Actinomicoza la animalele erbivore

Actinomicoza reprezintă o afecțiune cronică de natură infecțioasă, dar necontagioasă, produsă de germeni din genul Actinomyces. Este întâlnită la mai multe specii de animale domestice și sălbatice, dar mai frecvent la erbivorele biongulate precum vacile, caprele, oile și la unele carnivore, având evoluție sporadică.

Cauzele şi mecanismele bolii

Genul Actinomyces cuprinde 41 de specii de bacterii ce au caractere asemănătoare şi produc afecțiuni similare la om și la mamifere domestice și sălbatice. Aceste bacterii au ca loc de dezvoltare mucoasa oronasofaringiană a mamiferelor, putând să producă piogranuloame caracteristice, localizate în os, în ţesutul conjunctiv subcutanat, în piele și în organele interne. Principalul agent etiologic este Actinomyces bovis, germen al mucoasei orofaringiene, întâlnit în special la erbivore. De regulă, germenul nu produce boala deoarece nu dispune de factorii de agresiune necesari pentru a penetra o mucoasă normală. Însă, dacă intervin anumiți factori, de natură să lezioneze integritatea mucoasei, facilitând astfel ajungerea germenilor în submucoasă, devine posibilă multiplicarea germenului. Imediat ce a traversat mucoasa, începe multiplicarea bacteriei în țesuturile moi, cuprinzând apoi și osul mandibular și, posibil, maxilarul. Apar mici formațiuni nodulare care, cu timpul, cresc în volum, se unesc și suferă o transformare purulentă, cu formarea unor abcese.

Simptomatologie şi leziuni

La erbivore, cele mai frecvente semne clinice sunt dificultățile în prinderea și mestecarea hranei. Boala este sesizată atunci când, la nivelul mandibulei sau al maxilarului, se observă o umflătură aparent insensibilă, tare, rece, a cărei dimensiune crește lent, dar continuu. După câteva săptămâni sau luni, se simte o mică zonă mai fluctuantă, locul prin care se va elimina un puroi dens, galben-cenușiu, în care se pot observa mici granule, și anume tufele actinomicotice. În această fază, din cauza dificultății la hrănire, animalul pierde mult în greutate. Morfopatologic se constată rarefierea cronică a osului mandibular, acțiune mai rar întâlnită în cazul maxilarului, fistulizare și ieșirea la exterior a puroiului actinomicotic.

Diagnostic

În cazul localizării mandibulo-faciale obișnuite, într-o fază avansată de evoluție, cu prezența tumefacției şi eventual a fistulizării, dar fără cuprinderea limfonodurilor regionale, examenul clinic conduce cu mare probabilitate spre suspiciunea de actinomicoză. Diagnosticul diferențial trebuie să aibă însă în vedere actinobaciloza, o afecțiune asemănătoare la prima vedere, dar care afectează doar țesuturile moi din zona gâtului sau a feței, tumorile fiind situate numai perimandibular, nu şi intraosos. Precizarea diagnosticului se poate face printr-un examen direct al puroiului actinomicotic nativ.

Profilaxie şi combatere

Profilaxia generală a bolii are în vedere îndepărtarea plantelor țepoase de pe pășunile frecventate de animale şi evitarea hrănirii acestora, pe timpul iernii, cu asemenea furaje. Tratamentul se face atât local, cât și general și urmărește limitarea procesului infecțios, crescând posibilitatea de exploatare a animalelor valoroase. La nivel local, pe zona afectată se aplică TINCTURĂ DE IOD, mai multe zile la rând, până la maturarea abceselor. După maturare, acestea se deschid chirurgical, iar în cavitate se aspersează ETER IODOFORMAT și se aplică unguente precum DERMOGUARD sau PODODERMIN. De asemenea, se folosesc antibiotice administrate intramuscular, cum ar fi AMOXYLROM și OXITETRACICLINĂ. Unele antibiotice se pot administra la nivelul leziunii, intrafocal sau perifocal. Animalele bolnave se vor izola pe durata tratamentului.