Trebuie să vă spun din capul locului cinci lucruri: dacă vă place relaxarea în natură, comuna Brebu este o destinație ideală; dacă eventual căutați distracții moderne, spuneți pas locului; dacă sunteți interesat de odihnă duhovnicească, Mănăstirea Brebu nu o oferă la aceeași intensitate ca, să zicem, Prislopul; dacă, în schimb sunteți pasionați de arhitectura medievală, de acea călătorie imaginară în timp către ziditorii de altădată, ați nimerit fix în ansamblul care vă oferă această emoție; drumeția este mult mai interesantă primăvara, vara și toamna și mai puțin ispititoare pe timp de iarnă. Și ar mai fi un al șaselea aspect, mă rog, luați-o ca pe o sugestie: cel mai frumos traseu, deși mai lung, este cel care se desprinde din DN1A, Ploiești – Vălenii de Munte, în dreptul localității Gura Vitioarei, și traversează satele Bughea de Jos (DJ 100G), Poiana Vărbilău (DJ 102), Vărbilău și Livedea (101 T), Aluniș, Pietriceaua și Brebu Mănăstirii (DJ 214).

Complexul arhitectural medieval Brebu, alcătuit din biserica mănăstirii, casa domnească, turnul intrării și zidul de incintă, declarat cel mai important monument al secolului al XVII-lea din județul Prahova, este plasat în centrul comunei, lângă primărie, în satul Brebu Mănăstirii. Istoria așezământului începe undeva prin anii 1639-1941, când prin părțile locului a poposit Matei Basarab. Domnul Țării Românești a ordonat să fie ridicată aici o biserică. Unele surse afirmă că ar fi existat, la acea vreme, ruinele unui lăcaș din vremea lui Mihai Viteazul, dar documente oficiale în acest sens nu există. Construcția a început cu clopotnița, zidurile curții și palatul domnesc, începând cu 1941, iar piatra de temelie a bisericii este pusă abia la 27 iunie 1650, așa cum arată și pisania inscripționată în piatră. Totuși, Matei Basarab nu termină lucrările, astfel că ele sunt finalizate patru decenii mai târziu de Constantin Brâncoveanu (1690), care iartă de toate dăjdiile (impozitele de azi) mai mulți săteni, aceștia având însă responsabilitatea construirii așezământului: „Pentru că fiind acest sat al sfintei Mănăstiri Brebu și rămânând acea sfântă mănăstire neisprăvită de Matei Vodă, domnia mea m-am milostivit de am iertat pe acești oameni de toate câte mai sus scrise, ca să poată fi de treabă vărului, să facă cât va trebui pentru direstul acestei sfinte mănăstiri, socotind domnia mea, fiind voia lui Dumnezeu, cât au rămas neisprăvită să isprăvesc domnia mea.“ Vreme de 60 de ani, mănăstirea funcționează independent; la 8 mai 1750, Grigore II Ghica o închină Spitalului Sfântul Pantelimon, iar din această cauză sărăcește. Bine, între timp clădirile se deteriorează, fiind nevoie de reparații în 1790, apoi cutremurul din 1802 face ravagii, iar remedierile (egumenul Isihie și Teodor, între anii 1828-1836) modifică mult stilul în care fusese zidită mănăstirea de Matei Basarab. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în incintă era amenajată biblioteca arhimandritului Ghenadie Pârvulescu, ce conținerea manuscrise vechi și cărți valoroase, multe dintre acestea fiind distruse însă într-un incendiu. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, Eforia Spitalelor Civile desființează lăcașul (biserica devine una de mir), dar în schimb preia în patrimoniu toate bunurile mobile și imobile ale lăcașului, cu condiția îngrijirii și conservării clădirilor.

În 1901, pictura bisericii este refăcută de Sava Henția. Mai târziu, casele domnești vor fi transformate întâi în casă de vacanță pentru elevele de la „Azilul Elena Doamna“, apoi în sanatoriu și în azil pentru bătrâni (1950-1957). În anul 1959, clădirea domnească este organizată ca muzeu. În anii 1942-1943 s-au reparat stricăciunile provocate clopotniței și bisericii de cutremurul din 1940, iar între anii 1955-1960 s-au restaurat complet biserica, clopotnița și zidurile curții, iar în anii 1962-1963, după un incendiu mistuitor, palatul domnesc.

Replică a bine-cunoscutei Mănăstiri Dealu

Planul bisericii este identic cu cel de la Mănăstirea Dealu; este lucrată din cărămidă cu zidul în grosime de 2 metri, iar exteriorul – în cărămidă aparentă. Naosul este în formă de treflă, prezentând patru puncte de sprijin impresionante sub turlă. Pronaosul este împărțit în două: o parte mai mică spre răsărit, peste care se ridică două turle egale; o parte mai mare spre apus, despărțită de cea dintâi prin două coloane octogonale, sprijinite pe 3 arcade. Clopotnița, lucrată în întregime din cărămidă aparentă, are aproape 30 m înălțime. Este împodobită în exterior cu brâuri, arcade și nișe. Parterul și nivelul imediat următor sunt zidite în pătrat, iar următoarele trei etaje continuă în octogon, în descreștere, spre acoperiș. Clădirea clopotniței este considerată unul dintre cele mai prețioase monumente ale arhitecturii vechi româneşti. Zidul de împrejmuire, gros de 0,90 m și înalt de de 7-8 m, este lucrat din piatră și cărămidă. Palatul domnesc al lui Matei Basarab are 8 camere și o sufragerie mare. La subsol dispune de două pivnițe înalte și frumos boltite. Adaosurile din timpul diferitelor renovări au fost înlăturate cu prilejul restaurării după incendiul din 1961, efectuată de Direcția Monumentelor Istorice, fiind scoasă la iveală arhitectura din vremea lui Matei Basarab. Începând cu anul 1979 au fost începute ample lucrări de salvare a complexului: a fost consolidată catapeteasma afectată de cutremurul din 1977, a fost restaurată pictura murală din biserică, s-au pictat turlele, o parte din glafurile ferestrelor și draperia. În 1998-2000 s-au refăcut acoperișul bisericii și turnul clopotniței și s-a montat o ușă din lemn de stejar cu sculptură specifică secolul al XVII-lea. În 2012, prin grija patriarhului Daniel, mănăstirea s-a născut din nou, cu obște de maici și rânduială călugărească. Casa domnească găzduiește, în prezent, colecția muzeală „Istoria epocii lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu“, ce  cuprinde peste 600 de exponate.

Maria Bogdan