știți că intrați într-o casă de oameni de gazdă pentru că această casă avea cămară. Aici se puneau bunătățile casei, slănină cârnați, lapte brânză și se păstrau în vas apa sărată adusă de la ocnă. Casa are praguri înalte ca să nu intre frigul și să nu iasă copiii afară. Până la trei ani nu puteau trece pragul. Cine avea vreme de ei toată ziua, îi lăsai pe jos și îți vedeai de trebi și de animale. Copiii dormeau pe cuptor și de jur-împrejurul lui se dormea pe lăițe. Lăițele s-au făcut odată cu casa, nu au picioare de sprijin. Era mai problemă cu dormitul iarna, vara nu aveai probleme, dormeai în podu´grajdului, în șopru. Iarna cine nimerea la cuptor era fericit că era cald.“ Și poveștile continuă... cu umor și înțelepciune. Ascultând-o pe Maria pare-se că fuiorul istorisirilor despre viața țăranului este nesfârșit. La fel ca veșnicia care a cuprins căsuța din Dragomirești și pe Maria odată cu ea.

• „O casă ţărănească cu cerdac...
• E lemnul ca pădurea, răcoros,
• În piatră cântă râul unduios,
• Fântâna pentru apă stă de scos,
• Pe-aicea Dumnezeu a mers pe jos.
• O casă cu cerdac – capăt de drum,
• La ea ne-ntoarcem, vrând-nevrând, oricum,
• Apă ne-ntoarcem ori ne-ntoarcem scrum,
• Sau poate-n câte-o seară, simplu fum.“

„Casă cu cerdac“ de Dragoș Niculescu din Săniile adâncului (1999)

• Acest muzeu nu are pereche în țară, este singurul loc dedicat exclusiv țărăncii române, centrul unui univers în care femeia își cinstea casa prin decența de care dădea dovadă, prin grija pe care o purta căminului și familiei sale.

Laura Zmaranda

GALERIE FOTO

Afinul este unul dintre cei mai apreciați arbuști fructiferi, o astfel de cultură putând fi productivă chiar și după 30 de ani de la înființare. O plantație de afine intră pe rod la circa trei-patru ani de la plantare, iar maturitatea deplină este atinsă la vârsta de șapte-opt ani. Atunci afinul are capacitatea să ofere până la 9-12 tone la hectar, uneori chiar și mai mult, în funcție de soiul folosit.

În România, plantațiile de afin s-au dezvoltat în ultimii ani, însă este loc în continuare. De exemplu, tânărul cultivator Florin Mureșan, din satul Remeți pe Someș, județul Maramureș, a ales să cultive două soiuri pe o suprafață de aproximativ un hectar, mai mult ca un hobby, începând cu anul 2016.

Prețul unui kilogram de afine poate varia de la 2,75 euro până la 4-4,5 euro în funcție de sezon

„În tinerețe tatăl meu, fiind pădurar și locuind la un canton silvic, a înființat o plantație de 0,07 ha de afin. De aici a pornit dragostea pentru aceste fructe. În timp, cu ajutorul copiilor, am reușit să înființez și eu o astfel de cultură, insuflându-le și lor dragostea pentru afine. Am considerat că este un hobby, nu o afacere. Tot aici am construit o cabană mică, unde toată familia se simte minunat, iar munca în plantație devine o plăcere. Tehnologia acestei culturi am învățat-o în timp, din mers, și astfel reușim să producem fructe sănătoase și de o bună calitate atât pentru familie, cât și pentru clienți“, adaugă tânărul cultivator.

Succesul unei afaceri cu afine pornește de la materialul săditor folosit, ne spune tânărul maramureșean. Acesta are două recomandări esențiale pentru cei care vor să înființeze o astfel de plantație: să opteze pentru două-trei soiuri diferite de afin și să cumpere arbuști cu vârsta de doi ani și care au un sistem radicular bine dezvoltat. „Avem două soiuri, unul timpuriu, numit Spartan, și altul târziu, Eliot, ambele cu gust deosebit și calități pe măsură. În prezent, plantația noastră se întinde pe o suprafață de 1,16 ha. Despre producție pot să vă spun că suntem la mâna naturii întrucât anul trecut am fost afectați de grindină, pierzând 25-30% din fructe. Chiar și așa am obținut 8.000 kg. Tratamentele fitosanitare aplicate sunt minimale, cele în repaus vegetativ (unul toamna târziu și altul toamna devreme), după care aplicăm două tratamente preventive cu fungicid, insecticid și acaricid. Dar problema cu care ne-am confruntat a fost excesul de apă din sol. Având în vedere că plantația a fost înființată la sfârșitul lunii iunie a anului 2016, noi ne declarăm mulțumiți de producția obținută. Din păcate, producția de afine este la mâna firmelor de distribuție, în zonă existând doar o firmă de colectare, iar prețul nu poate fi negociat. Prețul la început de sezon este între 4-4,5 euro/kg, iar în prezent a scăzut la 2,75 euro/kg. Celor care vor să înființeze o astfel de cultură le recomand să o facă cu multă dăruire și pasiune. Din punct de vedere agrotehnic să țină cont de trei lucruri: pH-ul solului, sursa de apă și plantele să fie sănătoase. Ne dorim să ne extindem și avem terenul necesar, dar din nefericire proiectele prin intermediul fondurilor europene sunt greu de accesat, dacă nu chiar imposibil pentru noi“, încheie Florin Mureșan din Remeți pe Someș, județul Maramureș.

Cum înființăm o plantație de afine

Înainte de plantare trebuie să pregătim terenul. În primul rând vom curăța solul, îl vom nivela și vom face o arătură de desfundare de circa 40 cm. În acest moment putem încorpora în sol și gunoi de grajd. În cazul în care avem de-a face cu un teren cu permeabilitate redusă se realizează și o scarificare.

Se recomandă ca plantele să aibă cel puțin 2 ani, cu o înălțime de circa 40 cm. Distanțele de plantare care se folosesc în mod uzual sunt de 3×1 m. Toamna este cel mai bun moment de plantare. Specialiștii recomandă ca plantarea să se facă cu amestecul de pământ fixat pe rădăcini în urma udării abundente a substratului înainte de a scoate materialul săditor de la stratificat.

De asemenea, este indicată mulcirea suprafeței din jurul plantei, circa 50 cm de jur-împrejur, cu rumeguș, paie, frunze sau alte materiale vegetale, ori cu folie agrotextilă.

O investiție într-o plantație de afin poate ajunge la 17-18.000 euro pe hectar întrucât numai arbuștii ne costă undeva la 10.000 de euro. Este o investiție foarte mare, dar se compensează cu faptul că fructele au foarte mare căutare pe piața românească; prețul de valorificare este cel mai ridicat dintre toate prețurile fructelor mici, iar producțiile nu sunt deloc de neglijat.

Beatrice Alexandra MODIGA

Alternativele agriculturii tradiționale

Are 20 de ani, este studentă și vrea să facă bani din agricultură… Adelina Pîrja conduce tractorul ca un veritabil profesionist pe dealurile abrupte de la Șugatag. Muncește de mică la ferma părinților săi și, chiar dacă pare o domnișoară de oraș, după care băieții ar întoarce privirea pe stradă, Adelina se consideră o fată de la țară și crede că poate să-și croiască viitorul aici, acasă...

De câteva luni Adelina a devenit unul dintre cei mai tineri investitori din agricultura Maramureșului. Cu un proiect făcut ca la carte a obținut, anul trecut, o finanțare generoasă de peste 50 de mii de euro, prin GAL Mara-Gutâi, pentru înființarea unei plantații de afin care în această primăvară a și început să înmugurească.

„Aici a fost o veche livadă, am pregătit terenul, am muncit din greu împreună cu întreaga familie la curățat și plantat. Suprafața este de peste un hectar. Am avut și un consultant horticol foarte priceput care ne-a ajutat mult. Avem peste 5.200 de plante, soiuri diverse, de la cele care fructifică mai devreme până la soiurile târzii“, ne-a spus Adelina. „Zona aceasta, Maramureșul, în general se pretează pentru astfel de culturi“, spune și directorul executiv al DADR Maramureș, Virgil Țînțaș. „Plantația de la Șugatag este un exemplu că și tinerii pot face agricultură la ei acasă“. Vasile Pârja, tatăl Adelinei, este crescător de animale, din tată-n fiu, dar s-a implicat și în proiectul fiicei sale. „E un lucru foarte bun pentru tineri… cred că este o investiție de viitor. Chiar dacă afinul este o plantă pretențioasă, sperăm să avem o producție bună pentru că pe locul în care am făcut plantația creștea, spontan, afinul sălbatic…“

Adelina ne-a mărturisit că a făcut acest proiect și cu gândul de a oferi un exemplu generației sale că se poate investi și în agricultura românească… „Nu vreau să plec din țară și cred că depinde doar de noi să ne fie bine acasă… Aș dori ca tinerii plecați prin țări străine să revină acasă, să-și deschidă o afacere aici, să depindă doar de ei înșiși... Și sunt convinsă că agricultura este o soluție“, crede Adelina.

„Totul a fost făcut cu mâna noastră“, spune Vasile Pârja. „Ne-am gândit că afinul este o plantă sensibilă la secetă și am făcut, cu ajutorul specialiștilor, un sistem de irigare performant, controlat electronic. Sperăm, în câțiva ani, să avem recolte bune.“ Adelina crede că munca și banii investiți vor da roade pentru că piață de desfacere există. Vrea să studieze și horticultura pentru a-și gestiona cât mai bine afacerea.

Afinul a început să fie cultivat în România după 1980. Primele plantații au fost făcute, la acea vreme, în județul Brașov. Unele plantații din regiunea Făgărașului mai produc și astăzi. Afinul este dependent de nivelul de aciditate a solului și nu poate fi cultivat în orice zonă a țării. Cele mai favorabile terenuri sunt Alba, Brașov, Maramureș și Hunedoara, unde regăsim și cele mai importante suprafețe cultivate.

Vasile BRAIC

Fermele de familie reprezintă peste 90% din toate fermele la nivel global și produc 80% din produsele alimentare din lume. Acestea sunt factorii-cheie ai dezvoltării durabile, inclusiv ai eradicării foametei și a tuturor formelor de malnutriție. Pe aceasta mizăm și noi și încurajăm astfel de ferme. Povestea următoarei ferme de familie vine de data aceasta din satul Sârbi, județul Maramureș.

Petru Rednic, sufletul unei ferme de animale de familie din satul Sârbi, județul Maramureș, a dorit să își exprime, din propria experiență, viziunea asupra fermelor mici de animale: „Nu ai nicio șansă, în acest domeniu dacă nu există pasiune. Dețin o fermă de 130 de oi, o afacere de familie la care lucrăm toți, dar este foarte greu să ne menținem pe linia de plutire din mai multe motive.“

Cu toate că în majoritatea timpului crescătorul maramureșean este plecat din țară, poate spune că nu a renunțat la micuța sa fermă din satul natal. „Din păcate, nu sunt tot timpul acasă, dar ne descurcăm așa cum putem; pot spune că rezistăm doar din dragoste pentru animale. Investiția a fost destul de costisitoare și cu siguranță nu este un business bun momentan. De mic copil am crescut printre animale, îmi aduc aminte că aveam tot timpul în jur de 10 oi, așa cum este și tradiția pe la noi. Dar mi-am zis că ar trebui să măresc efectivul, practic de vreo 7 ani am început să cumpăr oi, iar în prezent am ajuns la un număr de 130 de capete, rasa Țurcana Breaza, din punctul meu de vedere cele mai frumoase și productive oi“, mai adaugă crescătorul.

Vara oile familiei Rednic sunt duse la munte la pășunat, iar pe timp de iarnă le țin pe stabulație cu porumb, otavă și fân, iar producția de lapte este una satisfăcătoare, zice acesta. „Până încep să fete le dau 700 g/cap oaie de porumb, iar după, câte 1 kg/cap de animal. Oile sunt vaccinate la fiecare început de an, și de 2-3 ori/an le administrăm tratamente. Eu folosesc: Gardal, Vermitan, Douvistome și Bimectin. La noi în zonă cel mai mult valorificăm cașul, urda și laptele acru, în perioada mai - august, când acestea îmi dau în jur de 500-800 ml/cap de animal“, încheie Petru Rednic, crescătorul de oi din satul Sârbi, județul Maramureș.

Beatrice Alexandra MODIGA

De data aceasta vă prezentăm crescătoria de struți a tânărului Ilie Daniel Mihali din Borșa, județul Maramureș. Crescătoria sa și-a deschis porțile în anul 2020, cu un număr de 7 familii de struți adulte, pe o suprafață de 1,5 ha, departe de zgomotul orașului. Investiția totală a fost de aproximativ 30.000 euro.

Pentru o carne mai curată

Ilie Daniel Mihali, de profesie medic, a hotărât anul trecut să crească struți și a trecut direct la fapte. „Împreună cu Viorel Roman am decis să creștem struți. Ideea mi-a venit văzând rata crescută a patologiilor cauzate de hipercolesterolemie, de consumul excesiv de grăsimi saturate și de carne din comerț. Crescătoria de struți Borșa este situată într-o poziție prielnică acestui tip de activitate, fiind întinsă pe o suprafață de 1,5 ha, departe de zgomotul orașului. Acest fapt ajută mult deoarece animalele nu sunt stresate și se simt în mediul lor. Suntem iubitori de animale și ne dedicăm cu seriozitate fermei noastre“, spune Ilie.

„Crescătoria noastră și-a deschis porțile în anul 2020, când am decis începerea activității cu un număr de 7 familii de struți adulte. O familie este formată din două femele și un mascul. Ideea acestei crescătorii ne-a venit analizând beneficiile aduse sănătății noastre de când am început să consumăm carnea și ouăle de struț. Carnea struților noștri este 100% naturală pentru că nu conține hormoni sau alți aditivi de creștere“, mai adaugă crescătorul.

Nenumărate beneficii…

Carnea de struț, considerată o delicatesă, este mai săracă în calorii decât carnea de pui, aduce beneficii multiple anemicilor, femeilor însărcinate și copiilor, plus alte beneficii. „Este recomandată celor care vor să slăbească. Carnea de struț are un conținut crescut de carnitină, o proteină care ajută la transformarea grăsimii în energie. Consumul de carne de struț este recomandat diabeticilor și hipertensivilor datorită conținutului scăzut de sodiu și al conținutului înalt de acizi grași Omega 3, Omega 6 și 9. Conține mult fier și este bogată în proteine, dar săracă în grăsimi. Părerea mea este că beneficiile consumului de alimente biologice, carne si ouă de struț nu numai că ajută persoanele cu anumite afecțiuni, ci pot ajuta în prevenirea anumitor patologii. Un ou de struț este echivalentul a 24 de ouă mari de găină și este suficient pentru o omletă care poate hrăni 15 persoane. Un ou de struț fiert moale este gata în 50 de minute, iar pentru a-l fierbe tare sunt necesare 90 de minute. Coaja oului este extrem de tare şi trebuie spartă cu o mașină de găurit. Ouăle conțin mai puțin colesterol, ceea ce înseamnă că felul de mâncare nu va afecta talia şi starea vasculară. Printre proprietățile ouălor de struț menționez: consolidarea sistemului cardiovascular; îmbunătățirea stării părului, a unghiilor, a pielii; întărirea vederii; promovarea creșterii musculare. Ouăle de struț sunt bogate în vitaminele A și E, carotenoidele, vitaminele din grupa B (B2, B9 și B12), aminoacizii esențiali (lizina și treonina), precum și micro și macroelementele: fier, zinc, magneziu, seleniu, mangan și fosfor. Este important faptul că sodiul este complet absent în compoziția minerală a oului de struț, prin urmare, este de preferat pentru persoanele cu o restricție a acestui mineral în dietă“, specifică crescătorul maramureșean.

Alimentația struților noștri de la Borşa este 100% biologică, fiind compusă dintr-un mix de cereale (ovăz, orz, porumb, grâu, semințe de floarea-soarelui, soia) și lucernă măcinată, mai adaugă Ilie Daniel Mihali. „Lucerna este de pe terenurile noastre; nici aici nu folosim niciun fel de îngrășământ chimic. Rația zilnică a unui struț adult este de aproximativ 30% cereale și 70% lucernă. Noi creștem pui cu vârste cuprinse între 1-12 luni, asigurând transport la cerere și informații legate de creșterea și dezvoltarea puilor.“

Portofele, poșete și curele din piele de struț

Creșterea struților reprezintă o afacere profitabilă cu investiție inițială mică, specifică crescătorul. „Încurajez toți doritorii care vor să înceapă această afacere deoarece struțul este o pasăre care se adaptează ușor condițiilor meteo (chiar dacă vine din Africa) și este destul de ușor de crescut. Când vine vorba de struți, nimic nu se pierde, totul se transformă. Până și pielea, considerată un produs de lux, este folosită pentru obținerea accesoriilor. Din ea se fac portofele, poșete, curele și chiar pantofi. Acest tip de afacere este la început, nu există producători foarte mari în țara noastră, de aceea acum este loc pentru oricine dorește să înceapă această afacere. Ca plan de viitor, ne gândim la creșterea efectivă a numărului de familii și, de ce nu, chiar la deschiderea unui punct de procesare a cărnii și a preparatelor din carne.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Când întrebi ce-ar trebui să vizitezi în Maramureș, răspunsul vine instantaneu: Cimitirul Vesel de la Săpânța. Pe Internet se generează 570.000 de rezultate în 65 de secunde. Sau Bârsana, una dintre cele 8 biserici din patrimoniul UNESCO, cu peste 2 milioane de rezultate în motoarele de căutare. Ori mocănița de pe Valea Vaserului, singura din Europa pe care mai circulă locomotive cu abur. În fine, Maramureșul în sine a fost accesat de vreo 8,5 milioane de ori numai pe cel mai popular brand de Internet din lume. Adevărul este că acest colț de țară este aproape un tezaur spiritual al nației. Dincolo pe peisajele rurale unice, aici regăsim România pură, așa cum o fi fost ea odată, cu o conservare extraordinară a portului și obiceiurilor populare. Poate soarta Maramureșului Istoric, de a fi retezat între două țări, i-a determinat pe locuitori să nu renunțe la nimic din cultura care i-a adus prin veacuri până astăzi, aproape neschimbați.

Realitatea este că Maramureșul trebuie luat la pas. Văzut aproape loc cu loc, nicicum din goana mașinii. Este fabulos primăvara, în mai-iunie, când mijește colțul ierbii și misterios toamna, în coloritul fascinant al codrilor (45% din teritoriu înseamnă zonă muntoasă, dar păcat, mare păcat, de defrișările masive!), care parcă răscolește însăși istoria locurilor. Probabil mirajul se trage și din veacurile petrecute de români când sub unguri, când sub cehi, când sub austro-ungari, cu tot efortul lor de a păstra valorile cu care s-au născut; și, până la urmă, au făcut să triumfe cultura străbună, chiar și cei strămutați de aievea considerându-se la fel de maramureșeni.

O bogăție a naturii fără cusur

Prima și prima dată este de văzut, cum spuneam, natura. Într-un fel parcă neștirbită de om. Mă rog, cândva, fiindcă astăzi avem secvențial și imixtiuni umane nedorite în ceea ce a creat Dumnezeu. Sau Universul. Sau cine o fi creat-o! Și poate o vacanță ar putea începe cu Rezervația Biosferei-Parcul Național Munții Rodnei (împărțită cu Bistrița-Năsăud), cu drumeții care să nu rateze eventual Peștera și Izbucul Izvorul Albastru al Izei sau Rezervația naturală Izvorul Bătrâna. Sau cu Parcul Natural Munții Maramureșului, traversați, la sud, de DN 18 (prin Pasul Prislop), cu oprire în Băile Borșa sau Moisei (loc străvechi, cunoscut mai cu seamă pentru Masacrul din Moisei, din 14 octombrie 1944, printre cele mai violente săvârșite de trupele horthyste în Transilvania de Nord), Vișeu de Sus, Vișeu de Jos, cu o călătoria până la Poienile de Sub Munte. În fine, dacă am vorbi despre locuri rare, un traseu ar trebui să cuprindă Cascada Cailor, Poiana cu Narcise Tomnatec-Sehleanu, Peștera cu Oase de la Poiana Botizii (Munții Lăpușului), Mlaștina Vlășinescu și Iezerul Mare, Creasta Cocoșului, Cheile Tătarului (Desești), Lacul Albastru de la Baia Sprie, Peștera Vălenii Șomcutei, Cheile Babei (Coroieni), Arboretele de Castan de la Baia Mare, Defileul Lăpușului, Platoul Igniș, Tisa Superioară, Valea Izei și Dealul Solovan, Coloanele de la Limpedea (Baia Mare), Pădurea cu Pini Comja, Pădurea de Larice Coștiui, Rozeta de Piatră de la Ilba etc. Dar cum spuneam, oricare sătuc din zona muntoasă sau deluroasă merită în sine văzut, pentru peisajele pline de spectacol. De altfel, ONG-iștii din zonă au schițat un traseu pe bicicletă, care ar porni din Sighetu Marmației și ar continua cu Rona de Jos, Rona de Sus, Vișeu de Jos și Vișeu de Sus, Moisei, Săcel, Săliștea de Sus, Bogdan Vodă, Bârsana, Budești, Târgu Lăpuș, Răzoare, Dealu Corbului, Berchezoaia, Coaș, Copalnic Mănăștur, Plopiș, Baia Mare, Firiza, Săpânța, Câmpulung la Tisa, Valea Hotarului și-napoi la Sighetu Marmației. Ajungând la petrecerea timpului liber, începem cu Mocănița de pe Valea Vaserului, cunoscută în întreaga lume, fiind singura cale ferată forestieră din Europa unde mai funcționează locomotive cu abur. Și am putea continua, pentru iarnă,  cu pârtiile de schi Cavnic, Șuior, Mogoșa, Borșa și Izvoare, iar vara, cu Băile Ocna Șugatag, Coștiui (lac sărat) sau Dragomirești (izvoare minerale sulfuroase), lacurile de agrement Bodi-Mogoșa, Firiza, Nistru etc.

Valori din patrimoniul UNESCO și național

Pe urmă, în Maramureș, e musai să urmărești bogăția spirituală și culturală a zonei. Nu? Ce poți mai bine lega de natură decât arta populară, folclorul, autenticitatea arhitecturii, cultura lemnului, meșteșugurile și tradițiile locale bine conservate? Pur și simplu Maramureșul (alături poate de Bucovina, Alba, Bihor) este leagănul muzicii și creației populare românești! Fără exagerare. Nici nu știm cu care să începem. Poate cu cele 8 biserici de lemn (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Surdești, Plopiș și Rogoz) din Țara Maramureșului, Chioarului și Lăpușului, incluse în Lista Patrimoniului Cultural Mondial (UNESCO), toate fiind expresia arhitecturală și a peisajului cultural din zona montană a Maramureșului. Și, în general, nu-s de lepădat toate bisericile din lemn din zonă, vreo 100 cu totul. Lăcașul din Șurdești este considerat cea mai mare construcție sacrală de lemn din lume (72 m înălțime). Ori poate am porni călătoria de la Cimitirul Vesel din Săpânța, cel mai cunoscut obiectiv turistic din Maramureș și poate din lume (cu referire la România), o parte dintre cruci fiind deja incluse în patrimoniul UNESCO. Acesta a fost înființat în anul 1935 de un artist popular local, care a realizat sute de cruci din lemn sculptat, însoțite de scurte poezii, majoritatea cu caracter umoristic. Pe urmă nu am rata meșterii populari în lemn, artă decorativă, dantelă, ceramică, covoare, pălării, măști, păpuși, sculptură, podoabe. Iar aici capătă însemnătate poarta monumentală, specific maramureșeană, fiecare gospodărie care dispune de așa capodoperă spunând o poveste despre vremuri vechi și oameni care au trăit cu simplitate și credință. Ori sunt de urmărit cele patru tipuri de costume femeiești și bărbătești specifice zonelor etnografice Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului, Țara Codrului. Și să nu uităm de muzica populară a moroșenilor, cu cetera, zongura și doba, însemnând doine și balade, muzica de joc, descântece, țâpurituri, bocete, în general un folclor cu sunete arhaice, provenind probabil din fondul precreștin și înrudindu-se parțial cu muzica din Oaș. Au rămas în arhive melodii ale unor rapsozi de renume, cum ar fi Cioată, din Vadu Izei, Stângău din Borșa, frații Petreuș, din Glod, frații Florea, din Poienile Izei, soții Tudorovici, din Rozavlea, Pop din Săpânța, ceterașul Mițiți Pipaș cu zongurașul Vasalia lui Puțoc, din Iapa, soții Giurgi, din Poienile Izei, Ion Popicu, din Hoteni.

Maria Bogdan

„Ileana Matus – nume care se distinge prin specificitatea repertoriului, prin vocea caldă, pregnantă, prin culoarea și bogăția melodică a sunetelor încălzite prin căldura ei sufletească (...) Valoarea interpretării folclorului Ilenei, fiică a Maramureșului, vine nu numai din cunoașterea repertoriului moștenit de la înaintași, ci și din admirația pentru acest tezaur pe care știe ca nimeni altul să ni-l comunice.“

Prof. univ. Emilia Comișel, 2002

Reporter: Doamna Ileana Matus, după o asemenea carte de vizită, cu așa aprecieri de la poate cel mai greu nume contemporan din etnomuzicologie, reputata prof. Emilia Comișel, ce ar mai fi de spus? În ce împrejurări au fost ele făcute?

Ileana Matus: Pur și simplu a fost omul care mi-a dat gir pentru cântecul popular. Când avem 24 de ani aș fi vrut să-mi spună cineva dacă merită să aleg acest drum sau nu. Despre aptitudinile mele, unii îmi spuneau într-un fel, alții în alt fel, așa că mi-am luat inima în dinți și am căutat-o personal pe doamna Emilia Comișel. I-am dat telefon – se întâmpla prin 1997 – și am rugat-o să mă primească. I-am zis: „Stimată doamnă, eu nu trăiesc din muzică, eu trăiesc cu muzica și aș vrea să mă ascultați, atât. Doresc să-mi spuneți dacă eu pot să urmez această cale sau e bine să fac altceva.“ Cuvântul domniei sale era foarte important pentru mine! Așa că ne-am întâlnit la dânsa acasă, la București și mi-a spus doar atât: „Cântă!“ Și am cântat o doină. Una, două, trei. Apoi m-a înregistrat, s-a mirat că nu merg la concursuri și mi-a spus fraza memorabilă pentru mine, după ce am întrebat-o dacă este de părere că eu pot duce cântecul nostru mai departe: „Poți și încă foarte bine deoarece ceea ce ai tu nu au alții la tine în zonă, ești aparte.“ Apoi a fost să fie ca anul următor să realizez o casetă pe care i-am dus-o să o asculte, cu rugămintea dacă mi-ar putea lansa acest prim material discografic la Casa de Cultură „Viorel Costin“ din Sighet. Și nu mică mi-a fost mirarea că a acceptat. Au fost momente excepționale,

n-am cum să le uit. A dorit să-mi cunoască părinții și satul natal, Rona de Jos, să vadă rădăcinile pe care le am. În perioada aceea mi-a făcut favoarea de a scrie un text despre mine, din care ați citat dumneavoastră.

Rep.: Acela a fost momentul dvs. de zbor întru-cântec?

I.M.: Bine, eu am urcat pe scenă din 1987, făcusem Școala Populară de Artă din Baia Mare, am activat la Ansamblul „Cununița“, mergeam cu Ansamblul „Mara“ în spectacole, eram și dansatoare, și solistă, făceam de toate, dar întâlnirea cu domnia sa mi-a întărit convingerea că nu fac degeaba ceea ce fac. Iar din acel moment, indiferent cine și ce spunea, nu mai conta, pentru că eu aveam „biletul de voie“ în muzică de la cel mai mare specialist al vremurilor noastre. Știam că am un dar și trebuie să-l duc mai departe. Știam că muzica – moștenită cu toate trăsăturile frumoase ale bunicii mele – e sufletul meu. Ceea ce ai în suflet nu poți să scoți.

Rep.: Formarea profesională ați început-o printr-o școală de asistente medicale, unde pesemne n-ați profesat. Ce a urmat?

I.M.: Ba chiar am profesat! 15 ani am fost alături de suflete pierdute, eu eram cumva, cum să zic?, un fel om de la capătul tunelului – nu care aducea lumină – pesemne ultima persoană pe care acei oameni o vedeau cât erau în viață. Am lucrat cu bolnavi Alzheimer și epilepsie la un institut de cercetare din București, iar asta m-a făcut pe mine să înțeleg viața, s-o iubesc așa cum este și să-mi dau seama că, oricât am vrea noi să facem altceva, numai ce ni-i dat trebuie să facem. Și, dacă nu știm să ne folosim de darurile pe care le avem, s-ar putea să ne pară rău mai târziu, dar să nu mai puteam face nimic. În paralel, pentru că părinții mei considerau că muzica nu e o meserie, am urmat cursuri juridice și administrative, cu un master în Drept Internațional la Universitatea „Dimitrie Cantemir“ și, mai târziu, pentru că eram curioasă, iar muzica este hrana mea spirituală, puterea mea, energia mea, am absolvit și Facultatea de Muzică.

Rep.: Iar, dacă ar fi să facem un parcurs al locurilor unde ați lucrat, cam care ar fi acesta?

I.M.: Sunt referent cultural la Centrul Cultural din Sighetu Marmației și director al Ansamblului Folcloric „Mara“, plus de asta am Fundația „Moroșanca“, mă ocup de copii, de tineri, să avem cui lăsa zestrea noastră populară. Am fost și profesor la Școala Populară de Artă și colaborator la televiziunile Prima și Etno, iar aici sunt realizator-colaborator la Radio România Sighet.

Rep.: În tot ce faceți, ce este cel mai important?

I.M.: Toate sunt importante. Mi-e drag să las moștenire copiilor ce-am preluat eu de la bunicii mei, de la părinți. Iubesc portul popular, am acasă 100 de cămăși maramureșene și atât țin la ele că, dacă mi-ar cere cineva, mai degrabă i-aș da bani să-și cumpere decât să ia una de la mine. Cam în asta se măsoară pasiunea mea pentru ceea ce fac. Dar am ales muzica pentru că stă acolo, în suflet.

Rep.: Spuneți-mi, cât contează studiile muzicale în folclor, îl îmbogățește prin cunoaștere? Sau la fel de bine un cântec rămâne valoros prin rădăcinile din care s-a născut, în sensul în care interpretul a trăit la propriu ceea ce transpune mai apoi prin melodie?

I.M.: Sincer, nu văd niciodată ca studiile să schimbe ceva în folclor. Dacă vorbim de autenticitate, înseamnă că trebuie s-o luăm din punctul în care ea s-a născut, de la izvor. Cântecul trebuie trecut prin trăiri, iar dacă ai cunoscut satul, cu toate valorile lui spirituale, nu ai cum să nu transpui vibrația și emoțiile prin muzica pe care o faci. Dacă eu cânt și cel din fața mea nu simte ceva, înseamnă că n-am făcut nimic. Dacă eu interpretez o doină și văd o lacrimă pe obrazul unui singur om înseamnă că am transmis esența. Atât contează.

Rep.: Sunteți născută la Rona de Jos, apoi v-ați mutat la Nănești (Bârsana) și vă desfășurați mare parte din activitate la Sighet. În ce fel v-au marcat cele trei localități?

I.M.: Toate m-au marcat în egală măsură. Am crescut pe Valea Ronișarei și pe Valea Izei, partea aceasta de poveste din Maramureșul istoric, am cules melodiile de aici și asta transmit mai departe. Sunt o privilegiată să pot să cânt melodii de pe două văi. La Rona, singurul sat de români între maghiari și ucraineni, sunt cuvinte care nu se folosesc în tot Maramureșul, ci doar acolo.

Rep.: În muzică se poate spune că ați realizat cam tot, aveți 15 materiale discografice...

I.M.: Am înregistrat patru albume de folclor, unul cu pricesne, altul cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei de colinde, alături de alți artiști, două cu grupuri de copii (unul de folclor și altul cu colinde). Și am reluat muzica de petrecere, care se cântă la noi foarte mult. Și nu mă opresc aici, am mult material strâns, care trebuie și el dus mai departe.

Rep.: La Nănești ați creat, odată cu înființarea Fundației Moroșanca, un adevărat fenomen cultural.

I.M.: Ideea a fost să promovez satul, zona, obiceiurile și cântecele locale. Dar, pentru că foarte mulți tineri au plecat în străinătate – iar asta e o dramă, că se cam golesc satele noastre –, am înființat în cadrul fundației două grupuri, „Moroșanca“ (pentru adolescente) și „Pui de moroșan“ (8-12 ani), iar aici am copii din tot Maramureșul istoric. Cu ei încerc să readuc în atenție cântecele de grup, mult apreciate la noi, cum era altădată, la lucrul câmpului.

Rep.: Sunteți moroșancă. Ce au în plus moroșenii față de oricare altă zonă etnofolclorică din România?

I.M.: În primul rând Maramureșul e un loc binecuvântat de Dumnezeu fiindcă și astăzi avem tradiții și obiceiuri. Avem costume frumoase. Cântece frumoase. Cântece pe care oamenii le simt, le joacă, le lăcrimează. Dar dintre toate, ce are Maramureșul? Oameni. OAMENI!

Maria Bogdan

Comercializarea păsărilor în târgurile de animale din județul Suceava a fost interzisă, după apariția unui focar de gripă aviară în județul vecin, Maramureș. Pe 14 si 15 ianuarie s-a întrunit Centrul Local pentru Combatere a Bolilor cu scopul de a prezenta măsurile de prevenție/intervenție necesare pentru gestionarea în condiții corespunzătoare a prevenirii introducerii și răspândirii virusului influenței aviare (gripa aviară) pe teritoriul județului Suceava.

Prefectul județului Suceava, Alexandru Moldovan, a dispus activarea și implementarea Planului actualizat  de prevenire a introducerii și combatere a influenței aviare și a bolii Newcastle pe teritoriul județului Suceava prezentat de Dănuț Corneanu, directorul executiv al Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor în cadrul ședinței Comitetului Local de Combatere a Bolilor, care instituie următoarele măsuri de prevenire a apariției focarelor de influență aviară și de boala Newcastle. Astfel, s-a dispus interzicerea comercializării păsărilor în târgurile de animale; comunicarea efectivă între autoritățile sanitar-veterinare, practicienii veterinari și crescătorii de păsări; respectarea perioadei de carantină profilactică; verificarea respectării regulilor de biosecuritate în exploatațiile comerciale de tip A de păsări din județul Suceava; controlul riguros al mișcărilor de păsări pe teritoriul județului Suceava; continuarea campaniilor de informare/avertizare destinate crescătorilor de păsări din toate sistemele de creștere; limitarea contactului păsărilor de curte cu păsările sălbatice.

Informarea operativă asupra evoluției situației

Centrul de intervenție în teren al Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Suceava, coordonat de dr. Viorel Gașpar, este responsabil pentru implementarea Planului de acțiune și are rolul de a raporta imediat și nemijlocit activitățile legate de evoluția și controlul bolii către Comitetul Local de Combatere a Bolilor.

În județ au fost instituite „toate măsurile oportune, menite să asigure cel mai scăzut risc posibil de pătrundere și răspândire a virusului pe teritoriul județului“.

Totodată, Instituția Prefectului din județul Suceava va menține o legătură permanentă cu instituția similară din județul Maramureș, pentru informarea operativă asupra evoluției situației în județul Maramureș – unde a fost diagnosticată prezența virusului – astfel încât să fie asigurată o reacție imediată a autorităților responsabile din județul Suceava, în cazul în care aceasta poate avea consecințe negative asupra efectivelor de păsări din județ.

Silviu BUCULEI

În seara zilei de 17 ianuarie a fost confirmat un focar secundar de gripă aviară, cu același subtip (H5N8), la o altă fermă comercială de găini ouătoare, situată pe aceeași platformă unde a fost diagnosticat focarul primar (14.01.2020).

Din ancheta epidemiologică, efectuată de către D.S.V.S.A. Maramureş, a rezultat că între cele două ferme comerciale există un raport de cauzalitate, acestea utilizând același mijloc de transport al dejecțiilor.

În aceeași seară, la solicitarea D.S.V.S.A. Maramureş, s-a întrunit Centrul Local de Combatere a Bolilor (C.L.C.B.) Maramureş sub coordonarea domnului prefect al judeţului, în calitate de preşedinte.

În cadrul CLCB s-a aprobat planul de măsuri pentru toate fermele aflate pe platforma avicolă (8 ferme de pasăre şi 1 de suine), în conformitate cu legislația specifică (Directiva Consiliului 94/2005/CE transpusă în legislația națională prin Ordinul președintelui A.N.S.V.S.A. nr. 54/2007).

Măsura de a restricţiona drumurile de acces către toate cele 9 ferme, luată după declararea primului focar, a fost menţinută. Inspectoratul Județean de Poliţie, Inspectoratul de Jandarmi Județean şi serviciile sanitare veterinare oficiale din judeţul Maramureş au luat măsurile necesare pentru respectarea acesteia.

De asemenea, sunt menţinute măsurile de restricție severe privind circulația persoanelor, animalelor și a mijloacelor de transport pentru toate fermele, precum şi în zonele de protecţie şi supraveghere stabilite în urma declarării focarului primar.

Pentru exploatațiile din afara zonelor de restricţie, continuă aplicarea măsurilor de supraveghere și control, astfel incât să se poată interveni rapid, în eventualitatea depistării unor simptome care pot fi atribuite gripei aviare.

Într-un raport științific privind gripa aviară aprobat la 22 martie 2018, EFSA a precizat faptul că nu au existat cazuri raportate de infecții la oameni cauzate de A(H5N8) sau de virusurile nou apărute A(H5N5) și A(H5N6).

Virusurile A(H5N8), A(H5N5) și A(H5N6) sunt considerate a fi în principal adaptate la speciile aviare, transmiterea acestora se poate realiza prin contactul, direct sau indirect, cu păsările sălbatice şi/sau domestice purtătoare de virus, cadavre, dejecţii, furaje contaminate, sau prin produsele şi subprodusele provenite de la acestea.

Sura: ansvsa.ro

Căruţa la români este autentică, românească şi veche „de când lumea“, după expresia bătrânilor. Existenţa acestui mijloc de transport se duce mult către popoarele tracice sau în preistorie, Bătălia de la Termopile din anul 480 î.Hr., cele mai populare sporturi din acele vremuri, cursele carelor de luptă din Grecia antică, Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin, fiind doar câteva exemple despre existenţa acestui mijloc de transport din cele mai vechi timpuri. Astăzi, România rămâne una dintre puţinele ţări din lumea civilizată în care căruţele sunt întâlnite pe drumurile publice, ca mijloc de transport, sau pe trasee turistice, pentru a-i duce pe vizitatori în zone de o frumuseţe rară.

De la căruţa obişnuită la cea standard

În anul 1939, România a fost printre primele ţări în care s-a dat o lege care să reglementeze construcţia căruţelor. Decretul – Lege şi Regulament „Căruţa românească standardizată“, standardizarea dimensiunile şi construcţia căruţelor ţărăneşti din întreaga ţară, nevoia venind din motive militare prin participarea la al Doilea Război Mondial. În motivarea emiterii acestui decret, un exemplar original aflându-se în Muzeul Satului „Ion Grămada“ din Capul Satului, Câmpulung Moldovenesc, stă scris: „Căruţele în uz la noi în ţară nu pot fi folosite ca vehicule de povară deoarece ori sunt prea grele, ori prea uşoare şi puţin solide şi deteriorează şosele, având şinele prea înguste. În ceea ce priveşte nevoile apărării naţionale, parietatea tipurilor de căruţe şi lipsa lor de soliditate au provocat totdeauna mari neajunsuri, atât pe timpul concentrărilor dar mai ales pe timpul mobilizărilor“.

Arsenalul Armatei a experimentat diferite modele de căruţe, ajungându-se la tipul „ţărănesc model 1939“, folosite de unităţile armatei în concentrări şi care „au dat foarte bune rezultate la toate întrebuinţările la care au fost supuse dovedindu-se a fi uşoare, rezistente şi proprii la orice treburi“.

Pentru asigurarea dotării armatei pe timp de război cu acelaşi tip de căruţe, „pentru trebuinţele populaţiei civile, ale autorităţilor, instituţiilor, întreprinderilor“ s-a emis Decretul lege prin care se putea construi doar un model – MD.1939, suportând următoarele încărcături: Tipul nr. 1 – până la 700 Kg, Tipul nr. 2 – până la 1.500 kg, Tipul nr. 3 – până la 2.000 kg“. Vehiculul era construit din fier şi lemn, pe patru roţi, fără arcuri, detaliile de construcţie fiind stabilite prin planurile din Regulament. Toate fabricile şi atelierele care construiau componente au fost obligate să respecte planurile de detaliu autorizate prin acest act normativ. Alte vehicule cu tracţiune animală pentru întrebuinţări speciale (în special pentru pompieri, transportul răniţilor şi al bolnavilor) s-au putut construi doar cu autorizaţie de construcţie eliberată de către prefecturile din judeţ sau poliţie.

Mai rezistentă, mai încăpătoare şi mai bine lucrată

„Până atunci atât gospodarul cât şi meşterul făceau căruţa cum doreau ei. Mai mare, mai mică, cu roţi mai late sau mai înguste, folosind şi elemente de metal sau nu. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a apărut acel Decret – Lege şi Regulament pentru căruţa standard, prin care aceasta trebuia să corespundă acestor noi nevoi, să fie cât mai suplă pentru a se putea strecura pe front, să ducă muniţie, armament şi tot ce era nevoie. Vedeţi cum evenimentele istorice modifică şi unele lucruri pe care gospodarul şi meşterul le făceau pentru gospodărie. Este o carte veche din 1939, este o dovadă cum au evoluat lucrurile, de la căruţa obişnuită la cea standard. Oamenii au fost nevoiţi să respecte aceste standarde, iar în preajma războiului au trebuit să dea frontului, pe lângă căruţă, caii sau boii. Câteva atuuri ale căruţei standard: mai bună decât căruţele ţărăneşti de până atunci pentru că era mai rezistentă, mai economică, mai încăpătoare, mai bine lucrată şi era mai ieftină. În plus, componentele fiind impuse prin standard, căruţele se puteau repara mult mai uşor şi repede de către meşteri.

În carte sunt precizate şi probele finale la care erau supuse căruţele: constructorii de căruţe sunt obligaţi a anunţa Primăria care va delega pe notar sau pe specialistul angajat în acest scop să verifice orice căruţă construită încheind un proces verbal din care un exemplar se va păstra la Primărie, al doilea de către constructor şi al treilea de către proprietarul căruţei. Acest proces verbal se va face pe un formular tip, tipărit, şi nu se va încasa nicio taxă. Fiind vorba de un decret lege nu s-a lăsat la îndemâna meşterului să facă căruţa după cum doreşte. Era supus unui control minuţios şi, neavând încotro, a trebuit să se conformeze.

Această căruţă fiind mai mică – nu încăpea acelaşi volum de recoltă cu care era obişnuit agricultorul – a fost privită cu rezervă, dar decretul i-a obligat pe oameni să se conformeze“, ne-a spus Ion Grămadă, proprietarul uneia dintre cele mai interesante colecţii etnografice din Moldova, cu peste 10.000 de exponate.

Aceste modele de căruţă au fost folosite aproape nemodificate până în anii ’70 atât în gospodăriile ţărăneşti cât şi în CAP-uri.

Pe urmele voievodului Bogdan

Pentru a reînvia frumoasele tradiţii ale schimburilor comerciale, când Baia era traversată zilnic de zeci de căruţe ale comercianţilor, dar şi pentru a marca 660 de ani de legături dintre Transilvania şi Moldova, la mijlocul lunii august a ajuns la Baia, judeţul Suceava, un convoi de căruţe care, cu o săptămână înainte, a pornit din satul Bogdan Vodă, Maramureş, pe Drumul Voievozilor Maramureşeni, unul dintre aceştia fiind Bogdan. Pe parcursul drumului, maramureşenilor li s-au alăturat căruţaşi din zona de munte a judeţului Suceava.

La Biserica Albă, ctitorită de Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea în satul Baia, după bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467 dintre oştile moldoveneşti conduse de domnitorul Ştefan cel Mare şi oştile ungureşti conduse de regele Matia Corvin, primarul comunei Maria Tomescu, împreună cu preoţii din sat şi câţiva copiii îmbrăcaţi în costume populare i-au întâmpinat, cu pâine şi sare, pe oaspeţii de peste munţi care s-au „îmbarcat“ în opt căruţe: Ioan Doru Dancuş, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Maramureş, primarul comunei Bogdan Vodă din judeţul Maramureş, Ana Enea – Bizău şi viceprimarul aceleiaşi comune, Maria Saplontai, Gheorghe Fron, primarul comunei Cornu Luncii, dar şi una din cele mai cunoscute familii care cântă muzică populară maramureşeană, Florentina şi Petre Giurgi. Pe drumul până la primărie s-au alăturat şi căruţele localnicilor, spectatorii putând admira frumuseţea cailor, a căruţelor, ce „au bătut“ în negura timpului drumurile de dincolo de Baia, până în Polonia, Turcia sau portul Odesa, pentru negoţul ce a adus belşug oraşului Baia. De la vizitii maramureşeni am aflat că o parte dintre ei au parcurs anul trecut, în luna noiembrie, distanţa de 300 de kilometri până la Alba Iulia pentru refacerea simbolică a traseului străbătut de maramureşenii care au participat la Marea Unire din 1918, un omagiu adus înaintaşilor maramureşeni care au înfăptuit Unirea.

Baia este una dintre localităţile judeţului Suceava atestată din Evul Mediu, fiind cea mai veche reşedinţă domnească a ţării Moldovei. Oraşul Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, a servit ca loc de popas pentru comercianţii care circulau între porturile de la ţărmul Mării Negre şi oraşele din nordul Transilvaniei. În secolul al XIV-lea scaunul Moldovei era la Baia, pe sigiliul oraşului Baia/Moldavia fiind scris în latină „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti“. Localitatea era situată la răscrucea a două artere comerciale mari, care făceau legătura între Ţaratul Vlaho-Bulgar, Transilvania, Polonia şi Imperiul Otoman, şi avea statut de vamă, fapt care a determinat evoluţia locului, fiind unul dintre cele mai importante centre economice, strategice şi administrative medievale ale Moldovei.

• Căruţa este vehiculul medieval ce a dus civilizaţia imperială în zona dintre Siret şi Nistru. Bogdan şi Dragoş au colonizat şi creştinat zona Jijiei şi Ozanei.

Silviu BUCULEI

În cursul zilei de 22.10.2018, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) Maramureș a fost notificată de existența unei suspiciuni de Pestă Porcină Africană (PPA) la porcii dintr-o gospodărie din localitatea Ieud, județul Maramureș.

În cursul aceleiași zile specialiștii DSVSA Maramureș au recoltat probe biologice de la un porc mort și doi purcei în viață, cu semne de boală, din gospodăria respectivă, probe care au fost analizate în cadrul Laboratorului Sanitar Veterinar și pentru Siguranța Alimentelor (LSVSA) Maramureș.

Ca urmare a identificării genomului viral, în urma analizelor realizate de către LSVSA Maramureș, o echipă de specialiști din cadrul DSVSA Maramureș a eutanasiat cei doi porci cu semne de boală din gospodăria suspectă și a aplicat primele măsuri de restricție la nivelul exploatației suspecte.

A fost convocată o ședință a Centrului Local de Combatere a Bolilor în data de 23.10.2018, unde au fost prezentate rezultatele preliminare ale anchetei epidemiologice și au fost stabilite măsurile aplicabile suspiciunilor de PPA.

Institutul de Diagostic și Sanătate Animală a confirmat diagnosticul de PPA, în probele trimise de DSVSA Maramureș, în data de 23.10.2018.

Totodată, a fost demarată și o anchetă a Poliției pentru verificarea suspiciunilor conform cărora virusul a fost introdus prin traficul ilicit cu animale provenite din zone unde evoluează PPA.

Ancheta epidemiologică este în desfășurare.                                  

La nivelul focarului se aplică măsurile de restricție privind circulația animalelor, produselor și subproduselor animale și vegetale, mijloace de transport, instituirea dezinfectoarelor rutiere și pietonale, organizarea de filtre pentru controlul circulației animalelor.

DSVSA Maramureș solicită sprijinul și înțelegerea cetățenilor pentru respectarea măsurilor întreprinse de autorități, avand în vedere gravitatea bolii și consecințele economice grave generate de apariția ei.

Orice suspiciune de boală trebuie anunțată imediat medicului veterinar sau DSVSA județene.

Sursa: ANSVSA

Situată pe drumul județean 183, la 7 km vest de Baia Mare, comuna Coltău din județul Maramureș, atestată documentar din anul 1405, numără astăzi 2.557 de locuitori în satele Coltău și Cătălina, cei mai mulți fiind unguri. Istoria localității este legată de cea a familiei nobiliare Teleki, dar localnicii au exploatat turistic și faptul că pe aceste meleaguri au zăbăvit, un timp, poetul Petőfi Sándor și marele pianist Franz Liszt. De altfel, comuna are câteva locuri importante de vizitat: castelul-muzeu Teleki Sandor, parcul muzeului cu grupul statuar Petőfi Sándor – Julia Szendrey, bustul contelui Teleki, masa de piatră și cornul din epocă, biserica reformată, Monumentul ostașilor dispăruți în cele Două Războaie Mondiale, izvorul Vajda etc.

Castelul Teleki a fost construit cel mai probabil de János Teleki, în timpul împărătesei austriece Maria Tereza, din casa de Habsburg, între anii 1740-1780. Inițial avea o formă simplă, un fel de cetate-castel, cu o grădină amplă, din care au rămas și astăzi câțiva arbori seculari. În 1821, an în care s-a născut și Sándor, clădirea este renovată, prilej cu care i se adaugă o terasă pe latura nordică. Se spune că moșia de la Coltău a fost dăruită contelui Sándor Teleki de familia sa, în 1846, cu scopul de a-l opri pe acesta din viața tumultoasă pe care o ducea. Lucru care, firește, nu s-a întâmplat, acesta dăruindu-i imediat suflet, prin numeroasele petreceri și invitați pe care-i aducea în Maramureș. Printre cei mai importanți oaspeți ai săi se numără poetul național maghiar Petőfi Sándor, care chiar și-a petrecut aici luna de miere cu aleasa inimii sale, Julia Szendrey.

Poetul era un vizitator permanent al domeniului de la Coltău. Un alt mare nume care frecventa locul era pianistul Franz Liszt. Se pare că aici își are izvorul Rapsodia ungară nr. 1, denumită și Ceardașul din Coltău sau Ceardașul Pocsi. Povestea spune că, într-o zi, Liszt a dorit să asculte un taraf, iar gazda sa, contele Sándor Teleki, l-a adus pe lăutarul Pócsi Laci, din Sighet. Piesele din folclorul maramureșean, interpretate liber, improvizat, l-au fascinat pe pianist într-atât încât toate motivele au fost reluate în compozițiile sale ulterioare, inclusiv într-un pasaj muzical de la sfârșitul Rapsodiei ungare nr. 1. Cât despre contele Teleki, acesta a intrat în politică în 1846, devenind deputat chiar în acel an. La Revoluția din 1848 a fost colonel în armata generalului Józef Bem, dar, după ce ungurii au fost învinși de austrieci, a fost închis la Arad. Contele a reușit să scape, fiind condamnat la moarte în lipsă. Timp de 18 ani a locuit în exil, când la Belgrad sau Constantinopole, când la Paris sau pe insula proscrișilor (Jersey și, mai apoi, Guernsey), unde-l cunoaște pe Victor Hugo. După 1858 se alătură lui Garibaldi pe care-l însoțește, în chip de general al legiunii maghiare, în luptele sale din Sicilia, Calabria și Napoli. În 1867 Teleki a fost amnistiat, a reprimit averile și s-a putut întoarce la Coltău alături de a doua sa soție, franțuzoaica Mathilde Litez – Tiverval. Contele s-a stins din viață în 1892, la Baia Mare. În 1937 ultimul vlăstar al familiei, contele Ioan Teleki, a părăsit definitiv Coltăul și a donat castelul comunei. Imobilul a fost ba abandonat, ba folosit ca depozit al CAP, cămin cultural, dispensar medical, școală primară, grădiniță și bibliotecă. Din 1960 aici s-a deschis Muzeul „Teleki – Petőfi“. În sălile acestuia sunt depozitate manuscrise, mobilier de epocă și obiecte ce au aparținut contelui Teleki. Una dintre încăperi a primit denumirea de „camera memorială Petofi Sandor“.

Anul acesta, Primăria Coltău a semnat un contract de finanțare în valoare de 6,8 milioane de lei, în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, pentru restaurarea, protecția, conservarea și valorificarea durabilă a obiectivului de patrimoniu național – Castelul Teleki.

Maria BOGDAN

De-a lungul veacurilor, Maramureșul n-a fost dezmembrat niciodată; acest lucru s-a produs, ironie sau nu, tocmai atunci când a fost constituită România Mare. În loc așadar ca țara să-și adune teritoriile dacice și românii acasă, în interiorul unor granițe trasate de vreme și vremuri, a fost să fie (poate și din lipsa de interes a Bucureștiului ori din rațiuni mai presus de noi), ca o regiune să-și afle pentru prima dată fărâmițarea. Astăzi sudul, respectiv nord-estul județului Maramureș, aparține României (3.381 kmp), iar partea nordică, Maramureșul de Nord (6.873 kmp), se află în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina, în raioanele Hust, Rahău și Teceu, unde trăiesc peste 45.000 de români.

Cu un efort de memorie, putem recompune tabloul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918. Ciceu Pop, orator renumit din Ardeal, a aclamat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până la Tisa!“ Românii maramureșeni din dreapta Tisei, sosiți cu căruțele la marele eveniment de reunificare a țării, au protestat: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Țara și noi, românii de peste Tisa, din Maramureș!“. Ciceu Pop a rectificat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până dincolo de Tisa!“ Delegația Maramureșului istoric a plecat acasă cu credința că țara vechilor voievozi români se va uni cu România. Și s-a întâmplat astfel vreme de o lună. După aceea însă Maramureșul de Nord a fost lăsat în afara frontierelor fără niciun fel de explicație pentru istorie... O istorie care vine dinainte cu mii de ani!

Rădăcinile dacice ale românilor din Maramureșul istoric

Pe cel mai nou șantier arheologic, gestionat de specialiștii români și ucraineni, de la Malaia Kopania, aflat la 20 km de granița cu România, a fost descoperită una dintre cele mai mari cetăți dacice din timpul regelui Burebista, care se întinde pe 3 ha, precum și un cimitir cu 70 de morminte dacice. Descoperirea întărește, dacă mai era nevoie, realitatea că Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci, ramură denumită în scrierile lui Herodot agatârși (daci care stăpâneau Transilvania și Moldova de Nord). Zona n-a intrat sub dominația Imperiului Roman, de unde și părerea că aici trăiesc adevărații descendenți ai dacilor. Urme a locuirii Maramureșului se păstrează însă de prin anii 1600-1300 î.Hr. Mărturie stau dovezile de la Lăpuș (Troia Maramureșului), acolo unde arheologii au găsit una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est, un sanctuar, de fapt, destinat ceremoniilor de înmormântare specifice populației predacice, trib geto-dac denumit de greci „megaloi dahai“, strămoșii direcți ai dacilor.

În calea popoarelor migratoare și la cheremul marilor imperii

Necucerită de romani, regiunea a stat în calea multor popoare migratoare. Totuși, grație poziției mai ferite, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un anume impact asupra populației locale. Țara Maramureșului a fost atestată documentar sub această denumire în anul 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă exista populație românească în întreaga regiune. Până la ocupația maghiară, Maramureșul era organizat în cnezate, formă despre care Dimitrie Onciul spune că își avea rădăcinile în primii ani ai mileniului I. Începând din secolul al XIII-lea, au loc primele colonizări cu maghiari și sași, iar în sec. al XIV-lea, la presiunea regilor Ungariei, s-a instaurat feudalismul după model occidental; conducătorilor locali le-au fost înlocuite titlurile autohtone (cneaz, voievod) cu echivalentul din ierarhia aristocrată din Vest, apărând, tot atunci, și organizarea în comitate. Unii conducători români au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență. Aceștia din urmă s-au refugiat în regatul Poloniei, în Țara Lăpușului sau în voievodatul întemeiat de ei peste Carpați, Moldova. În 1397, Teodor Koriatovici a adus peste maramureșeni mii de familii de ruteni (populație slavă), ca lucrători pe domeniile nobiliare. În 1538, după victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureșul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei. În 1599, pentru foarte scurt timp, întregul Maramureș a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate. După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. Este perioada în care se impune, ca religie, greco-catolicismul. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene. În acest timp a continuat să crească numărul rutenilor, astfel că o parte din populația românească se slavizează. După 1848, zona a fost populată cu evrei (pentru dezvoltarea comerțului), polonezi, slovaci și germani (pentru minerit). Astfel se face că un teritoriu locuit exclusiv de români avea, la recensământul din 1910, 159.489 de ruteni, 84.510 de români, 59.552 de germani și 52.964 de maghiari...

Uitați de Țara-Mamă...

La 1 decembrie 1918, hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș. Dar avea să se întâmple o tragedie istorică inexplicabilă: Maramureșul s-a menținut ca voievodat, comitat, regiune indiferent sub care ocupație s-a aflat; nimeni – nici goții, hunii, gepizii, vandalii, maghiarii sau austriecii – n-a reușit să fărâmițeze teritoriul așa cum s-a întâmplat acum 100 de ani. Căci pentru prima dată Maramureșul a fost dezmembrat... Așadar, la 1 Decembrie maramureșenii de dincolo de Tisa au plecat acasă convinși că unirea cu țara s-a produs. Numai că, la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919), diplomații români (Guvernul Ion I.C. Brătianu, același care a înfăptuit unirea) s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa; așa a ajuns partea nordică a Maramureșului să fie atribuită Cehoslovaciei. Mai târziu, politicianul Take Ionescu spunea: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte granițe“. Tot în 1919, ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice înspre Slovacia, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autoritățile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească (Guvernul Brătianu și Artur Văitoianu). Această înțelegere, cu totul nejustificabil, nu a mai fost ratificată anul următor și, în 1920 (guvernele Vaida Voievod și Alexandru Averescu) s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Delimitarea graniței româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia“. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles această lipsă de insistență a Bucureștiului... După 1939, Maramureșul de Nord trece succesiv sub dominația Ungariei și URSS, iar după 1990, sub cea a Ucrainei. Așa cum spunea academicianul Alexandru Surdu, Ucraina s-a trezit cu provincia românească a Maramureșului istoric de Nord fără să facă niciun efort și fără să-i fi aparținut vreodată, de-a lungul istoriei... Iar azi, sub regimul de la Kiev, maramureșenii din raioanele Hust, Rahău și Teceu se străduiesc să mențină flacăra vie a românismului fără prea mare ajutor de acasă...

Maria Bogdan

48,5% (305.528 ha) din teritoriul județului Maramureș este ocupat de terenuri agricole. Cea mai mare suprafață înseamnă fânețe (39,3%) și pășuni (31,7%), ceea ce face ca zona să aibă un potențial ridicat în sectorul zootehnic, situație specifică așezărilor cu un relief preponderent montan (43% relief muntos, 30% de deal și podiș și 27% depresionar). Efectivele de animale sunt însă reduse în comparație cu extensia terenurilor. Numărul de capete la 100 ha este mai mare decât media regională și națională pentru bovine, dar mai redusă pentru ovine și caprine.

În ultimii 27 de ani, structura economică a județului s-a modificat substanțial, după ce a dispărut industria extractivă. Pe acest fond s-a înregistrat o emigrație masivă a populației inclusiv din mediul rural. În consecință, a scă­zut și activitatea agricolă. Specialiștii anticipează o reducere masivă a ponderii ocupării în agricultură în următorii ani și, ce e mai grav, o îmbătrânire accentuată a populației (22 din populația ocupată are deja peste 62 de ani). Așadar e posibil ca și sectorul zootehnic, altădată unul puternic, să-și continue regresul, tendință care s-a manifestat, cu mici excepții, din 1990 încoace.

Scăderi masive la efectivele de bovine, porcine și păsări. În schimb, câștigă teren caprinele și ovinele

Exploatațiile agricole sunt extrem de fragmentate, ca și proprietatea asupra terenurilor, mărimea lor fiind de 2,4 ha, sub media națională. Dintre acestea, doar 0,6% au personalitate juridică și lucrează circa 15% dintre terenuri; restul înseamnă exploatații individuale ale populației, care asigură subzistența și autoconsumul. Din 1990 și până în 2007, data aderării României la UE, dar și perioada cu cea mai ridicată rată de migrație a populației, efectivele de animale au scăzut dramatic, cu 50,76% la bovine, 32,09% la porcine, 27,16% la ovine, 24,68% la caprine și 62,81% la păsări. În intervalul 2007-2015, efectivele au crescut doar la ovine (+3,5%) și caprine (+66,74%); în rest s-a păstrat tendința de scădere a numărului de animale (minus 14% bovine, -32,35 porcine și -13,6% păsări).

(vezi tabel în revista tipărită pe bază de abonament https://www.lumeasatului.ro/magazin/)

Zootehnia este concentrată 90% în gospodăriile populației

Aproape 90% dintre efective de animale sunt concentrate în gospodăriile populației. Numărul de animale rămâne cât de cât semnificativ doar în localitățile cu un sector zootehnic tradițional: bovine – Moisei, Dumbrăvița, Copalnic - Mănăștur, Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Borșa (peste 2.000 de capete); porcine – Borșa, Șomcuta Mare, Târgu Lăpuș, Ulmeni, Copalnic - Mănăștur, Cupșeni, Dumbrăvița, Mireșu Mare (peste 2.000 de capete); ovine – Șomcuta Mare, Târgu Lăpuș, Giulești (peste 5.000 de capete); caprine – Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Borșa, Budești, Copalnic-Mănăștur, Cupșeni, Moisei, Săcel, Șișești (peste 5000 de capete); păsări – Șișești, Satulung, Recea, Moisei, Mireșu Mare, Dumbrăvița, Fărcașa, Copalnic - Mănăștur, Cernești, Ulmeni, Tăuții - Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Seini, Borșa, Baia Sprie, Sighetu Marmației (peste 10.000 de capete). Fermele de tip industrial sunt puține, iar ele sunt plasate cam în același perimetru cu tradiție în creșterea animalelor: bovine – Seini, Dumbrăvița, Groși, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Satulung, Desești; porcine – Seini, Ardusat, Ulmeni, Leordina, Săcălășeni, Satulung; ovine – Șomcuta Mare, Băiuț, Botiza, Oarța de Jos, Desești; caprine – Șomcuta Mare, Satulung, Desești, Giulești; păsări – Baia Mare, Sighetu Marmației, Seini, Tăuții - Măgherăuș, Satulung. Din păcate, chiar dacă județul este al doilea din țară, după Brașov, ca număr al produselor tradiționale atestate, producția animală este valorificată ineficient, fiind orientată preponderent către autoconsum. În Maramureș sunt autorizate 6 abatoare, 25 de carmangerii, 29 de măcelării, un centru de sacrificări păsări, un centru de colectare vânat, 39 de centre de prelucrare a laptelui în cadrul exploatației, 16 centre de prelucrare a laptelui independente etc.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 36-37

Victoria Darvai este reprezentanta unui timp folcloric fără egal și poate cea mai strălucită elevă a altei legende a muzicii populare românești, Maria Tănase. Pe 7 ianuarie inegalabila culegătoare de cântece maramureșene și la fel de unica interpretă a unor piese de tezaur a împlinit 90 de ani. La mulți ani, doamna Victoria Darvai! Noi nutrim speranța să vă regăsim, pentru tot ceea ce ați realizat pentru folclorul românesc, în lista UNESCO a tezaurelor umane vii, așa cum meritați cu prisosință.

Prima interpretă profesionistă din nordul țării

s-a născut în 1926, în localitatea Biserica Albă a Maramureșului istoric, zonă inclusă astăzi în regiunea Transcarpatia – Ucraina. Copilăria întreagă și-a petrecut-o însă la Dragomirești, pe Valea Izei, la bunicii paterni, și la Văleni, pe Valea Marei, la bunicii din partea mamei. Încă de mică dezvoltă pasiunea de a cânta și în principal de a reproduce nestematele folclorice ale Maramureșului, una dintre cele mai bogate zone în tradiții și meșteșuguri populare din România. De altfel, puțini știu că Victoria Darvai este la originea unei importante culegeri de folclor muzical realizată de cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“.

O voce educată în spiritul respectului pentru cântec

Începe școala primară la Dragomirești, iar la vârsta de 10 ani se mută cu părinții la Cluj, unde se înscrie la Școala Generală nr. 10 și la Liceul „Principesa Ileana“. În 1941, pe timpul refugiului, pleacă la Turda, acolo unde de altfel încheie studiile la Liceul de Fete. Din 1944 și până în 1946 profesează ca învățătoare la Valea Stejarului, iar în 1948 decide să-și continue studiile. Este admisă cu nota 10 plus la Institutul de Artă Maghiară din Cluj, la secția canto, dar pentru că nu stăpânea limba ungară decide ca, în paralel, să asiste la orele de canto de la Școala Medie de Muzică din Cluj. În 1952 vine la București, se înscrie la clasa de canto clasic a Școlii Medie de Muzică nr.1, dar curând se transferă la canto popular, acolo unde maestrul de interpretare i-a fost nimeni altcineva decât Maria Tănase. Încheie studiile în 1956, având-o ca profesoară și pe renumita Elisabeta Moldoveanu (autor de culegeri de folclor, interpretă). Parcurgând această scurtă biografie înțelegem de unde vin glasul extrem de educat, rafinamentul de interpretare și respectul imens pentru autentic, valoare, muzică și scenă. Fiindcă, ei da, Victoria Darvai a considerat scena un loc sacru, unde nu poți păși oricum, ci doar cu infinit respect. Cultura muzicală este cea care probabil a determinat-o ca nicăieri și în nicio împrejurare să nu cânte altfel și altceva în afara repertoriului cules de pe meleagurile natale.

Debut răsunător... pe coloana sonoră de inaugurare a TVR

Chiar dacă a evoluat de la o vârstă timpurie în diverse spectacole, debutul oficial este marcat în 1948, dată la care este angajată, prin concurs, la Ansamblul artistic al Confederației Generale a Muncii din Sighetul Marmației. Aduce în scenă cântece culese din satele maramureșene, iar dacă ar fi să rememorăm câteva nu putem să nu pomenim de piesele din fonoteca de aur: „Buciumul“, „Pe cărare vine mândrul“, „Legăna-m-aș legăna“, „Chemarea oilor“, „Cât îi Maramureșul“, „Bine zice fluierul“, „Mândrul meu e păcurar“, „Unde m-a dus dorul“, „Câte frunze îs în nuc“. Atât de unic îi este repertoriul încât îi inspiră pe cercetători să îl includă în culegerile de folclor, iar pe cei la radioul public să-i organizeze debutul pe calea undelor în 1954, interpreta bucurându-se imediat de un mare succes. În afară de linia melodică desprinsă parcă din adâncuri nebănuite, versurile sunt de-o puritate fără cusur: „Oile la stână, că vine furtună,/Soarele-o ieșit, oile-am găsit,/ Avem tare multe, păste nouă sute/ Că știe fiecare, marea sărbătoare,/ Sâmbra oilor, în dealu’ florilor“ (Chemarea oilor) sau „În pădure bate vântul,/ Pe cărare vine mândrul./ Vântul bate, ploaia vine,/Mândrul s-o-ntâlni cu mine./ De ești ostenit, mândruț/ Ți-am făcut din dor pătuț,/Căpătâi din flori de mac,/Mândrule, că îmi ești drag“ (Pe cărare vine mândrul). Una dintre cele mai interesante creații este „Balada lui Pintea Viteazul“, piesă obținută după prelucrarea a șase variante, toate culese de Victoria Dravai și păstrate azi în arhivele folclorice, cântecul aducându-i, în 1955, premiul pentru creație și interpretare acordat de Radiodifuziunea Română. Melodia „Buciumul“, interpretată alături de doi tulnicași, apare pe coloana sonoră de inaugurare a Televiziunii Române.

Cântecele i-au fost atât de apreciate încât chiar Maria Tănase, aflată în culmea unei glorii neegalate de atunci încoace de niciun alt interpret, a preluat și înregistrat piesele „Buciumul“, „Toderel“, „Prin pădure trece-mi-oi“ și „Horincuța“. Despre acest episod Victoria Darvai vorbește cu un soi de pioșenie fiindcă nu era la îndemâna oricui să fie îndrăgit de uriașa solistă. Iar maramureșeanca chiar a fost aproape de sufletul Mariei Tănase!

Peste trei decenii de cântec la cel mai înalt nivel artistic

Când încă studia la Școala Medie de Muzică din București, în 1956, Victoria Darvai obține „Diploma de onoare“ a Festivalului Republican al Școlilor și Institu­telor de Artă din România, fiind singura solistă de muzică populară care deține această distincție. Urmează  mai multe recunoașteri naționale (laureată a concursului „Tineri soliști“) și internaționale (premii la edițiile din 1955, 1957, 1959 ale Festivalurilor Mondiale ale Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie de la Varșovia, Moscova și Viena), o perioadă de lucru ca redactor la radioul public (1956-1958) și peste 30 de ani de concerte pe scenele din țară și străinătate. Cu orchestre renumite – Ansamblul „Maramureșul“, din Baia Mare, la înființarea căruia și-a adus aportul, Orchestra „Barbu Lăutaru“ a Filarmonicii „George Enescu“, din București, Formația folclorică „Ciprian Porumbescu“, din Botoșani, Orchestra „Doina Moldovei“, din Iași etc. – efectuează turnee în țară și în Polonia, URSS, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, cântând alături de cele mai mari nume ale vremii, Maria Tănase, Maria Lătărețu, Emil Gavriș, Alexandru Grozuță, Ion Luican. După anul 2000 primește mai multe distincții: diploma de excelență acordată de Asociația Națională a Interpreților și Ansamblurilor Folclorice din România pentru meritele deosebite aduse artei și culturii de-a lungul întregii activități artistice, diploma de excelență acordată de Ministerul Culturii și Cultelor pentru contribuția de excepție la promovarea și punerea în valoare a folclorului românesc și Medalia Națională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a. În 2006, respectiv 2009 devine cetățean de onoare al comunelor Dragomirești și Călinești.

Maria BOGDAN

La jumătatea lunii octombrie au fost inaugurate două stații de epurare biologice cu pat de stuf, o premieră pentru agroturismul din România. Cele două obiective fac parte din proiectul „Dezvoltarea unor tehnici ecologice pentru agroturismul din România“ a cărei investiție a fost susținută cu fonduri alocate de Guvernul Norvegiei. Beneficiarii celor două stații de epurare sunt pensiunile „Casa Borlean“ din localitatea Vadu Izei și Pintea Haiducul din localitatea Mara. Sistemul norvegian de management a apelor reziduale folosind filtre cu pat de stuf este o premieră ce ar putea fi adoptată cu succes în multe alte unități și avut ca promotor Fundația Heifer Project pentru România având ca parteneri NIBIO (Norwegian Institute of Bioeconomy Reserch) și Fundația OVR „Agro-Tur-Art“, Vadu Izei, Maramureș.

Vadu Izei, situată la confluenţa văilor Iza şi Mara, poartă, ca tot Maramureşul, o zestre culturală nesecată. Porţile sculptate de Gheorghe Borodi, meşter din generaţia creatorului vestitului Cimitir Vesel de la Săpânţa, Ion Stan Pătraş, obiceiurile locurilor păstrate cu sfinţenie, arta şi portul popular, cu acele costume inconfundabile, îmbrăcate nu doar la ceas de sărbătoare, vorbesc despre o altfel de Românie. Dar Vadu Izei mai este şi altceva, este locul de unde a plecat deţinătorul „discului de aur“ de la Dijon, virtuozul Gheorghe Covaci Cioată, şi care a dat muzicii populare celebra „Mociriţă cu trifoi“. Cam în acest decor al spiritualităţii populare se desfăşoară discuţia noastră cu tânărul moroşan Paul Daniel Ananie, un interpret care s-a afirmat în muzica populară şi care a întâlnit succesul de la 11 ani.

– Grea misiune aveţi, Paul Daniel Ananie, să duceţi mai departe o aşa zestre culturală!

– Şi dacă v-aş spune că mociriţa cu trifoi (mocira – un loc umed, în care creşte trifoiul) din cântecul Mariei Trifoi, născută tot în comuna noastră, e chiar pe strada mea! E mai mult responsabilitate decât dificultate în a reprezenta Maramureşul la cel mai înalt nivel, dar şi bucurie pentru că fac asta.

– Când aţi învăţat să cântaţi?

– Mama mi-a păstrat o înregistrare de când aveam doi ani şi jumătate, când îngăimam „Podul de piatră“. Nici nu ştiam bine a vorbi şi cântam.

Eu zic tot timpul că, dacă m-am născut în Maramureş, unde şi floarea cântă, era normal să iasă din mine un pui de moroşan care cântă!

Am moştenit vocea de la mama mea, dar tata m-a descoperit, ca să zic aşa. Stăteam cu el pe prispa casei şi mă punea să interpretez „Maramureş, plai cu flori“ şi şi-a dat seama că aş avea oarece aptitudini. Dar la serbările şcolare de mai târziu eu am cântat muzică uşoară! Bine că şi-au dat părinţii seama, când aveam opt ani, că mi s-ar potrivi mai bine muzica maramureşeană.

– Şi începutul în muzica populară cum a fost?

– Debutul s-a produs în 2002, când am şi apărut la televizor, la Festivalul Callatis, realizat de dna Florentina Satmari. Ideea era că, în condiţiile de organizare de atunci, trebuia să facem play-back. Eu aveam 8-9 ani şi vă închipuiţi ce greu mi-a fost. Următorul an am cântat împreună cu Cornelia şi Lupu Rednic, dar debutul mare eu îl consider cel de la „Tezaur folcloric“, în 2005; abia împlinisem 11 ani, când m-am numărat printre câştigătorii spectacolului-concurs „Moştenitorii – Muguri de tezaur“.

A urmat o colaborare frumoasă cu TVR şi dna Mărioara Murărescu. În 2007 am fost invitat în recital de echipa „Tezaur“, la „Strugurele de aur“, din Alba-Iulia. Colaborarea cu TVR este la fel de bună şi azi, cu dna Gheorghiţa Nicolae şi dna Elise Stan, doamne extraordinare, cea din urmă fiind un fel de mamă a noastră, a tinerilor interpreţi. E fantastic să se ocupe un aşa specialist valoros de promovarea şi modelarea noastră.

– Cu un debut aşa fulminat e parcă şi inutil să întreb ce alte premii aţi mai luat şi care vă sunt cele mai dragi, în fine, care dintre ele au consolidat convingerea că asta trebuie să faceţi, să cântaţi?

– Perioada concursurilor a fost una fascinantă. Plecam de-acasă cu lunile, de la o competiţie la alta... N-am numărat niciodată premiile, dar la suflet mi-au rămas cele de la festivalurile „Valeria Peter Predescu“ (premiul I), „Pană de păun“ – Bistriţa (trofeul), „Iosif Sivu şi Cosmin Golban“ (trofeul), iar cel mai important, o încununare a succesului de până atunci, a fost trofeul Festivalului „Mamaia“, în 2012. Sunt primul maramureşean care a dobândit acest premiu.

– Cu atât mai preţioase premiile cu cât, trebuie să spunem, n-aveţi pregătire muzicală... Sunteţi autodidact. Iar la facultate faceţi altceva.

– Am fost la o şcoală de muzică în Sighetu Marmaţiei, dar am luat lecţii de pian. Canto nu am făcut niciodată, cu excepţia câtorva ore de tehnică a respiraţiei. Mama m-a învăţat tot, fiindcă nimeni nu poate şti mai bine muzica maramureşeană decât un trăitor al locului. Acum urmez Facultatea de Litere, la secţia Studii Culturale, Etnologie şi Folclor.

– În afară de TVR, care a fost şi este o valoroasă şi certificată rampă de lansare, unde puteţi fi văzut?

– Merg şi la alte emisiuni, dar cel mai mult sunt prezent pe scenă. Am o importantă colaborare cu Ansamblul Profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului“, suntem acolo un grup de tineri din toată ţara, pe care dna Silvia Macrea i-a cooptat în echipă, mergem în spectacole, evenimente, serbări populare, reprezentăm imaginea României şi în străinătate. Am avut concerte la Viena şi Dublin, iar în octombrie suntem aşteptaţi la Madrid, unde sărbătorim 70 de ani de la înfiinţarea ansamblului. Noi toţi îi iubim enorm pe cei de la Sibiu, ne simţim minunat acolo, suntem o ceată pe cinste!

– Melodiile pe care le interpretaţi de unde le luaţi?

– Majoritatea sunt cele specifice Maramureşului, e şi păcat să nu le cântăm. Şi pe primul meu album, „Paul Ananie – Din Maramureşul meu drag“, apărut în 2014, am câteva piese culese de la moroşenii mei, altele sunt preluate din repertoriul tradiţional maramureşean, sunt diamante ale folclorului şi e bine să le reluăm mereu şi mereu, spre a nu fi acoperite de uitare, iar altele sunt compuse de mine, din dragoste pentru locul unde m-am născut.

– Veselia debordantă pe care o aduceţi pe scenă vine de la tata, iar mama v-a îndrumat în cântec. Care altă persoană a fost determinantă în calea pe care aţi urmat-o, muzica?

– Pe lângă familie şi realizatorii de emisiuni folclorice, simt că-i datorez devenirea mea ca solist de muzică populară dlui Alexandru Pugna, pe care l-am întâlnit la un concert susţinut în memoria dnei Valeria Peter Predescu, iar de atunci am intrat sub aripa sa protectoare, mi-a fost ca un al doilea tată, să spun aşa. Mi-a zis: „Eu văd în tine un Alexandru Pugna la început. Cum mie nu mi-a dat nimeni niciun sfat, a trebuit să fac totul singur, aş vrea să te ajut cu câteva poveţe, să treci mai uşor prin toate lucrurile acestea.“ Şi aşa s-a întâmplat. Îi datorez mult din formarea mea şi ca om, şi ca interpret.

– Am o curiozitate: mulţi spun că muzica populară n-ar mai fi foarte gustată la concerte, dar eu văd săli pline şi tind să cred că valul acesta al tinerei generaţii, din care faceţi parte, evoluează. Cum stau lucrurile?

– Am avut mereu bucuria unui public numeros şi generos. Şi bun cunoscător de folclor, fiindcă apele s-au limpezit, spectatorii de muzică facilă s-au dus în altă parte. La Dublin am trăit o experienţă unică, nu ştiu dacă se vor mai repeta vreodată emoţia şi fericirea pe care le-am încercat acolo. A fost o sală plină de români cu dor de ţară, peste 2.000, cu steaguri tricolore, cântau cu noi, ne-au primit cu ropote de aplauze, se cutremura sala de atâta freamăt. De vis şi de povestit ce s-a întâmplat!

– Unde vă vedeţi peste 10 ani?

– Aş vrea să realizez o emisiune la TV. Dacă nu poate fi o televiziune de ţinută, aş lua spaţiu să fac eu o emisiune de ţinută. Dar sper să se întâmple mai devreme de 10 ani!

Maria Bogdan

La Şomcuta Mare, în judeţul Maramureş, administratorul fermei „Pomicola Şomcuta Mare“, ing. Rodica Rus, experimentează, pe o suprafaţă de 20 ha, o livadă cu mere a căror destinaţie principală este industrializarea. Tehnologia aplicată este preluată din experienţa fermierilor din Vest, în principal din Germania, care aplică de peste 20 de ani un sistem de dirijare a pomului, de formare a coroanei şi de tăieri de fructificare bazate în principal pe creşterea nedeterminată a coroanei.

Alegerea acestui tip pe plantaţie a fost oarecum forţat de condiţiile zonei: „Ne aflăm pe un teren în pantă, cu slabe posibilităţi de irigare, nici ca sursă de apă şi nici ca dispunere a reliefului, aşa că am optat pentru soiuri cu înrădăcinare profundă. Am găsit materialul biologic optim, care a răspuns şi orientării noastre de a produce mere destinate industrializării şi mai puţin consumului. Pentru consum avem livezile vechi, pe care urmează să le înlocuim, cu vârsta plantaţiei mai mare de 32 de ani, unde nu obţinem, în anii corespunzători din punct de vedere al precipitaţilor, mai mult de 20 de tone/ha. Revenind la livada înfiinţată prin efort bugetar propriu, ea este în anul al treilea, adică în faza în care lucrăm încă la formarea coroanei. Avem un fel de piramidă etajată, însă sistemul de tăiere, impropriu denumit tăiere, fiindcă noi nu scurtăm deloc ramurile, va face ca pomul să ajungă la o înălţime de 5-6 metri, iar ramurile pornite din axul principal, nici ele scurtate, aseamănă pomul nostru cu o salcie.

Exceptând ramurile folosite pentru formarea sistemului de conducere, practic eliminăm, în fiecare an, din rezerva de rod, orice ramificaţie a cărei grosime este mai mare decât jumătate din diametrul axului. Intervenţiile se fac în luna februarie. Nu ne îngrijorează că s-ar putea întâmpla ceva cu ramura sub povara rodului sau că n-ar putea diferenţia mugurii, dacă nu aplicăm tăierile tradiţionale. Sub greutatea merelor, aceasta se apleacă, se opreşte natural creşterea şi se forţează diferenţierea mugurilor de rod pentru recolta anului următor. În anul al optulea de la intrarea pe rod, potenţialul de producţie al soiului, la densitatea pe care o avem şi la forma de conducere practicată, ar trebui să fie de 80-90 tone /ha. Noi mizăm pe 60 tone la hectar mere pentru industrie, cantitate dincolo de care livada devine rentabilă. Investiţia se amortizează în 12-15 ani de la data plantării“.

Maria BOGDAN