Insulele Phi Phi, paradisul dintre stânci (II)

Încotro privești le vezi, sunt bărcile cu coadă lungă (Ruea Hang Yao), ce poartă cu ele amintirile celor care călătoresc, bucuriile și momentele unice. Concepută în 1930 de Sanong Thitibura în provincia Sing Buri, barca cu vâsle a fost îmbunătățită prin adăugarea motorului și a elicei, astfel transportul a fost mult mai rapid pentru pescari ori turiști. Sunt decorate cu panglici, ghirlande de flori și tâmâie parfumată în amintirea patronului barbarilor, Ma Ya Nang.

Maya Bay

În Parcul Național Hat Noppharat Tara – Mu Ko Phi Phi se află golful Maya Bay, lumina acestui loc, o fărâmă din paradisul turcoaz ce s-a născut între mărețele stânci. Ca o perdea de mătase stă întins nisipul atât de fin încât nici nu ai spune că-l atingi. Vestea fabulosului loc s-a extins cu rapiditate în anul 2000, odată cu apariția filmului The Beach, în care a jucat renumitul actor Leonardo di Caprio. Însă, în câțiva ani de la lansarea filmului, Maya Bay a fost invadat de turiști, iar până la degradarea peisajului nu a fost drum lung, chiar 50% din  formațiunile de corali au fost deteriorate. O perioadă de timp locul a fost închis pentru refacere, iar acum am avut norocul să îi simt pulsul și căldura. Golful e ca un vis unde ai vrea să te trezești în orice zi.

Plaja Phi Phi Relax

E ora șapte dimineața, marea e încă retrasă și foarte liniștită. Kun, paznic de nădejde, cățelul cunoscut de toți cei ce ajung la locul acesta, Phi Phi Relax Beach, face turul insulei foarte atent să descopere vreo situație neprevăzută. Foșnetul de frunze produce puțin sunet pentru a acompania păsările. În depărtări vaporașele se pregătesc să întâmpine o nouă zi pe valurile ce-și însușesc indecise lumini și umbre.

Ca-ntr-o zi obișnuită, culorile mării se separă, sunt nehotârâte să-și aleagă culoarea de azi. Mâncarea, băuturile și orice este necesar pentru insulă vin cu bărcile, bărbații cară pe umeri tot, prin apa răcoritoare a mării de dimineață ori în timpul zilei, când vine marfa. Prin nisipul umed crabi de toate dimensiunile sunt un du-te-vino oriunde-ți îndrepți privirea, printre bucățele de scoici, la umbra palmierilor. Rădăcini imense de copaci stau culcate, perfecte pentru a fi adăpostul șopârlelor repezite și a tot felul de insecte.

Am impresia că timpul stă în loc uneori, însă, pe măsură ce soarele arde mai tare și vine ora dinspre prânz, marea vine din ce în ce mai aproape de căsuțele din lemn suspendate. Apa te cheamă să o îmbrățișezi, să-i simți infinitul fluxului, e zgomotoasă din când în când, dar atât de caldă și la propriu, și la figurat. Aura soarelui a acoperit-o de sus, cercul curcubeu se plimbă de ceva vreme prin bărcile hoinare, dar și prin părul meu precum o coroniță.

Nui Beach (Plaja Nui)

În apropiere este Nui Beach, mă despart cam trei sferturi de ceas. Trec printr-o pădure, pe o potecă îngustă cât adidasul, ce-mi aduce-n cale tot felul de plante, flori, copaci cu trunchiuri ce se înalță mult, crengi căzute ce uneori îmi zgârie picioarele. Apoi traversez prin alt resort și niște așezări ale localnicilor, unde curioasă mă pierd printre câteva ulițe. E atâta simplitate în colibele și aspectul oamenilor, sunt cei care se bucură din puțin și fac rai din lucrurile banale.

Merg mai departe, pe lângă casele improvizate ale pescarilor, trebuie musai să mă agăț ca o maimuță de niște frânghii pentru a mai urca un deal, căci Nui Beach doar dincolo de pământul ăsta ridicat se arată. Încă de sus nisipul strigă către stâncile ancorate-n adânc că soarele mai zăbovește doar puțin.

Refluxul își face și aici cunoscut tabloul, de multe ori imaginea este debusolantă, parcă-s adunate aici rămășițele lumii din toate direcțiile, prin pietrele ieșite la suprafață și scoicile multicolore ce se zbat pentru supraviețuire. Portocaliu și roșu, amestecul acesta de culori împinge soarele cât mai jos într-o splendoare oglindită-n mare, strecurată-n haosul și rătăcirea refluxului.

În noaptea întunecată, scântei și flăcări sar din mâinile și iscusința unor animatori ce fac spectacol doar cu niște obiecte din metal, pe care le mânuiesc amețitor pe muzică bine ritmată. Se simte parcă un moment de apogeu, dar și de regret în același timp, că timpul s-a scurs totuși peste zările albastre.

Mă așez pe o buturugă, una dintre cele ce înconjoară masa făcută din trunchi de copac, e încinsă tare, doar în apă simți că mai poți face față căldurii de acum. Pălăria de pe cap e una cu soarele, palmierii desenați pe ea nu par să aducă vreo umbră. Din depărtare e desenată insula pustie de aici, din visul meu, muzica răsună și strigă un nou sfârșit, dar e și speranța că într-o altă zi voi privi iar, de lângă nucul bogat, bărcile cu coadă din larg și paradisul dintre stânci, Phi Phi.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO