Grădina de lângă casă. Ce, când, cum și unde semănăm (VIII)

Încheiam episodul trecut al acestui serial vorbind despre florile de primăvară. În cel de față ne propunem să continuăm să vorbim despre florile care apar la sfârșitul primăverii și la începutul verii. De fapt, luna mai este cea mai prielnică pentru dezvoltarea plantelor cu flori, lucru reflectat și în numele popular al acestei luni: Florar.

Bujorul, vedeta lui Florar

Vedeta incontestabilă a începutului de lună mai este bujorul. Această plantă oferă flori minunate, de culoare albă, roz, roșu-trandafiriu și, mai rar, galben sau mov. După ce trec florile, planta rămâne verde până toamna târziu, ornamentând plăcut grădina. În plus, trebuie să spunem că bujorul este o plantă care pune ceva probleme doar la început, după care este destul de puțin pretențioasă.

Bujorul este, prin excelență, o plantă rustică. Se pretează foarte bine și ca floare tăiată, încântând cu aroma și frumusețea sa destul de mult timp dacă avem grijă să schimbăm apa cel mult o dată la două zile și să-i punem două-trei picături de miere.

Bujorul rămâne un simbol al prosperității, iar explicația este foarte simplă: inițial, el putea fi cultivat numai de cei bogați, care făceau parte din elita socială a Japoniei, astfel că floarea a fost imediat asociată cu bogăția. În cultura chineză bujorul se numește „Floarea Împăratului“. Vechii greci numeau bujorii după Paeon, medicul zeilor greci. La ei existau legende care povesteau de puterile florii: se spunea că există niște forțe puternice în bobocii de flori care strălucesc în nopțile cu lună plină, iar bujorul se încadrează în acest criteriu.

Bujorii (Paeonia Hybriden) au nevoie de soare cel puțin 6 ore pe zi pentru a înflori și de mult spațiu. Acest lucru îi face niște plante ideale pentru grădinile proaspăt înființate din zone cu spații largi și vecinătăți care nu țin umbră. În astfel de condiții acoperă foarte bine terenul, într-un mod estetic.

Un start mai dificil, dar o viață lungă

Cum spuneam, bujorii au dezavantajul că au nevoie de ceva timp până să înceapă să înflorească. Perioada de la plantare și până la prima înflorire este cuprinsă între doi și patru ani. Cea mai bună perioadă pentru plantarea bujorului este începutul toamnei, din septembrie până la mijlocul lui octombrie. Astfel, planta va avea suficient timp să se aclimatizeze pe timpul iernii. Bujorul poate fi plantat și la începutul primăverii, având grijă să așteptăm ca substratul să se încălzească suficient (mai). Dacă bujorul este achiziționat în ghiveci, atunci plantarea se poate face oricând, începând cu luna mai până toamna, în octombrie.

Cât sunt încă în faza de boboci se vor instala sisteme de susținere a tijelor florale. Altfel, sub greu­tatea florilor, se apleacă până la pământ. Cel mai simplu este să batem una până la trei tije de susținere în jurul tufei, în funcție de mărimea acesteia, apoi să înconjurăm ansamblul cu o bandă, suficient de strânsă.

După ce se trec florile, frunzișul rămas va da un farmec deosebit grădinii, mai ales dacă sunt tăiate tijele uscate. Mai trebuie adaugat că, odată formată o vatră de bujori, aceasta va trăi pe același loc zeci de ani, regenerându-se singură.

Udarea nu trebuie neglijată în cursul verii, mai ales în iulie-august, când plantele își formează mugurii florali incipienți pentru anul următor.

Rădăcinile de bujori nu se deranjează decât la 4-5 ani de la plantare și numai dacă este nevoie pentru că înflorirea va avea de suferit o perioadă mai îndelungată, atât cantitativ cât și calitativ. Dacă se dorește înmulțirea prin divizarea tufei, atunci este de preferat ca această operațiune să se facă toamna, în septembrie-octombrie, cu mare atenție la mugurii subterani, care sunt fragili.

Plantarea nu se face mai adânc de 5-10 cm, nici măcar în zonele mai geroase, deoarece întârzie înflorirea cu 2-4 ani. Unde este cazul, după plantare se va face o mușuroire ușoară cu mraniță sau pământ de frunze, iar primăvara se nivelează la loc.

Farmecul regal al crinilor

O altă plantă care vestește apropierea verii este crinul. La ora actuală se cultivă o varietate de peste 110 specii. Ceea ce le este comun tuturor acestor specii este aspectul lor elegant. Nu degeaba în Franța ca și în alte țări au fost considerate un simbol al regalității.

Cele mai multe au și un parfum puternic și persistent. Totuși, polenul lor este un alergen foarte puternic. Așadar, cei care se știu cu probleme e mai bine să nu cultive aceste flori în grădină.

Unele specii de crin au și avantajul că se îndesesc foarte repede, formând un fel de minitufărișuri, astfel încât împiedică dezvoltarea buruienilor în spațiul pe care îl ocupă. Pe deasupra, rămân verzi din aprilie și până la căderea zăpezii, păstrând aspectul luxuriant al grădinii.

Crinul se poate planta atât din semințe, cât și din bulbi. Cel mai la îndemână este să plantăm bulbi. Solurile ideale sunt cele bine afânate și, dacă se poate, și fertilizate. Preferă locurile luminoase, dar nu aflate în bătaia directă a soarelui. Bulbii se plantează atât primăvara, cât și toamna, la o adâncime de cca 20 cm. Este indicat ca vârful bulbului să nu aibă peste el un strat mai gros de cinci cm de pământ. Eventual, pe perioada iernii, dacă au fost plantați toamna, se pot acoperi cu un strat ceva mai gros de pământ, deși nu sunt foarte sensibili la ger. Distanța între plante trebuie să fie, inițial, de 30-40 cm.

În perioada de creștere au nevoie de multă apă. Florile uscate se îndepărtează. După înflorire, nu mai necesită o îngrijire specială.

Deși sunt plante rezistente la înghețurile târzii de primăvară, la frig, dar și la arșiță, dacă au apă suficientă, crinii sunt sensibili la boli. De fapt, constituie un bioindicator excelent. Dacă e ca o boală să apară în grădină, crinii vor fi, probabil, primii afectați. De aceea este bine ca destul de des să ne uităm la frunzele lor și, dacă observăm vreun semn de boală să aplicăm un tratament adecvat. În grădinile bio ne vom mulțumi doar să îndepărtăm, cu promptitudine, frunzele bolnave.

După patru-cinci ani bulbii se pot dezgropa, în septembrie-octombrie, și separa de bulbii apăruți. Aceștia din urmă se plantează în locul unde dorim să îi transplantăm, la distanțe de 15-20 cm. Se poate încerca și înmulțirea prin semințe, dar este destul de dificilă. Semințele se recoltează la deplina maturitate și se seamănă în martie-aprilie afară. În fiecare an se adaugă câte un strat de pământ de trei-patru centimetri, vreme de doi, chiar trei ani. Abia după aceea se pot transplanta în locul dorit. (va urma)

Alexandru GRIGORIEV