Trei legende despre cum a devenit bradul pom de Crăciun

Nu există nicio sursă care să ne explice de ce se folosește bradul pentru pomul de Crăciun. La un moment dat se afirma ceva despre calitățile terapeutice pe care le-ar fi adus cetina în case. Și da, gândindu-ne la rășină, smirnă sau la tămâie, toate cu rol purificator, dacă nu și de balsam pentru suflet, avem o posibilă justificare a alegerii lui. Dar o alunecare în zona legendelor ar putea aduce răspunsuri... Și de ce n-am crede în povești, în această magie cu care decembrie ninge parcă în toată lumea și-n toate sufletele?

Se spune că, la nașterea pruncului Iisus, destul de aproape, se aflau trei copăcei: un palmier, un măslin și un brăduț. Pe lângă ei treceau oameni veniți din toate colțurile lumii să-i aducă daruri Mântuitorului. Și pomii au vrut și ei să participe la această mare sărbătoare a umanității. Palmierul a zis: „Eu îi voi duce cea mai mare și frumoasă frunză, ca atunci când îi va fi cald să-și facă răcoare cu ea“. Măslinul nu s-a lăsat mai prejos: „Am să strivesc toate fructele mele și am să fac cel mai curat și parfumat untdelemn, să-i ung mânuțele și piciorușele“. Când bradul a vrut să spună ce-i va duce Copilului Sfânt, palmierul și măslinul l-au luat în derâdere: „Fructele tale nu servesc la nimic, iar frunzele îl vor înțepa pe micuț. Tu nu ai nimic frumos și bun.” Bradul s-a întristat foarte tare și a început să plângă. Un îngeraș a auzit întreaga discuție și atunci a rugat câteva stele să coboare și să se așeze în ramurile lui. Din iesle, micul Isus a văzut jocul de lumini și-n ochișorii lui s-au aprins scântei de bucurie. De atunci se spune că oamenii au luat obiceiul de a împodobi bradul în ajunul Nașterii Domnului.

O altă poveste spune că, pe vremea când toți copacii avea frunzele verzi iarna, o pasăre s-a rătăcit și nu a mai putut pleca în țările calde. Prima dată

s-a ascuns între crengile unui stejar, dar acesta a izgonit-o, bănuind că-i va mânca fructele. Apoi s-a dus la un ulm, dar și acesta a alungat-o. Tremurând de frig, pasărea s-a culcat în zăpadă, așteptând să moară. Dar a auzit glasul unui brad, care a chemat-o în frunzișul lui, promițându-i ocrotire. La puțină vreme, chiar în Ajunul Crăciunului, peste acele ținuturi s-a stârnit o mare furtună; absolut toți copacii și-au perdut frunzele, mai puțin bradul. Dumnezeu îl răsplătise astfel pentru bunătatea ce-o arătase în salavarea micuței păsări. Iar când primul om a venit în pădure să caute pomul de iarnă, l-a luat pe cel verde...

În fine, o altă legendă, care provine din nordul Europei, vorbește că odată, de mult, au pornit la un lung drum trei surori, care se numeau Speranța, Iubirea și Credința, în căutarea unui pom care să le reprezinte. Adică să fie înalt ca Speranța, mare ca Iubirea și trainic precum Credința. Surorile au călătorit zile și săptămâni până când au zărit un brad. Ele l-au iluminat apoi cu raze de stele și așa se face că a apărut primul pom de Crăciun. De altfel se spune că bradul, cu vârful lui căutând spre înaltul cerului dumnezeiesc și cu frunzele verzi, amintind de viața veșnică, ar fi chiar un pom sfânt.

Maria Bogdan