Actinomicoza, boală cu etiologie bacteriană des întâlnită la rumegătoare

Actinomicoza este o afecţiune cronică de natură infecţioasă, dar necontagioasă, produsă de germeni din genul Actinomyces, întâlnită la mai multe specii de animale domestice şi sălbatice, dar mai frecvent la ierbivore (vacă, capră, oaie) şi unele carnivore, având evoluţie sporadică.

Cauzele şi mecanismele bolii

În genul Actinomyces la ora actuală sunt incluse 41 de specii de bacterii care au caractere asemănătoare şi produc afecţiuni asemănătoare, la om şi mamiferele domestice şi sălbatice. Toate au ca loc de dezvoltare mucoasa oronasofaringiană a unor mamifere domestice sau sălbatice, majoritatea putând să producă, în anumite circumstanţe, piogranuloame caracteristice, localizate în os, ţesutul conjunctiv subcutanat, în piele şi organele interne.

La om, actinomicoza a fost descrisă pentru prima dată în 1877, dar la animale a fost identificată pentru prima dată ca entitate distinctă abia în 1902, când s-a diferenţiat de alte entităţi morbide, prin apariţia în puroi a unor formaţiuni caracteristice cu aspect de rozete (gr. Actinos = rozetă).

Principalul agent etiologic este Actinomyces bovis – germen al mucoasei orofaringiene, întâlnit în special la ierbivore. De regulă, germenul nu produce boala deoarece nu dispune de factorii de agresiune necesari pentru a penetra o mucoasă normală. Însă dacă intervin anumiţi  factori de natură să lezioneze integritatea mucoasei, facilitând astfel ajungerea germenilor în submucoasă, devine posibilă multiplicarea germenului şi iniţierea procesului patologic. Astfel de factori sunt furaje grosiere, dure, ţepoase, cu spini sau ariste, bucăţi de sârmă, dar şi alveolele dentare în momentul schimbării dinţilor sau leziunile parodontale. Imediat ce a traversat mucoasa, începe multiplicarea bacteriei în ţesuturile moi, cuprinzând apoi şi osul mandibular şi, posibil, maxila. Organismul reacţionează în încercarea sa de autoapărare, prin apariţia unor mici formaţiuni nodulare, care cu timpul vor creşte în volum, se vor uni şi vor suferi o transformare purulentă, cu formarea unor adevărate abcese.

Simptomatologie şi leziuni

La ierbivore, de cele mai multe ori, primele semne clinice care scapă adesea neobservate sunt dificultăţile în prinderea şi mestecarea hranei. Boala este sesizată la nivelul mandibulei sau maxilei; se observă o umflătură aparent insensibilă, tare, rece, a cărei dimensiune creşte lent, dar continuu. La apăsare se constată că formaţiunea cu aspect tare nu se mişcă, incluzând deopotrivă osul şi ţesuturile din jur. După câteva săptămâni sau luni se poate simţi o mică zonă mai fluctuantă, care va fi locul de deschidere prin care se va elimina un puroi gros, galben-cenuşiu în care se pot observa mici granule – tufele actinomicotice.

În această fază, din cauza dificultăţii în apucare, mestecare şi înghiţire a hranei, animalul îşi reduce la minimum consumul de furaje şi, ca urmare, slăbeşte. Extinderea procesului inflamator poate determina şi dificultăţi în respiraţie.

Diagnostic

Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere actinobaciloza, o afecţiune asemănătoare la prima vedere, dar care afectează doar ţesuturile moi din zona gâtului sau a feţei; tumorile sunt situate numai perimandibular, nu şi intraosos – şi de aceea, adesea, pot fi mobilizate faţă de mandibulă –, iar limfonodurile submandibulare, retrofaringiene sau subparotidiene sunt tumefiate.

Precizarea diagnosticului se poate face printr-un examen direct al puroiului actinomicotic nativ, pentru evidenţierea tufelor actinomicotice cu aspectul caracteristic descris.

Profilaxie şi combatere

Dată fiind sporadicitatea bolii, profilaxia generală are în vedere îndepărtarea plantelor ţepoase de pe păşunile frecventate de aceste animale şi evitarea furajării lor pe timpul iernii cu asemenea furaje.

Tratamentul este atât local, cât și general și urmărește limitarea procesului infecțios, crescând posibilitatea de exploatare a animalelor valoroase. La nivel local, pe zona afectată se aplică mai multe zile TINCTURĂ DE IOD, până la maturarea abceselor. După maturare, acestea se deschid chirurgical, iar în cavitate se aspersează ETER IODOFORMAT și se aplică diferite unguente: DERMOGUARD, PODODERMIN.

Tratamentul general constă în administrarea de iodură de potasiu (8-10 g/zi) pe cale bucală sau iodură de sodiu, intravenos. De asemenea, se folosesc antibiotice administrate intramuscular – AMOXYLROM, OXITETRACICLINĂ. Unele antibiotice se pot administra la nivelul leziunii (intrafocal sau perifocal). Animalele bolnave se vor izola pe durata tratamentului.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA