„Niciodată nu e prea târziu să-ţi urmezi visul“

Prof. dr. Ştefan Vlad confirmă teoria că niciodată nu e prea târziu pentru a-ţi urma visul. Domnia sa a debutat în cântec la vârsta când alţii părăsesc folclorul. Şi a făcut-o cu un oarecare succes, de vreme ce are aprecierea specialiştilor şi a auditoriului. Dobrogenii, fiindcă artistul cântă întinsurile dintre Dunăre şi Marea Neagră, chiar dacă s-a născut în Muntenia, dar din tată tulcean, i-au recunoscut apartenenţa la acest spaţiu, autenticitatea repertoriului şi valoarea interpretativă prin mai multe diplome de excelenţe, toate conferite după anul 2000.

– Foarte interesantă dubla dvs. poveste de succes, dle profesor: aveţi o carieră didactică reuşită şi v-aţi împlinit şi în plan artistic, reluând târziu pasiunea pentru cântec.

– Am ales cariera didactică fiindcă am simţit că trebuie să fac două lucruri: să fiu profesor în comuna natală şi să-mi depăşesc condiţia socială, să nu rămân, vorba lui Goga, fecior la plug.

– V-aş propune să mergem la rădăcinile iubirii pentru cântecul dobrogean, un paradox oarecum, dvs. fiind muntean prin naştere.

– Sunt născut în Pietriceaua, comuna Brebu, Prahova, în anul 1948, o aşezare de-o frumuseţe absolută, splendoare povestită nu doar de mine, ci recunoscută de Muzeul Satului, care a cuprins Pietriceaua în Ghidul celor mai frumoase 61 de aşezări rurale din România.

Copilăria, chiar dacă dificilă, sub aspectul resurselor şi a muncii, a fost una de neuitat, un basm în sine. Provin dintr-o familie cu nouă copii (mai trăiesc cinci), cu o mamă pe care azi o văd ca pe o eroină şi un tată dobrogean (din Maliuc, Tulcea), cel care mi-a strecurat în suflet magia unor ţinuturi necunoscute, cântate în tonuri aproape mistice, un murmur venit de atât de departe încât mi s-a cuibărit definitiv în viaţă. Imaginea care m-a urmărit mereu aceasta este: tata sub un nuc bătrân, bătând coasa şi „descântând“ acele ritmuri nemaiauzite.

– Iar când aţi început a cânta aţi dus în scenă folclorul acesta de la tata, din suflet, nu pe cel de acasă.

– Exact, fiindcă tot la vârsta când poţi fi marcat, era prin anul 1956, iarna, în februarie, s-a întâmplat să fie radioficat satul nostru. Atunci i-am ascultat pentru prima dată, eu îngheţat de frig, dar uitându-mă la pâlnia vrăjită din stâlp, pe Natalia Şerbănescu şi Dan Moisescu, legende ale cântecului dobrogean. Prin clasa a III-a l-am văzut pe Marinică Iordache, muntean ca şi mine, din Mătăsari - Dâmboviţa, care a interpretat, în prima sa tinereţe, cântece dobrogene. În studenţie, din poziţia de discipol al etnomuzicologului prof.dr. Emilia Comişel şi cursant al orelor de folclor literar şi muzical, am mers într-o cercetare chiar în Tulcea, prilej de a mă apropia şi mai mult de obiceiurile populare ale zonei, de locuri şi de oameni. De data aceasta o făceam ca un specialist în formare, fiindcă înainte eu petrecusem multe vacanţe la fratele tatei, rămas în Maliuc.

– Cum a fost prima etapă de solist?

– În anii de studiu am activat la Ansamblul „Doina“ al Casei Studenţilor din Bucureşti, unde i-am cunoscut pe maeştrii Constantin Arvinte şi Gheorghe Popa, de care mă leagă un noian de amintiri. Gheorghe Popa este şi acum dirijor la Ansam­blul „Cununa Carpaţilor“ de la Centrul Cultural „Tinerimea Română“, Bucureşti. Dacă e să vorbim despre distincţii, am luat premiul al III-lea la ediţia Festivalului Studenţilor din România câştigată de Gheorghe Turda.

– Dar aţi făcut o alegere şi aţi renunţat la cariera de interpret.

– Întâi a fost vorba tot despre o poveste care ţine de latura impresionabilă a unui copil. M-a fascinat prima mea profesoară, Magdalena Negoiasă, cea despre care am spus întotdeauna că a fost modelul complet, aproape perfect, de dascăl. Imaginaţi-vă că eu am ajuns la Filologie (română-franceză) cu gramatica învăţată la mine în comună! Am vrut să-i semăn, cred. După ce am absolvit facultatea, am renunţat voit la cântec, fiindcă mi s-a părut mai important să fiu profesor. Am predat limba franceză la mine în sat, apoi la Aluniş, la Şcoala de Poliţie din Câmpina, azi „Vasile Lascăr“, iar mai târziu m-am stabilit la Bucureşti.

În paralel am urmat şi o carieră militară (n.n. grad de colonel), preluând prima catedră de învăţare a limbilor străine de la Centrul naţional pentru formarea personalului din Ministerul de Interne. Am fost translator în delegaţiile ministerului, am obţinut un doctorat în limba franceză, iar în clipa de faţă, ca pensionar, sunt profesor asociat la o universitate bucureşteană.

– Şi solist de muzică dobrogeană!

– Şi interpret, da!

– Cum s-a întâmplat să reluaţi visul copilăriei şi să vă împliniţi dorinţa de a cânta?

– Mi-am văzut cariera didactică desăvârşită, pe cei doi copii ai mei, profesori de literatură şi limbi străine şi ei, realizaţi, eu îmi aşezasem sufletul după frământările vieţii... Atunci s-a întâmplat să mă revăd, după mulţi ani, cu dirijorul Gheorghe Popa! Din vorbă în vorbă am ajuns la scurtul meu repertoriu dobrogean din tinereţe, pe care maestrul îl apreciase pentru autenticitate şi, adăugând şi alte piese din colecţia păstrată peste ani, aranjate de domnia sa, evident, am înregistrat, la Electrecord, primul album, „Dor de Dobrogea“. Conţine 15 piese, o colecţie sută la sută de folclor tradiţional dobrogean, texte şi melodii vechi, nealterate, cu genuri mai puţin abordate de la Natalia Şerbănescu încoace, doine, balade, hore şi sârbe dobrogene, cântece de nuntă. Fiecare melodie are o poveste a sa, începând cu lotca pescarului ori viaţa marinarului sau varianta răsturnată a Mioriţei, am numit balada dobrogeană, cu naraţiunea centrată pe suferinţa mamei care-l roagă pe duhul apelor să sece Dunărea pentru a recupera trupul fiului înecat.

– Aţi fost reprimit în lumea folclorului... cum?

– Trebuie să spun, fiindcă au existat întrebări şi circumspecţii legate de vârsta matură la care am reapărut în folclor, că am primit sprijinul şi recunoaşterea Teodorei Popescu, Niculinei Merceanu, Mariei Tănase Marin, a realizatorilor de emisiuni folclorice de la televiziunile private. Imediat a sosit şi validarea publicului, materializată prin câteva premii de excelenţă (Festivalul „Dobroge, mândră grădină“), de autenticitate (Centenarul Ansamblului „Bâruleţul“, din Constanţa) şi Trofeul „Generaţia de aur“ al Etno TV.

– Ce a mai urmat, care vă sunt proiectele?

– În 2009 am editat un al doilea material, cu 14 piese, „Cântece la ţărm de mare“, cu o dominată a cântecului de dragoste, plus un gen cu structură orientală, tătărască, promovat de Marica Pitu şi Natalia Şerbănescu. În clipa de faţă pregătesc melodii pe care am să le grupez sub titlul „Pe ţărmuri de Dunăriţă“, iar acestea, trebuie să spun, sunt texte şi linii melodice proprii, fireşte păstrând filonul original.

În fine, cânt Dunărea şi Marea Neagră, cu liniştile şi neliniştile ţărmului şi apelor, introduc elemente de elegie, credinţe, obiceiuri şi am câteva cântece de petrecere, fiindcă şi dobrogenii petrec! Repertoriul meu se regăseşte în arhiva radioului public (6 piese) şi în înregistrări la toate televiziunile. Cu spectatorii mă întâlnesc, în afară de radio şi TV, în spectacole, festivaluri, concerte. Iar cu studiul cântecului dobrogean... în Tulcea inimii mele, în biblioteci, arhive, la Institutul de Etnografie şi Folclor.

Maria Bogdan