Scris de Lumea Satului în 17 Septembrie 2024. Publicat în Agrotehnica.

Mare atenție la lăcusta călătoare (Locusta migratoria), este din nou prezentă în culturi! (I)

Distribuie:

Le cunoșteam mai mult din documentarele de pe Discovery Channel sau National Geographic, dar sunt prezente și la noi în țară, fără să le fi băgat prea mult în seamă. În trecut, lăcustele călătoare (forma gregară) puneau probleme în zona Dobrogei sau în Moldova, în zona de luncă a râului Prut. Au urmat multe decenii de liniște, în care nu s-au mai semnalat probleme deosebite. În urmă cu câteva zile, mass-media autohtonă a adus din nou în discuție acest subiect. În nordul Dobrogei, în zona localităților Greci și Măcin (la poalele muntelui Măcin) s-a consemnat o invazie de lăcuste călătoare, care au calamitat 200 de hectare cu porumb (plantele fiind deja afectate de seceta severă). Care sunt cauzele reapariției lăcustelor în număr așa de mare? În acest articol voi prezenta posibilele cauze. Dar mai întâi să vedem cu cine avem de-a face.

Lăcustele călătoare au un areal foarte vast, găsindu-se în Europa, Africa, Asia, Australia sau Noua Zeelandă. Lăcustele se găsesc până la paralela de 60 de grade, atât în emisfera nordică, cât și în cea sudică. Datorită acestui areal foarte vast, specia este împărțită în mai multe subspecii, dar specialiștii din domeniu nu întotdeauna au căzut de acord asupra acestui aspect (unele subspecii nu sunt unanim recunoscute pe plan mondial).

Cea mai bună descriere a acestei specii o putem găsi în Entomologia Agricolă scrisă de G. Arion în anul 1959. Lăcusta călătoare este o specie foarte interesantă pentru entomologi, datorită particularităților pe care le prezintă, ceea ce o deosebește de alte specii de insecte. În primul rând lăcustele fac parte din ordinul Orthoptera, genul Locusta, specia Locusta migratoria. De asemenea, lăcustele călătoare prezintă două forme, cea gregară (Locusta migratoria L., subspecia migratoria, faza gregaria) și cea sedentară (Locusta migratoria L., subspecia migratoria, faza solitaria).

Scurtă descriere. Există deosebiri între cele două forme, astfel lăcustele călătoare ce aparțin formei gregare au lungimea corpului de 40-50 mm (masculii), respectiv 46-56 mm (femelele), culoarea corpului fiind brună, uneori cu nuanțe verzui. Antenele sunt filiforme, mai lungi decât capul. Lăcustele călătoare, forma sedentară, au o dimensiune variabilă a lungimii corpului, fiind cuprinsă între 29-46 mm, în cazul masculilor, respectiv 37-60 mm, în cazul femelelor. Culoarea corpului este variabilă, de la verde la brun.

Există cinci stadii larvare, lungimea corpului variind de la 7-8 mm (în primul stadiu) până la 25-40 mm (în ultimul stadiu). Nu voi insista în acest articol cu descrierea fiecărui stadiu larvar (pentru documentare puteți găsi în Entomologia lui Arion).

Oul este eliptic, puțin încovoiat, de culoare alburie, cu lungimea de 5-7 mm. Ouăle sunt depuse grupat, câte 55-115 (așezate în 4 rânduri), într-o formațiune numită ootecă. Această formațiune are rolul de a proteja ouăle, fiind rezistentă și impermeabilă! Ooteca are formă variabilă, fiind ușor încovoiată, lungimea variază între 58 și 78 mm, în funcție de numărul de ouă depuse. Ooteca este pergamentoasă, având la capătul ei un dop buretos (pe unde vor ieși larvele, după eclozare). În cazul lăcustelor nu există stadiul de pupă, larvele fiind asemănătoare cu adulții.

Biologie. Lăcusta călătoare prezintă o generație pe an, iernând în stadiul de ou (în ooteci), în soluri ușoare, la o adâncime de 6-10 cm! Larvele apar când temperatura solului este de 19-21°C și temperatura aerului mai mare de 15°C, ceea ce, calendaristic, corespunde decadei a doua a lunii mai. În anii cu primăveri calde (ceea ce se întâmplă frecvent în ultimul deceniu), larvele pot apărea mai devreme, încă din prima decadă a lunii mai sau chiar la sfârșitul lui aprilie. Din contră, dacă este o primăvară rece și umedă, larvele pot apărea mai târziu, în ultima decadă a lunii mai. Indiferent de data când ies la suprafața solului, apariția larvelor este eșalonată, de regulă se întinde pe durata a trei săptămâni. Când ies din pământ, larvele sunt alburii, având tegumentul moale. După 24 de ore, culoarea devină caracteristică primului stadiu, iar tegumentul se întărește. În acest stadiu larvele lăcustei călătoare se pot confunda cu larvele de greieri. După apariție, larvele lăcustelor călătoare formează grupuri mici. Pe măsură ce apar alte larve la suprafața solului, acestea sunt încorporate în grupurile deja formate. La început larvele se hrănesc cu plante mici și moi, aflate în apropierea locului unde au eclozat. În zona Deltei sau zonele de luncă, la câteva zile de la apariție, larvele se urcă pe papură (Phragmites communis), care reprezintă baza alimentației lor. Ca și adulții, larvele (forma gregară a speciei) pot migra. Larvele nu pot zbura, deplasarea acestora se face pe sol, viteza medie de înaintare fiind de 3-6 metri/oră. Larvele migrează în masă, în unele cazuri, lățimea masei larvelor fiind de 200-300 de metri (nu s-a mai semnalat de mult timp în literatura autohtonă asemenea migrații ale larvelor lăcustei călătoare). Migrația larvelor începe când soarele a încălzit bine atmosfera și solul, după ora 8 dimineața, și încetează în jurul orelor 17-18, când temperaturile încep să scadă. După acest interval orar, larvele se agață de plantele pe care le întâlnesc în cale, rămânând pe ele, pentru popasul de noapte. Interesant este faptul că direcția de înaintare a masei de larve este constantă, indiferent de ce obstacole întâlnesc în cale. Această direcție este determinată de hrană, temperatura aerului și luminozitate. În entomologia lui Arion se menționează faptul că zgomotul și focul pot încetini, opri sau chiar schimba sensul de mers al larvelor. Dintre zgomote, cele similare cu ale unui tunet pot schimba sensul de mers al masei de larve. Un lucru interesant, menționat în entomologiile vechi, este faptul că zgomotul făcut de o tablă de fier mișcată brusc poate schimba direcția de înaintare a larvelor. În cazul invaziilor, un focar de larve de lăcuste călătoare poate disturge, în câteva ore, zeci de hectare cu cereale (dacă frunzele sunt încă verzi). Cu toate acestea, nu au mai fost semnalări în literatura de specialitate autohtonă despre pagube așa de mari, produse de migrația larvelor.

Trecerea de la un stadiu larvar la altul se face prin năpârlire. În acest moment larvele nu se mai hrănesc, se agață de o plantă, își golesc tubul digestiv, apoi iau o poziție cu capul în jos. Vechea piele crapă, începând cu partea dorsală a toracelui, pe unde „noua“ larvă iese, puțin câte puțin.

Adulții acestei specii apar începând din luna iulie. Aceștia se deplasează mai mult prin zbor și mai puțin prin mers la suprafața solului. După aproximativ 30 de zile de la apariție, are loc maturarea organelor de reproducere. Împerecherea are loc la sfârșitul lui iulie și în prima parte a lunii august. Ouăle sunt depuse la 1-2 zile după copulare. Un alt lucru interesant este faptul că ouăle nu sunt depuse în același loc în care au apărut larvele. Depunerea ouălelor are loc noaptea (probabil să se ferească de ochii prădătorilor). Cele mai bune terenuri unde lăcustele își depun ootecile cu ouă sunt solurile ușoare, cu umiditate mai mare, aflate în zone în care se găsește hrană din abundență pentru larve (păpuriș – în zona Deltei Dunării sau a luncilor râurilor). S-a constatat faptul că lăcustele călătoare urmează cursurile de apă și zonele unde au fost bălți. O femelă depune între 200 și 300 de ouă, în câteva ooteci. Cum se formează ooteca? Înainte de depunerea ouălelor, femelele fac găuri de 6-10 cm în pământ, apoi încep să depună ouăle, pe patru rânduri. Concomitent cu depunerea ouălor, femelele depun o substanță spumoasă, care va aglutina ouăle și va duce la formarea ootecii (despre care am scris mai sus). De regulă, prima ootecă este mai mare decât a doua, care este mare decât a treia ootecă. Masculii mor înaintea femelelor, în timp ce acestea mor la scurt timp după depunerea ouălor. În toamnele călduroase, femelele pot fi văzute până în luna octombrie.

Femela depune ouale în sol