Satul Heci. Împletiturile meşterului Toderaşcu

Preocuparea unor organisme ale statului sau ale unor asociaţii de a păstra şi valorifica vechile meserii ale satului este lăudabilă dar, din păcate, nu întotdeauna încununată de succes. Cei care de-a lungul vieţii au practicat, să spunem, olăritul, ţesutul la război etc. sunt tot mai puţini, iar cei tineri, dacă nu au plecat în patru zări în speranţa unui trai mai bun, nu sunt interesaţi să se dedice unei ocupaţii care înseamnă multă muncă şi bani mai puţini.

O îndeletnicire străveche

Există însă oameni care, în ciuda greutăţilor prin care trec, se încăpăţânează să practice o meserie pe care o au moştenită din bătrâni. Între aceştia şi meşterul Lilian Toderaşcu din satul Heci, comuna ieşeană Lespezi.

„Împletiturile din nuiele, îmi spune dumnealui, reprezintă, cred eu, una dintre cele mai vechi meserii din lume. Înainte de prelucrarea lutului, oamenii din vechime împleteau din nuiele un vas pe care îl acopereau cu pământ ud, putându-şi astfel găti şi păstra hrana. Şi acum există ici-colo case vechi care au fost făcute din lemn înfipt în pământ peste care s-a bătut lutul.“

Lilian Toderaşcu confecţionează cu măiestrie obiecte împletite din nuiele dintre răchită „aşa cum am învăţat de la tatăl meu, care a moştenit meseria de la bunic“. Din mâinile iscusite ale meşterului, ajutat de cei doi copii ai săi – „băiatul a început să împletească de la 10 ani“ – ies o sumedenie de obiecte de o mare frumuseţe: coşuleţe pentru bijuterii sau ouă roşii, coşuri pentru pâine, mobilier de terasă şi grădină, fotolii, canapele etc.

„Ştiind meseria m-am angajat la secţia de împletituri nuiele de la Paşcani unde lucrau peste o sută de muncitori, îşi aminteşte meşterul. Astfel de secţii existau pe lângă ocoalele silvice şi din alte judeţe ale Moldovei. Asta însemna bani mulţi, valută pentru că cele mai multe din obiectele produse aici luau calea exportului. După anii 1990 aceste secţii s-au desfiinţat şi lucrătorii s-au împrăştiat. Cel care a rămas, ca să spun aşa, pe poziţii sunt doar eu şi, după cum vedeţi, lucrez acasă.“

O răchită „nobilă“

Materia primă necesară împletiturilor este răchita, „dar nu una oarecare, ci una nobilă“, accentuează meşterul. Pământul pe care se va planta butaşul trebuie pregătit cu grijă, iar plantele trebuie întreţinute ca orice cultură vreme de un an. Recoltarea se face toamna, în al doilea an, când nuielele de răchită sunt tăiate, legate în snopi, sortate după lungime şi grosime.

Apoi acestea se fierb timp de opt ore, se cojesc şi după o nouă sortare sunt gata de prelucrat. Nu este o muncă uşoară, dar dacă „îţi place şi o faci cu dragoste poţi să te prezinţi la târguri, la expoziţii cu fruntea sus“.

Aşteptăm un sprijin

Meşterul nu se plânge de clienţi. Obiectele pe care le oferă la expoziţii sunt apreciate şi nu de puţine ori clienţii îl caută şi pe acasă. Cum ceea ce face este doar o afacere de familie ar dori să o extindă. E nevoie însă de fonduri pe care nu le are. „Se bate multă monedă despre ajutoarele pe care România le primeşte de la Uniunea Europeană şi e adevărat pentru că consătenii mei primesc subvenţii. Noi însă, cei care practicăm o meserie, am fost uitaţi. Trebuie să avem posibilitatea să accesăm astfel de proiecte. Aşteptăm un sprijin care ar însemna dezvoltarea acestor meserii care altădată aduceau statului mulţi bani şi, cred eu, ar face ca tinerii care pleacă în afară, dar de care are atâta nevoie lumea satului, să rămână acasă.“

Stelian Ciocoiu