Ghicitul în putină

De sute de ani, sătenii din Mărginimea Sibiului practică ghicitul în putină (ciubăr). Tinerele văd în apa din ciubăr „ca la cinema“. Nouă copile, între şase şi nouă ani, sunt aşezate în cerc în jurul unei putini mici cu apă. Acoperite cu o pătură groasă, în apa limpede li se arată hoţii sau soţii înşelaţi.

Închegat din doage groase din lemn de brad, cu o capacitate de şapte găleţi şi încătuşat în cercuri din fier, ciubărul este o putinică în care se ţine broască, porumb, mere, murături etc. Asta îl face ca, în general, să fie tratat ca un banal obiect de gospodărie. Însă miracolul se întâmplă când nouă fetişcane sunt chemate să se aşeze pe întuneric în jurul lui. Atunci, parcă un ochi magic se deschide şi, în apa clară, ca într-o proiecţie la cinematograf, copiii văd filmul evenimentelor petrecute.

Pregătirea pentru „film“

Mama Mărinuţa Crăciun locuieşte în Sibiel (la 5 km de Sălişte), are 79 de ani şi încă se ţine binişor. Face mai toate treburile gospodăriei, sprijinindu-se într-un baston, „calul nărăvaş“, cum spune dumneaei. „Obiceiul îl ştiu încă de când eram copilă, dar mama şi bunica spuneau că au făcut şi ele cu ciubărul când erau mici. În putina plină trei sferturi cu apă punem busuioc, un ban de argint şi o verighetă. Apa era adusă în căni mici de fete, în ziua de sâmbătă, căci numai duminica se putea vedea în apă. În sfânta zi de duminică mergeam pe nemâncate în casa în care trebuia să vedem în ciubăr. Citeam din cărţi de rugăciuni, făceam mătănii şi îngânam din Sfânta Scriptură cu adâncă credinţă. Când se trăgea de liturghie, pe la zece, ne duceam şi ne aşezam în genunchi lângă putină. Oamenii mari, ca martori, şi păgubiţii prezenţi la faţa locului puneau o pătură mare, groasă, peste noi şi astupau ferestrele cu alte pături, ca să fie întuneric. Când ne uitam în apă, vedeam totul ca şi cum ar fi fost ziuă.“

Test de fidelitate

Foarte lucidă şi coerentă, bătrâna zâmbeşte a amintire. Îşi trece prin faţa ochilor propria copilărie, când era chemată să vadă în apa ciubărului. „Odată, o nevastă bănuia că bărbatul ei se ţine cu o femeie mai bătrână decât el. Drept e că bănuia şi satul, că se zvonise peste tot. L-am văzut în apă cum vorbea cu acea femeie şi cum hotărau să se întâlnească pe drumul ce duce la Miercurea Sibiului. Bărbatul tăiase lemne şi se ducea să vândă scândurile la târg în ziua de sâmbătă. Apa arăta cum fiecare a plecat cu propria căruţă, cum s-au întâlnit pe drum, cum au oprit căruţele, iar omul s-a urcat într-a ei. Clar ca lumina zilei ni se arăta cum merg amândoi ţinându-se de gât şi cum calul lui mergea singur pe lângă căruţa femeii. La întoarcere au venit tot împreună, plecând fiecare spre propria casă. A fost scandal şi zarvă mare în sat după ce femeia a aflat ce am spus noi. Dar noi nu minţeam. Cum vedeam, aşa spuneam!“

Vaca furată

Se ridică de pe scaun şi iese în tinda casei să-şi strige găinile. Căci bătrânei atât i-a mai rămas: cinci găini care să-i ouă şi să-i asigure câţiva puişori pentru vremea rămasă până la sfârşitul anului. Cu ani în urmă părinţii ei, apoi ea şi soţul, creşteau turme de oi, ajungând până la 500 de capete. Acum este bătrână, neputincioasă, cu părul viscolit parcă toată iarna vieţii ţinut sub broboadă. Revine şi reîncepe povestirea: „Altădată cineva a venit şi ne-a tocmit pentru că i se furase o vacă. Ca să ghicim eram plătite. Ni se dădeau bani, bomboane, mere, colăcei. Am văzut în ciubăr cum cineva a luat vaca de la păşune şi a dus-o în satul Orlat, la o casă. Şi numărul casei l-am văzut! Nu vedeam numai eu casa şi numărul, ci toate cele nouă fete, câte eram sub pătură. Vedeam acelaşi lucru toate, ne completam şi spuneam strigând ce am văzut. Casa era plină de cei care ascultau. Ca la film ni se arăta cum stă scris pe tabla indicatoare numele satului Orlat, cum a mers cu vaca şi-a ajuns la un pod, cum a intrat într-o curte la numărul cutare. Cei prezenţi s-au dus la casa cu numărul indicat de noi şi au constatat că respectivul tăiase o vacă exact când se furase, că a tranşat-o şi-a vândut-o în sat. Păgubiţii nu au recunoscut decât pielea vacii şi cu ea s-au ales!“

„Cine o face ca mine, ca mine să păţească…“

„Să nu credeţi, însă, că ce spuneam noi putea deveni probă de judecată şi de condamnare. Dar un efect tot avea, că se făcea de râs în tot satul şi în satele dimprejur. Şi asta îl costa ca om mai mult decât judecata la tribunal, căci în sat noi ne ştiam fiecare cu fiecare. Dacă îi făceai circ în sat, nu-l mai spăla nicio apă până murea. Dacă se fura de la păşune şi se vedea în putină cine a furat, jutarul (paznicul de câmp) îl plimba pe hoţ cu animalul furat prin sat, se bătea toba, lumea se strângea pe la porţi, iar hoţul era obligat să strige: «cine face ca mine, ca mine să păţească». Dar nu era probă de dosar, ci numai ruşinea faţă de comunitate. Am fost de două ori în viaţă la ciubăr, că, deşi se putea face în fiecare duminică, nu se făcea aşa, nitam-nisam, ci numai la evenimente mai importante. Eu două am prins ca fată: o dată când aveam şase ani şi altădată când aveam nouă ani.“

„Să ştiţi că fac cu putina!“

„Ultima la care am participat stând în cameră, ca martor, a fost când s-a pierdut o junincă de la o vecină. S-a bănuit că cineva de peste drum ar fi închis-o pe când venea de la păşune, ca s-o taie. Păgubiţii s-au dus la bănuit şi i-au spus: «Să ştiţi că fac cu putina!» Speriaţi, i-au dat drumul la junincă.“ Mama Marinuţa oftează încet. La cei aproape 80 de ani, viaţa îi trece ei însăşi prin faţa ochilor, ca la cinematograf. Dar cum muncitoare şi cinstită i-a fost toată vieţuirea pe acest pământ, e convinsă că, la Judecata de Apoi ce va să vină, Sf. Petru n-o să aibă nevoie de ciubăr ca să-i contorizeze şi să-i treacă pe răboj toate faptele bune ori rele săvârşite cu voie ori fără voie. Căci în adâncul sufletului îşi priveşte iertarea şi izbăvirea inevitabilelor păcate omeneşti mai ceva ca-n putina copilăriei, pe când vedea clar greşelile, tot omeneşti, ale altora.

Deşi ghicitul în putină este un obicei străvechi, folosit şi în alte regiuni ale ţării, cum ar fi Braşov, etnologii se feresc să ofere explicaţii ştiinţifice, ci doar consemnează existenţa lui.

Paul Rogojinaru