Foarte multe business-uri au plecat și de la nevoile familiei, iar o afacere cu animale de fermă pleacă și de la posibilitățile existente, adică teren disponibil, adăpost, climă sau piață locală de desfacere. Aura Larisa Popean din comuna Cătina, județul Cluj, are aproape 14 ani și spune că este foarte pasionată de animale, iar pornirea unei afaceri în zootehnie de către părinții săi în urmă cu mai bine de 15 ani a fost lozul câștigător în familia sa.

A început doar cu două oi

Tânăra dispune de la părinți de întregul atașament față de meseria pe care a ales să o practice încă de la o vârstă foarte fragedă. De fapt, a crescut printre animale și nici nu-și putea închipui că va face altceva în viaţa de adult decât ceea ce face în prezent.

„Ferma noastră a luat naștere acum 20 de ani. Părinții mei s-au mutat împreună într-o casă din satul Valea Caldă și au început să crească animale. Tatăl meu, muncind din greu, și-a mărit turma de oi. Peste câțiva ani a fost nevoit să mai vândă din ele, deoarece nu îi era ușor să se ocupe singur de fermă, dar fiind în floarea vârstei a vrut să meargă mai departe. Și-a mai cumpărat oi și a ținut mieluțe de la acestea. În prezent avem mai bine de 200 de oi, dorindu-ne pe viitor să mărim efectivul de animale. Noi ținem oi Țurcane; acestea au o lână deasă și bogată, pe care o tundem începând cu luna mai. Această rasă de oi fată și câte doi miei, sau câteodată chiar trei. O astfel de investiție este destul de scumpă, deoarece ca să ai hrană pentru ele trebuie să investești mulți bani în furaje și nutreț. Încă din copilărie, tatăl meu s-a ocupat cu oile, iar eu i-am călcat pe urme. În fiecare zi îl ajut pe tatăl meu cu cel mai mare drag“, punctează clujeanca.

Produsele principale – brânza și urda – se vând mai greu, toate s-au scumpit, iar despre lână nici nu poate fi vorba, este folosită doar pentru uz casnic.

„Vindem carne de miel și produse din laptele obținute de la oi. Acestea sunt destul de scumpe în ziua de azi. De exemplu, kilogramul de carne de miel este 25 de lei, iar laptele de oaie este peste 6 lei litrul. Lâna o folosim la boande, pieptare sau țoale“, adaugă Aura Larisa Popean.

Cu toate dificultățile întâmpinate, tânăra clujeancă este optimistă. Mai mult, ea îi îndeamnă pe cei din generația ei să se implice în astfel de afaceri.

„Primul meu sfat pentru cei care aleg zootehnia este că trebuie să aibă iubire față de animale și față de ceea ce fac. De asemenea, trebuie să le placă munca și să fie harnici. Pe viitor îmi doresc să cresc și să dețin cât mai multe oi. Dorința mea este de a-l ajuta pe tatăl meu în gospodărie. Peste câțiva ani, îmi doresc să îmi văd ferma mai bogată, adică mai plină de oi și chiar și cai“, încheie Aura Larisa Popean din comuna Cătina, județul Cluj, o tânără crescătoare de oi.

Beatrice Alexandra MODIGA

O tânără din Crocna, județul Arad, în vârstă de 18 ani, a spart tiparele tinerilor de vârsta ei și a îmbrățișat o meserie nobilă. În ciuda vârstei, Iasmina Mustea păstorește, alături de familia sa, o turmă de oi și are planuri mari.

Adolescenta din Crocna, județul Arad, este în clasa a XII-a la profilul matematică-informatică. În fiecare an este premiantă și ceea ce o motivează sunt doar mioarele. Pe viitor își dorește să urmeze și o facultate în domeniu, deoarece vede în zootehnie luminița de la capătul tunelului.

Mieluți crescuți cu biberonul

„Eu și părinții mei avem o mică fermă, aceasta însemnând 20 de bovine, 50 de ovine, o mânză, porcine și alte animale prietenoase! De mic copil, animalele fac parte din familia noastră, chiar dacă noi suntem doar trei, eu, mama și tata. Sunt în clasa a XII-a la profilul matematică-informatică, în fiecare an sunt premiantă și asta se datorează animalelor. Îmi place la școală, dar abia aștept să vin acasă pentru a-mi îngriji animalele. Sunt singură la părinți, iar pe strada mea nu erau copii de vârsta mea. Astfel, când eram mică, ai mei îmi aduceau câte un mieluț pe care îl creșteam cu biberonul ca să am cu cine să mă joc, iar de Sărbătorile Pascale îl vindeau. Plângeam atât de mult după ei...“, ne spune tânăra din Arad.

Studiile superioare, ajutor pentru o... turmă mare

În schimb, în urmă cu 3 ani, „a luat mieluțele de coarne“ și s-a gândit să înceapă să-și facă propria fermă, bineînțeles cu ajutor din partea familiei.

„Am adus eu două mieluțe pe care le-am crescut cu biberonul și nu i-am mai lăsat pe ai mei să le dea. Apoi, în urmă cu doi ani, am cunoscut un tânăr crescător care are aproximativ 400 de oi. Mergând la el, m-am îndrăgostit și mai tare de oi. Așadar, în fiecare an creștem mielușei împreună cu biberonul.

Le iubesc atât de mult, pentru mine fiecare oiță are o poveste de viață și un suflet la fel ca și un om. Astfel, am ajuns în trei ani de la două oi la zeci de oi și ne dorim să ne mărim efectivul. Rasa noastră este Țurcană, dar avem și Oacheșă, Brează și Bucălăie. Avem multe hectare de lucernă semănate. În fiecare vară o strângem ca să o oferim iarna animalelor. Desigur, avem și cereale semănate: porumb, orz, ovăz și grâu. Tatăl meu este un om deosebit, lucrează atât la ferma noastră, cât și la locul lui de muncă. A ridicat toate construcțiile noastre, grajduri, căpițele de fân și săivanul. Banii proveniți pe animale i-am investit înapoi pentru animale“, adaugă Iasmina.

Tânăra mai adaugă faptul că în zona lor funcționează foarte greu distribuția produselor.

„Produsele au prețuri mici, iar ca produse lactate vindem brânză, smântână și lapte. În fiecare an lână de la oi o aruncăm, deoarece nu avem unde să o dăm.“

Pentru Iasmina Mustea animalele înseamnă enorm și sfătuiește orice tânăr care le iubește cu adevărat să nu renunțe la ele, la acest sector.

„Dacă noi suntem doar trei și ne descurcăm cu atâtea animale, cred că oricine poate să facă același lucru. Planurile mele de viitor sunt să urmez studiile superioare în legătură cu ceea ce iubesc. Apoi, îmi doresc să îmi fac o turmă mare, cât mai mare, pe care să o iubesc din tot sufletul, mai ales pentru că am reușit să o construiesc de la zero. În următorii 5-10 ani mă văd alături de familia mea, alături de copiii mei pe care o să îi învăț să iubească animalele, exact așa cum le iubesc eu!“, încheie crescătoarea de ovine din județul Arad.

Beatrice Alexandra MODIGA

Practicarea meseriei de cioban are o condiționare culturală importantă. Românii își poartă această condiționare printr-o amprentă unică fixată în codul lor genetic, care s-a forjat în mii de ani de păstorit. Georgiana Mihaela Coroescu, o tânără de 22 de ani din Sălașu de Jos, județul Hunedoara, este un model ce exemplifică ideea de tradiție. Aceasta este o ciobăniță de-a locului, care readuce la viață ciobănia. Cum? Ea ne vorbește despre ciopor, mânzare și chiar de boșcă. Cuvinte care aduc aminte de tradițional, de viața autentică la stână. Voi le cunoașteți sensul?

Ciopor, cârd, cireadă sau turmă, toate acestea duc la amintirile din copilărie ale tinerei din județul Brașov. Pentru că toată copilărie și-a petrecut-o printre ciopoare, chiar de la vârsta de o lună.

„Eu m-am născut în februarie, iar în luna martie m-au dus la stână, mama mea mergea la piață cu brânza, iar tata trebuia să stea cu mine și cu oile la stână. La vârsta de doi ani am început să merg la creșă direct de la stână. Apoi, de la 4 ani, stăteam deja cu oile când mama era la piață și tata mai avea comenzi și mergea să le ducă. Și acum îmi aduc aminte că era un baraj, iar pe o parte de râu stătea un ciopor și pe cealaltă parte alt ciopor; îmi legau câinele de întors oile de mine ca să nu îmi fie frică. Când am început școala, mergeam tot de la stână și când mă întorceam de la ore dădeam drumul oilor. La stână aveam de toate, de la vaci și cai până la păsări, îmi plăcea să am grijă de toate. Când am împlinit vârsta de 8 ani, am luat foarte multe oi în pază, mânzare (oi care au fătat și au lapte) și sterpe (oi care nu dau lapte). Tot timpul după școală mergeam cu cele sterpe, iar părinții mei mergeau la fân sau se ocupau de alte treburi.“

Miei crescuți la biberon

Practic, tânăra era omul de bază la stână, iar cojocul i-a fost mult timp „adăpost“.

„După vârsta de 12 ani am început să le mulg, mi-am dat seama că îmi plăcea foarte mult să merg cu oile și să stau la stână să dorm în cojoc și în boșcă, un fel de bordei; totodată, căram apa cu măgarul zilnic. Nu mi-aș dori altă viață, iubesc animalele și îmi place foarte mult să am grijă de ele. De copil mi-am tot crescut miei cu biberonul și am strâns bani ca să îmi pot cumpăra oi și câini la stână“, încheie Georgiana Mihaela Coroescu, tânără ciobăniță din județul Hunedoara.

Ţară, ţară, vrem ciobani!

Din zori şi până noaptea, baciul are mereu grijă de turma lui, deoarece din asta trăieşte. Este propriul stăpân şi, chiar dacă se ivesc probleme ce ţin de preţuri, piaţă, programe guvernamentale, reuşește să-şi crească copiii, să-i dea la şcoli, să fie mici fermieri, respectaţi în comunitatea lor.

Au dispărut ciobanii mioritici? Imaginea ciobanului mioritic care îşi duce caşul ori mieii la piaţă cu căruţa trasă de cai nu prea mai există, cel puţin în multe județe. A fost o vreme în care viaţa ţăranilor români se învârtea în jurul turmei de oi şi a ciobanilor care aveau grijă de ele. Cât de multă mâncare aveau iarna şi cât de cald urma să le fie depindea în mare parte de câtă lână şi câtă brânză primeau de la stână.

Au apus vremurile când a fi cioban era un mod de viaţă, când stelele le erau cunună, iar preoţi munţii mari. Încet-încet, ciobanii sunt izgoniţi din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. O meserie, deşi bănoasă astăzi, se află pe cale de dispariţie.

Mai avem nevoie de tradiţie, mai avem nevoie de ciobani, mai avem nevoie de valorile acestui neam românesc? De noi depinde ca răspunsul să fie unul afirmativ.

Beatrice Alexandra MODIGA

Corina este o tânără de 15 ani din județul Botoșani, care are grijă de oi alături de părinții săi, crescători cu o veche tradiție în județ. Familia Chelariu din comuna Santa Mare, sat Rânghilești, are un efectiv de 370 de oi din rasa Karakul. Tânăra a învățat de la părinții săi încă de la o vârstă fragedă cum să aibă grijă de animale, cum să fie un om de bază la stână și nu concepe să trăiască departe de mioare.

Corinei îi place viața la stână și îndrăgește animalele de la fermă. Pe viitor, chiar dacă vrea să-și continue studiile, nu vrea să se îndepărteze de fermă și de familie.

„Mă mândresc cu acest lucru, îmi place viața la stână, este frumos și îndrăgesc foarte mult animalele“, mărturisește Corina, fiica lui Chelariu Petrică Valentin, crescător de ovine din Santa Mare, județul Botoșani.

Elevă în clasa a VIII-a, Corina vrea să își continue studiile la Liceul Pedagogic. „Sunt colegi care mă și jignesc uneori, dar le spun mereu că este greu să ajungi unde am ajuns noi și este foarte mult de muncă. Mă mândresc cu acest lucru, nu mi-a fost niciodată rușine, chiar mă și laud cu meseria aceasta și o voi face în continuare. Vreau să rămân aproape de ele, să nu mă îndepărtez de acest sector“, specifică tânără.

Familia Chelaru a moștenit această îndeletnicire din străbuni, iar Corina vrea să o ducă mai departe.

„După școală, de obicei, după ce vin seara acasă, am de făcut sectorul la fermă și în weekend, dacă se poate, merg cu tata la stână. Pe viitor, voi vedea unde mă duce viața“, încheie Corina Chelariu.

Petrică Valentin Chelariu a început și el de mic copil viața la stână, iar în prezent deține un efectiv de 370 de oi din rasa Karakul. Chiar dacă acest sector este problematic, își găsește puterea să continue din pasiunea pentru mioare.

„Tata a avut oi, tot timpul am fost printre ele. Cel mai greu la fermă a fost în primul an de activitate, când am început“, adaugă crescătorul.

Deficitul de forță de muncă, mai precis de ciobani profesioniști, are un impact negativ asupra oierilor români. Meseria de cioban se potrivește numai pentru oameni pasionați de oi, viguroși, căliți, pricepuți și curajoși, adaugă botoșăneanul.

„Este foarte greu în acest sector, deoarece nu există forță de muncă. Dacă plătești oamenii și nu îți bați joc de ei, mai stau și la treabă, dar sunt și alții care vin și pleacă. După seceta de anul trecut, acum e o perioadă mai bună, chiar dacă ne-au necăjit ninsorile. Anul acesta kilogramul de miel a fost 40 lei de Paște, un preț bunicel, dar eu n-am vândut, am tăiat mai mult pentru pielicele, pentru cheaguri“, mai menționează fermierul din Santa Mare.

Rasa de ovine Karakul este foarte căutată, având un randament bun la lapte, dar adevăratele calități sunt în materie de lână. Pielicelele de Karakul sunt extrem de căutate atât la noi în țară, dar mai ales peste hotare.

„Karakul este o rasă care se adaptează foarte bine la noi în zonă, iar exemplarele sunt frumoase și ca pielicele, și ca animale. În ceea ce privește producția de lapte, ele merg în medie de la 400 grame până 700 de grame, nu este o oaie prea productivă, dar laptele este foarte gras și se obține o brânză bună din laptele de oaie din rasa Karakul“, conchide crescătorul de ovine Karakul.

Beatrice Alexandra MODIGA

Loredana-Iuliana Vieriu are 19 ani și a crescut printre oi. În timpul săptămânii urmează cursurile și laboratoarele facultății mult visate din Iași, respectiv Facultatea de Agricultură, specializarea Inginerie și managementul afacerilor agricole, unde se străduiește să ia note cât mai mari pentru că dorește să devină inginer agronom. În timpul săptămânii merge la facultate, iar week-end de week-end tânăra se întoarce la stână, locul în care își ajută părinții, în localitatea Valea Glodului, comuna Vulturești, județul Suceava.

Dezvoltarea stânei Vieriu este jobul său de acasă și are pe mână o turmă de oi, rasa Țurcană bucălaie, cunoscută sub numele de „Regina Munților“.

Tânăra provine dintr-o familie în care oieritul este o adevărată tradiție de mai bine de patru generații. Dacă multe studente abia așteaptă week-endul să se relaxeze și să iasă cu prietenii, pentru Loredana sfârșitul de săptămână înseamnă muncă, multă muncă.

„Stâna nu este doar locul în care îmi ajut părinții, stâna e acasă. Locul în care am copilărit, am crescut, am râs, dar am și plâns. La noi în familie creșterea ovinelor este din generație în generație. Am început de la un efectiv mic de animale și, cum ar spune un cioban adevărat, am ajuns la numărul dorit. Ne mândrim să avem oi din rasa Țurcană bucălaie. Recomand tinerilor să-și ajute părinții la orice pas, să nu-i lase atunci când au cea mai mare nevoie, să nu uite de unde au plecat și cei care continuă tradiția oieritului să o facă din pasiune. Nu doar pe hârtie. În viitor vreau să profesez ca inginer agronom și să-mi ajut părinții în dezvoltarea stânei Vieriu“, ne povestește Loredana-Iuliana Vieriu.

Beatrice Alexandra MODIGA+

Nicoleta Tecar din comuna Aluniș, satul Vale, județul Cluj, are 16 ani şi a crescut printre oi. În pofida vremurilor, a schimbărilor, a ales să îndrăgească ciobănitul. Dacă multe adolescente au alte preocupări adaptate vremurilor pe care le trăim, pentru Nicoleta anii adolescenței înseamnă muncă… Multă muncă. Și asta pentru că familia adolescentei are nu mai puţin de 600 de oi.

„Adolescenții din zilele noastre râd de această meserie!“

„Moștenesc pasiunea pentru oi de la tatăl și bunicul meu, ciobani fiind din tată în fiu. Acum avem un efectiv de 600 de oi Țurcane, pe care le îngrijim în familie. Și asta pentru că în ziua de azi nu se mai găsesc ciobani, care să facă lucrul acesta cu pasiune și dragoste, deși munca lor este bine plătită. Povestea fermei noastre începe de când tata era copil mic și începea să muncească la o altă fermă de prin zonă. După câțiva ani, în care a câștigat experiență, a început să-și facă propria fermă, începând cu 10 oi. Iar acum, după 19 ani de muncă, am ajuns la un număr de aproximativ 600 de oi Țurcane. Clienții noștri își comandă produsele noastre prin telefon sau la domiciliu. Nu mergem pe piață, produsele se ridică la stână sau, la nevoie, le livrăm noi. Producem caș, urdă, jintuială, zer și, la cerere, brânză și telemea. Lâna nu mai este căutată și de aceea suntem nevoiți să o vindem la prețuri foarte scăzute… De exemplu, lâna de la 600 de oi are un preț de 150 de lei toată, este un preț foarte mic, având în vedere toată munca depusă pentru o singură oaie. De la jumătatea lunii mai, noi ducem oile pe pășune, iar când dau primele zăpezi le aducem acasă, unde le dăm porumb, otavă, lucernă etc. Niciodată nu am făcut un calcul al cheltuielilor, dar ele necesită în fiecare an multe tratamente, hrană de înaltă calitate, care sunt destul de costisitoare“, ne spune tânăra clujeancă.

În zilele pe care le trăim acum sunt tot mai puțini fermieri care încep acest drum frumos deoarece întâmpină multe piedici și greutăți, mărturisește Nicoleta. „Ca un sfat pentru cei care sunt la început de drum, eu îi îndrum să o facă cu multă dragoste și pasiune și, oricât de greu ar fi, să nu dea niciodată înapoi pentru că munca lor va fi răsplătită. Este foarte greu, având în vedere că adolescenții din zilele noastre râd de această meserie… Dar eu mă consider o fată norocoasă și specială pentru că în ziua de azi rar mai vezi fete care să stea la stână și să aibă această frază în minte: „Ce intră în sânge niciodată nu mai iese!“ Peste câțiva ani eu îmi doresc să am un efectiv mai mare de oi și cu o varietate mai mare de produse, dar și mai multă susținere din partea Ministerului Agriculturii“, încheie Nicoleta Tecar.

Beatrice Alexandra MODIGA

O ciobăniță de numai 15 ani reușește să-și împartă timpul între școală și oierit, la stâna părinților săi. Adolescenta, pe numele său Simona Rafailă, din comuna Sânpetrul Mare, judeţul Timiş, are în grijă 350 de oi, mai multe bovine, cabaline şi caprine, de câțiva ani buni, şi spune că majoritatea zilelor şi le petrece în fermă, în cizme de gumă.

O poveste care nu are o ultimă filă!

Simona Rafailă învață la Liceul Tehnologic Romulus Paraschivoiu, ca profil Industria alimentară, iar în fiecare

week-end şi în timpul vacanţelor devine ciobăniță acasă, în Sânpetrul Mare. Adolescenta provine dintr-o familie în care oieritul este o adevărată tradiție. „Ferma noastră este ca o poveste pentru noi, o poveste care nu are o ultimă filă. Nu îmi este ruşine de ceea ce fac, chiar mă mândresc pentru că în ziua de astăzi sunt puţini cei care se ocupă cu creşterea animalelor. Sărbători sau zile liberă nu există pentru că la ferma noastră nu ai cum să te plictiseşti, totul se lucrează în echipă; pot spune că majoritatea zilelor mi le petrec în fermă, în cizme de gumă. Animalele sunt hobby-ul meu, la care nu aş renunţa. Lucrez cu multă dragoste şi plăcere în preajma animalelor. Mulţi sunt cei care îmi spun că sunt mai ceva decât băieţii. Părinţii mei se ocupă cu creşterea animalelor încă de când erau tineri, practic de la vârsta de 20 de ani, iar eu am copilărit în preajma animalelor. Au început cu un efectiv destul de redus, de 6 vaci şi 50 de oi, dar cu timpul efectivul de animale s-a mărit, astfel am ajuns la 60 de capete de vaci, 350 de oi, 10 cai şi 25 de capre. Nu ne bazăm doar pe o singură rasă, de exemplu la ovine avem mai multe, de la ţurcane, oacheşe, bale, până la sârbeşti“, spune tânăra.

„Dacă există iubire, plăcere, pasiune şi bunăvoinţă, nimic nu are preţ, adaugă tânăra. Celor care doresc să-şi clădească un drum în creşterea animalelor le spun că nu vor da greş! Tatăl meu tot timpul îmi spune: «După soarele cu dinţi o să apară şi soarele care va lumina fiecare pas pe care îl vei face în viaţă!» Aceleaşi vorbe le spun şi eu tinerilor crescători. Planurile mele de viitor sunt destul de măreţe, aş putea spune, de la înfiinţarea unui magazin alimentar de lactate la acccesarea de fonduri europene şi la un efectiv de animale destul de numeros. Ferma noastră peste 5 sau 10 ani am să o văd altfel, nu ca pe o poveste, ci ca pe un basm pe care am să-l povestesc cu multă plăcere“, încheie Simona Rafailă.

„Furajele pentru animale le achiziţionăm de la Pecica, o parte din silozul de porumb şi borhotul de bere de la Timişoara, iar fânul şi porumbul le facem noi pe terenurile noastre. În ceea ce priveşte producţia de lapte de vacă, avem cisterna care vine să-l ia de la Braşov, iar din laptele de oaie realizăm brânză, caş, telemea şi o vindem în piaţa din Timişoara.“

Beatrice Alexandra MODIGA