O revoluţie paşnică. Distrugerea satului românesc

A văzut lumina tiparului la Editura Presa Universitară Clujeană cartea profesorului universitar dr. Vasile Surd: „Miceşti (Micuş) – un sat transilvănean“, aşa cum s-a cristalizat în gândirea autorului, în aprofundarea cunoaşterii realităţilor vieţii rurale ca fiu al satului. Profesorul Vasile Surd este născut la 22 iulie 1946 în satul Miceşti. Este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj – Facultatea de Geografie, şi visiting profesor la mai multe universităţi de pe 5 continente.

Modul de tratare este cel monografic, începând cu condiţiile naturale şi istorice ale satului – aşezat la extremitatea estică a Cheilor Turzii, în zona depresionară a Muntelui Mare, la nord de Cluj-Napoca, continuând cu prezentarea aspectelor demografice, economice şi sociale şi creând o imagine sugestivă a evoluţiei/involuţiei satului românesc.

Este deosebit de sugestiv modul de prezentare a conceptului său despre satul românesc.

„Satul reprezintă locul sacru al plămădirii noastre ca neam, acel spaţiu inconfundabil şi încărcat deopotrivă de infinită bunătate şi căldură, unde ne-am deprins să preţuim din fragedă pruncie, ca nimeni alţii, gustul dulce al strujelei de pâine, durată din mâinile butucănoase şi crăpate de prea multă trudă a taţilor şi mamelor noastre, locul deselor reîntoarceri după repetate rătăciri ori înfrângeri.

Pentru noi satul este locul de îngropăciune şi al bucuriei revederii, locul de împăcare, de linişte, de muncă neobosită, de reîmprospătare, de reculegere, de dreptate şi de putere.

Pentru noi satul este locul sacru de proprietate. Pentru noi patria se confundă cu satul!

Prin satul nostru am făcut, facem şi vom face mereu paşi drepţi şi hotărâţi spre lume, întru demnitate şi eternă recunoaştere a neamului în constelaţia civilizaţiilor planetare. De aceea cuvine-se să-l cinstim la zile alese ca aceasta, să-l sprijinim cu toată fiinţa noastră şi să nu uităm niciodată că numai aici suntem acasă. […]

Fiecare fiinţă umană este ancorată în două coordonate majore: timpul şi locul. Noi ne-am născut într-un timp şi într-un loc anume, inexistent în altă parte pe mapamond, satul Miceşti (Micuş) pe care îl evocăm, atât cât ne pricepem, în prezenta scriere. Cu timpul şi cu locul nostru sacru de naştere suntem logodiţi, până facem transferul în veşnicie. Chiar şi după aceea! Suntem legaţi cu invizibile şi trainice fire, suntem pironiţi, de voie ori de nevoie, de matricea locurilor natale, de la Văratici şi de la Soc şi până pe Hiş, de la Cherpiniu şi până la Alace, şi-n tot lungul văii Micuşului, pe care curge de milenii, fără încetare, fiorul neamului nostru micuşenesc. […]

Pentru noi, satul natal se confundă cu Patria. Îngemănarea sinergică a iubirilor mai multor „patrii“, satele şi oraşele noastre, generează iubirea de Marea Patrie, supusă astăzi la nemeritate şi grele încercări de către neadecvaţii naţiunii.

Pe aceia care şi-au bătut joc de satul natal, de oamenii locului, şi nu numai, de pe poziţia funcţiilor vremelnice pe care le-au ocupat şi le ocupă în jilţurile instituţionale, dedându-se la furtul pământurilor celor nevoiaşi, la falsuri şi la prinderea în horă turbată a jafului local şi naţional, acuzând răul sprijiniţi în pungă, cuvine-se să le ştergem numele şi urma neamului de pe aceste file. Ei fac parte din tagma mişeilor naţiunii, al căror rost şi loc sunt hărăzite a fi în latrina spurcată a istoriei noastre.

Ei se află în afara timpului şi a locurilor natale.“

I-am inserat în prezenta scriere şi pe cei care şi-au găsit rostul existenţial în satul nostru adoptiv, zicându-le bine-meritatul „Bun-venit!“

Astăzi satul, ca întreaga ţară, este populat de către o „armată“ de asistaţi social, adevăraţi pomanagii la uşa protipendadei de ciocoi autohtoni şi a unei Europe care acceptă noua democraţie (slugărnicie) dâmboviţeană.

Prezentăm, în continuare, printr-o statistică succintă, tabloul demografic şi social actual.

Din totalul de 297 persoane, 76 sunt pensionari de stat, dintre care 57 sunt bărbaţi (75%) şi 19 sunt femei (25%). Salariaţii sunt în număr de 27, dintre care 18 (66,6%) sunt bărbaţi şi 9 sunt femei (33,4%). În sat sunt doi salariaţi pe cont propriu, Andreica Cosmin, cu soţia sa Adriana, care au propriul lor magazin alimentar. Salariaţi din domeniul agricol sunt 3 persoane, bărbaţi, iar din alte activităţi 22 de persoane (14 bărbaţi - 63,6% şi 8 femei (36,4%).

În agricultură, pe cont propriu, lucrează 13 persoane (10 bărbaţi - 76,9% şi 3 femei - 24,1%). Din totalul celor 76 de pensionari de stat, 53 (69,7%) lucrează şi în agricultură, dintre care bărbaţi sunt în număr de 39 (73,6%), iar femeile de 14 (26,4%).

Numărul pensionarilor CAP (din agricultură) este de 104, dintre care 86 (82,7%) sunt femei şi 18 bărbaţi (17,3%). Din totalul pensionarilor CAP (104), 35 dintre ei (33,6%) lucrează şi în agricultură. Dintre aceştia 29 sunt femei (82,1%) şi 6 bărbaţi (27,9%).

Pensionarii de boală sunt în număr de 10, dintre care 6 (60%) sunt bărbaţi şi 4 (40%) sunt femei.

În sat se află 14 persoane asistate social, dintre care 8 (57,1%) sunt femei şi 6 (44,9%) bărbaţi.

Numărul persoanelor fără venit este de 22, dintre care 17 (77,3%) sunt bărbaţi şi 5 (22,7%) sunt femei.

În sat se află un singur infractor condamnat.

Satul dispune de 120 de vaci cu lapte, 10 bivoliţe şi 14 cai pentru tracţiune.

În sat sunt 20 de tractoare fizice şi 26 de autoturisme, acestea din urmă majoritar de marcă străină. Din totalul de 238 de case locuite, 60 dintre ele (25,2%) dispun de baie şi apă curentă. Această informaţie statistică „tradusă“ în termeni mai bombastici arată faptul că, din cei 297 de locuitori, 203 (70%), într-o formă sau alta, sunt pomanagii ai noului sistem social-economic, în condiţiile în care satul dispune de un potenţial agroecologic capabil de a susţine o populaţie de cca 10.000 de persoane, la un nivel agrotehnic mediu.

Zilnic aceleaşi persoane de vârstă medie, nedeprinse cu munca sistematică, populează de la primele ore târnaţul magazinului alimentar la „un cafei şi o bere“, la care „sug“ ziua întreagă. Toţi, fără excepţie, au o repulsie organică faţă de muncă şi apă cu săpun!

După 1989 s-a declanşat cea mai sălbatică exploatare forestieră din istoria modernă a satului. Micuşul este singurul sat care mai dispune de un fond forestier compact şi continuu din toată zona colinară a judeţului Cluj.

De circa 20 de ani nimeni nu mai plantează un pom, un puiet! Toată lumea... taie!!! Nicio iniţiativă locală ori centrală nu are ca scop reîmprospătarea şi întreţinerea fondului forestier al satului! Se spera la vremea aceea (1996) că introducerea gazului metan în sat ar reduce considerabil presiunea asupra pădurii. Se spera!

De la frumoasele plantaţii de conifere realizate pe Ormeniş, la Toaplec, la Gligăniţa şi la drumul Săliştii, sub oblăduirea inimosului brigadier silvic Morovan Simion (Noniţă), în anii 1960-1965, nimeni nu a mai ieşit la plantat de pădure. În pofida acestor evidenţe triste, poporului român, micuşanului de rând, îi place să fie etichetat ca fiind „iubitor de pădure şi de... iarbă verde“.

Zilnic sunt abonate la alcool, ţigări şi cafea cca 10 persoane care-şi duc veacul în târnaţul dinspre uliţă al magazinului sătesc. Aceştia au fost muncitori... industriali. Starea lor este jalnică (dedentiţie, haine rele, nespălaţi din cap până-n picioare şi nebărbieriţi). Ei întregesc în chip specific tabloul sumbru al peisajului rural actual!

Ion BOLD