La poalele Munților Baiului și Grohotișului, unde curge lin râul Doftana, glasul duios al frunzelor murmură și azi înscrisurile de valoare ale trecutului păstrate pe acest podium sfânt, unde adesea creștinii calcă pragul îngeresc, Mănăstirea Brebu.

Arta românească a secolului al XVII-lea impresionează prin această comoară medievală din perioada domniei lui Matei Basarab, ce s-a menținut de-a lungul timpului, astfel biserica mănăstirii, turnul de acces, zidul de incintă, chiliile și restul anexelor însoțesc pelerinii alături de melancolia din jur.

Ridicată în plan triconic, impunătoarea biserică a mănăstirii cu trei turle poartă hramul Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Simplitatea ce se transmite dintre zidurile atât de groase aduc cu sine iubirea cărămizilor arse față de semeni și, totodată, credința pietrelor adunată din ruga nesfârșită. Firidele și brâul din piatră, chenarele decorative ale ferestrelor și ușilor dau o notă de distincție, amintind de stilul gotic târziu moldovenesc. La interior picturile datează din anii 1800, unele fiind reîmprospătate la începutul lui 1900 de pictorul Sava Henția, ce l-a avut ca profesor de remarcabilul Gheorghe Tăttărescu.

Înalt de șase metri, zidul de incintă este realizat din cărămidă arsă și piatră, cu întărituri militare de apărare, unde firav se mai zăresc semne ale unui drum de veghe, azi pierdut prin negura timpului. La fel și chiliile, ce erau în partea de vest a spațiului, s-au stins prin vreme și sunt doar delimitate în urma unor restaurări din anul 1963.

Datele exacte ale executării construcției nu se cunosc, însă din unele cercetări se pare că la jumătatea anilor 1600 aceasta ar fi fost finalizată, iar din alte documente în anul 1641. La finisaje și picturi au lucrat îndeaproape ispravnicii Mogoș și Iuzbașa, postelnicul Antonie din Negoiești, însă ele nu au fost terminate până la finele domniei lui Matei Basarab. Turnului i-a fost adăugat și un clopot ce azi nu mai există, de către Antonie din Popești, domnitor al Țării Românești.

În urma deposedărilor de pământuri au avut loc numeroase neînțelegeri, fapt pentru care după moartea lui Matei Basarab locuitorii s-au detașat total de mănăstire, lăcașul de cult traversând o perioadă de continuă degradare. Apoi, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, au fost scoase dările de la mai mulți localnici pentru a se putea termina finisările și picta restul de lucrări; de atunci s-a separat și satul în Brebu Mănăstiresc și Brebu Megieșesc. Însă conflictul nu s-a sfârșit nici în acele timpuri, abia domnitorul Grigore al II-lea Ghica a trecut administrarea mănăstirii pe Eforia Spitalului Sf. Pantelimon din București pentru o mai bună desfășurare a activității din punct de vedere material.

Mănăstirea a fost deteriorată în urma cutremurelor din anii 1800, turlele și zidurile s-au dărâmat, refacerea lor fiind ulterior posibilă cu ajutorul arhimandritului Teodor Cernicarul.

În mănăstire s-a înființat la mijlocul sec. al XIX-lea o bibliotecă unde au fost păstrate manuscrise vechi și cărți de mare însemnătate, însă acestea au fost în totalitate distruse în nefericitul incendiu din iarna anului 1855.

Mănăstirea Brebu a fost desființată după jumătatea anilor 1800, când averile mănăstirești au fost secularizate; a redevenit atunci biserică de mir, iar terenurile și agoniselile călugărilor au fost transferate în proprietatea Eforiei Spitalelor Civile ce le-au scos la vânzare publică. Mai înainte de acestea casele călugărilor au fost trasformate în case de vacanță, sanatoriu, azil de bătrâni, muzeu.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a intervenit pentru refacerea fațadei, a turlelor din lemn, a pridvorului, în cele din urmă făcând posibilă o asemănare cât mai apropiată de cea inițială. După jumătatea anilor 1900 turlele s-au refăcut din piatră, iar întreg locul a devenit muzeu de istorie și artă medievală.

Încă din anul 1960 și până în zilele noastre biserica mănăstirii este în slujba satului Brebu Mănăstirei, iar în Casa Domnească sunt expuse obiecte ale Muzeului de istorie și artă Medievală Prahova.

Totul pare desprins dintr-un tablou ce pare la prima vedere static, fără cuvinte, însă dincolo de el stau, printre altele, niște băncuțe calme ruginii, răbdarea firelor de iarbă, busturile sculptate ale domnitorilor Constantin Brâncoveanu și Matei Basarab, poverile de pe umerii porților, dar și bucuria pelerinilor ce revin mereu cu încredere la acest izvor de insuflare a binelui ce grăiește sfânt dintre pietrele arse, Mănăstirea Brebu.

Aurora GRIGORE

Trebuie să vă spun din capul locului cinci lucruri: dacă vă place relaxarea în natură, comuna Brebu este o destinație ideală; dacă eventual căutați distracții moderne, spuneți pas locului; dacă sunteți interesat de odihnă duhovnicească, Mănăstirea Brebu nu o oferă la aceeași intensitate ca, să zicem, Prislopul; dacă, în schimb sunteți pasionați de arhitectura medievală, de acea călătorie imaginară în timp către ziditorii de altădată, ați nimerit fix în ansamblul care vă oferă această emoție; drumeția este mult mai interesantă primăvara, vara și toamna și mai puțin ispititoare pe timp de iarnă. Și ar mai fi un al șaselea aspect, mă rog, luați-o ca pe o sugestie: cel mai frumos traseu, deși mai lung, este cel care se desprinde din DN1A, Ploiești – Vălenii de Munte, în dreptul localității Gura Vitioarei, și traversează satele Bughea de Jos (DJ 100G), Poiana Vărbilău (DJ 102), Vărbilău și Livedea (101 T), Aluniș, Pietriceaua și Brebu Mănăstirii (DJ 214).

Complexul arhitectural medieval Brebu, alcătuit din biserica mănăstirii, casa domnească, turnul intrării și zidul de incintă, declarat cel mai important monument al secolului al XVII-lea din județul Prahova, este plasat în centrul comunei, lângă primărie, în satul Brebu Mănăstirii. Istoria așezământului începe undeva prin anii 1639-1941, când prin părțile locului a poposit Matei Basarab. Domnul Țării Românești a ordonat să fie ridicată aici o biserică. Unele surse afirmă că ar fi existat, la acea vreme, ruinele unui lăcaș din vremea lui Mihai Viteazul, dar documente oficiale în acest sens nu există. Construcția a început cu clopotnița, zidurile curții și palatul domnesc, începând cu 1941, iar piatra de temelie a bisericii este pusă abia la 27 iunie 1650, așa cum arată și pisania inscripționată în piatră. Totuși, Matei Basarab nu termină lucrările, astfel că ele sunt finalizate patru decenii mai târziu de Constantin Brâncoveanu (1690), care iartă de toate dăjdiile (impozitele de azi) mai mulți săteni, aceștia având însă responsabilitatea construirii așezământului: „Pentru că fiind acest sat al sfintei Mănăstiri Brebu și rămânând acea sfântă mănăstire neisprăvită de Matei Vodă, domnia mea m-am milostivit de am iertat pe acești oameni de toate câte mai sus scrise, ca să poată fi de treabă vărului, să facă cât va trebui pentru direstul acestei sfinte mănăstiri, socotind domnia mea, fiind voia lui Dumnezeu, cât au rămas neisprăvită să isprăvesc domnia mea.“ Vreme de 60 de ani, mănăstirea funcționează independent; la 8 mai 1750, Grigore II Ghica o închină Spitalului Sfântul Pantelimon, iar din această cauză sărăcește. Bine, între timp clădirile se deteriorează, fiind nevoie de reparații în 1790, apoi cutremurul din 1802 face ravagii, iar remedierile (egumenul Isihie și Teodor, între anii 1828-1836) modifică mult stilul în care fusese zidită mănăstirea de Matei Basarab. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în incintă era amenajată biblioteca arhimandritului Ghenadie Pârvulescu, ce conținerea manuscrise vechi și cărți valoroase, multe dintre acestea fiind distruse însă într-un incendiu. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, Eforia Spitalelor Civile desființează lăcașul (biserica devine una de mir), dar în schimb preia în patrimoniu toate bunurile mobile și imobile ale lăcașului, cu condiția îngrijirii și conservării clădirilor.

În 1901, pictura bisericii este refăcută de Sava Henția. Mai târziu, casele domnești vor fi transformate întâi în casă de vacanță pentru elevele de la „Azilul Elena Doamna“, apoi în sanatoriu și în azil pentru bătrâni (1950-1957). În anul 1959, clădirea domnească este organizată ca muzeu. În anii 1942-1943 s-au reparat stricăciunile provocate clopotniței și bisericii de cutremurul din 1940, iar între anii 1955-1960 s-au restaurat complet biserica, clopotnița și zidurile curții, iar în anii 1962-1963, după un incendiu mistuitor, palatul domnesc.

Replică a bine-cunoscutei Mănăstiri Dealu

Planul bisericii este identic cu cel de la Mănăstirea Dealu; este lucrată din cărămidă cu zidul în grosime de 2 metri, iar exteriorul – în cărămidă aparentă. Naosul este în formă de treflă, prezentând patru puncte de sprijin impresionante sub turlă. Pronaosul este împărțit în două: o parte mai mică spre răsărit, peste care se ridică două turle egale; o parte mai mare spre apus, despărțită de cea dintâi prin două coloane octogonale, sprijinite pe 3 arcade. Clopotnița, lucrată în întregime din cărămidă aparentă, are aproape 30 m înălțime. Este împodobită în exterior cu brâuri, arcade și nișe. Parterul și nivelul imediat următor sunt zidite în pătrat, iar următoarele trei etaje continuă în octogon, în descreștere, spre acoperiș. Clădirea clopotniței este considerată unul dintre cele mai prețioase monumente ale arhitecturii vechi româneşti. Zidul de împrejmuire, gros de 0,90 m și înalt de de 7-8 m, este lucrat din piatră și cărămidă. Palatul domnesc al lui Matei Basarab are 8 camere și o sufragerie mare. La subsol dispune de două pivnițe înalte și frumos boltite. Adaosurile din timpul diferitelor renovări au fost înlăturate cu prilejul restaurării după incendiul din 1961, efectuată de Direcția Monumentelor Istorice, fiind scoasă la iveală arhitectura din vremea lui Matei Basarab. Începând cu anul 1979 au fost începute ample lucrări de salvare a complexului: a fost consolidată catapeteasma afectată de cutremurul din 1977, a fost restaurată pictura murală din biserică, s-au pictat turlele, o parte din glafurile ferestrelor și draperia. În 1998-2000 s-au refăcut acoperișul bisericii și turnul clopotniței și s-a montat o ușă din lemn de stejar cu sculptură specifică secolul al XVII-lea. În 2012, prin grija patriarhului Daniel, mănăstirea s-a născut din nou, cu obște de maici și rânduială călugărească. Casa domnească găzduiește, în prezent, colecția muzeală „Istoria epocii lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu“, ce  cuprinde peste 600 de exponate.

Maria Bogdan