Mănăstirea Durău, pictură unică sub îndrumarea marelui Tonitza

Fiecare sfântă mănăstire este unică în felul său, iar sfântul lăcaș din centrul stațiunii nemțene Durău, nu face excepție.

Purtând același nume cu cel al pârâului din zonă, Mănăstirea Durău este locul în care zumzetul turiștilor ce vizitează zona pentru a se distra în parc sau pe pârtie, parcă se risipește.

Fiecare persoană ce pășește pentru prima oară în curtea interioară își ia câteva momente pentru a admira împrejurimile, un fel de timp pentru sine, ce te pregătește să pășești într-un loc unic, ce are o istorie de sute de ani.

Date istorice de la 1600

Despre un sfânt lăcaș situat la poalele munților Ceahlău apar date istorice încă din anii 1600, atunci când o nepoată domnitorului  Vasile Lupu, maica Mariana, a înființat aici un schit, însă prima atestare documentară a mănăstirii apare ca fiind în anul 1779, atunci când a fost ridicat un schit de lemn de măicuțe împreună cu maica stareță Nazaria.

Între timp, acestea s-au retras în altă zonă, la Văratec, unde au ridicat mănăstirea ce poate fi vizitată și astăzi. Mai apoi, în anul 1802, la sfântul lăcaș au fost aduși călugări din zonă, iar schitul a fost populat până în anul 1959, atunci când a devenit biserică de parohie.

În anul 1972 a redevenit schit de călugări, însă întreaga zonă a trecut prin transformări în perioada comunismului, tocmai pentru a fi înființată stațiunea climaterică Durău, așa că biserica din cimitirul mănăstirii, dar și chiliile monahale au fost demolate. Și istoria continuă să se schimbe și la începutul anilor 1990, schitul a devenit mănăstire de maici și a fost înființat Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastru”, care a fost sfințit în anul 1995 chiar de patriarhul Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, alături de alți înalți ierarhi, în prezența a numeroși credincioși.

Povestea picturii

Construită în stilul specific zonei, având pridvor, pronaos, naos și altar, precum și cele trei turle ce se ridică semeț spre cer, mănăstirea din prezent atrage pelerini din toată țara și datorită picturii sale, care are o istorie aparte. Inițial a fost pictat doar pridvorul, în anul 1835, restul sfântului lăcaș a rămas nepictat până în anul 1935, atunci când Paul Gotcu, medicul Casei Regale alături de numeroși alți credincioși din zonă au reușit să ducă la bun sfârșit demersul de a înfrumuseța pereții acestuia.

Astfel a apărut pictura în ceară, o tehnică mai rar întâlnită în zonă, realizată sub îndrumarea celebrului pictor Nicolae Tonitza de către studenți și absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din Iaşi. Se spune că medicul a adus de la Paris vopseaua necesară, iar tehnica encaustică aplicată aici, era unică în țara noastră la acel moment și foarte rar întâlnită în lume.

Astfel, mai întâi au fost zugrăviți pereții în ceară, acest lucru întâmplându-se toamna, peste iarnă nu s-a mai intervenit și abia primăvara a fost realizată pictura.

Se remarcă două picturi reprezentative, Nașterea Mântuitorului, Iisus având ochii specifici de copil reprezentativ pentru pentru Tonitza, precum și Ceahlăul, considerat Athosul Românesc.

De precizat este faptul că apar elemente din portul popular românesc, păstorii purtând costume asemănătoare țăranilor din zonă. Nu trece neobservată nici scena Învierii Domnului, acolo apar ostașii români dormind lângă morminte.

De asemenea, pe boltă apare pictat Hristos Pantocrator, dreptul judecător, înconjurat de cei patru evangheliști, aici remarcându-se unicitatea veșmântului cu falduri bogate şi culori speciale. În anul 1937, după finalizarea picturii întregi, mănăstirea a fost sfințită în data de 14 septembrie.

Nu doar pictura impresionează și îndeamnă credincioșii să ajungă aici, ci și icoana Maicii Domnului ce datează din secolul al XVIII-lea. Despre icoana argintată, făcătoare de minuni, a povestit Părintele Silvestru Ailincăi, care a trăit la mănăstire vreme de 20 de ani, însă înainte fiind căsătorit.

Acesta se ruga mereu în fața icoanei și mereu spunea că are Maica Domnului grijă de el, chiar și la vârstă înaintată, atunci când nu mai auzea. Fiind întrebat cum se trezește noaptea pentru slujbă, dacă nu aude clopotul, acesta a mărturisit faptul că: Are Maica Domnului milă de mine, păcătosul. Când mă culc zic: "Maica Domnului, scoală-mă la sfânta rugăciune!" Iar la miezul nopții, când toacă de Utrenie, cineva mă atinge puțin și îndată mă scol.

De altfel, în toamna anului 1919, având peste 90 de ani, atunci când se închina în fața icoanei, a rămas în genunchi, cu fruntea lipită de podea pentru mai mult timp, toți ceilalți crezând că se roagă, însă acesta trecuse la cele veșnice chiar în acel loc.

Și în zilele noastre, sfânta icoană este locul în care credincioșii îngenunchează cu credință și apoi pășesc pe sub baldachin, în semn de profundă smerenie. Este o tradiție pe care nu o întâlnim în fiecare mănăstire, iar obiceiul de a trece pe sub icoana făcătoare de minuni întărește credința și speranța celui care se roagă.

Nici clopotnița nu este una oarecare, are două etaje, iar gangul este pictat. La primul etaj se află paraclisul Schimbarea la Față, la următorul nivel fiind amplasate clopotele.

Pelerinii au posibilitatea de a cumpăra produse de patiserie, ori dulcețuri și siropuri realizate de măicuțe, iar coada ce se formează la magazinul situat în fața mănăstirii, denotă faptul că merită să mai zăbovești câteva momente pentru a gusta din bunătățile locului, ba chiar să iei și pentru acasă. Așa te bucuri de gusturi autentice și contribui la gospodărirea sfântului lăcaș, răsplătind munca măicuțelor.

Larissa DINU