Grădina de lângă casă: ce, când, cum, unde semănăm (III)

Încheiam episodul din numărul trecut vorbind despre arbuștii de grădină. Continuând subiectul, vom spune că o alegere inspirată poate fi și iasomia. Este un arbust nepretențios, care crește foarte bine atât în zonele însorite, cât și în cele care sunt umbrite o parte a zilei. Florile albe de lămâiță vor încânta cu mirosul lor din mai și până către a doua jumătate a lui iunie. Atenție însă, căci persoanele sensibile pot manifesta alergii destul de severe la polenul acestor flori.

Iasomia este verde din martie și până toamna târziu. Nu necesită decât un minim de îngrijire. Pentru că în mod natural crește în formă de buchet, nu necesită tunderi de formare a coroanei. Nici de apă prea multă nu are nevoie, deși uscăciunea în exces nu îi priește. După câțiva ani de la plantare, mai are nevoie de tăieri de întinerire. Se recomandă tăierea ramurilor îmbătrânite, astfel încât mlădițele tinere să se poată dezvolta în voie, iar arbustul să nu devină prea stufos, în dauna aspectului estetic.

Magnolie sau măceș?

Magnolia este un arbust care încântă ochiul, mai ales primăvara devreme, când înflorește. Este o plantă care iubește lumina și soarele, așa că se plasează la distanță suficientă de ziduri și garduri (minimum trei - patru metri). În primii ani sunt necesare tăieri de formare a coroanei, apoi tunderi pentru îndepărtarea crenguțelor uscate, mai ales după înflorire. Nu are nevoie de apă în mod special, cu excepția perioadelor secetoase. În schimb, este un arbust sensibil la ger și, mai ales, la înghețul târziu de primăvară. De aceea este indicat ca pe timpul iernii să fie protejat cu folie și, eventual, cu paie sau coceni. O altă variantă este Forsythia, care crește în general până la 3 metri, dar dacă are condiții optime poate ajunge și la 6 metri. Este denumit popular „ploaie de aur“ datorită florilor frumoase pe care le face, intens colorate în galben. Forsythia este un vestitor al primăverii și se spune că a venit primăvara cu adevărat atunci când acest arbust înflorește (martie-aprilie). Florile de Forsythia au o pereche de frunzulițe bazale și sunt opuse, simple. Nu are nevoie de îngrijire specială. La fel de ușor de întreținut este și Spirea, un arbust deseori plantat pentru a fixa solul, ce nu atinge 2 metri înălțime și care înflorește în mai-iunie, cu flori albe sau roz. Nu este un arbust pretențios, se dezvoltă bine în soluri drenate și se adaptează la orice fel de teren. În același timp este foarte rezistent la dăunători. Desigur că și măceșul, ruda sălbatică a trandafirului, poate da grădinii un aspect plăcut. Fiind o plantă sălbatică, este foarte rezistent atât la condițiile de mediu, cât și la boli și dăunători. Tuns și ghidat cu răbdare, poate căpăta forme interesante. Florile sale roz sau albe sunt foarte decorative, iar fructele sale ne vor oferi ceaiuri reconfortante în zilele de iarnă. Ba chiar pentru gospodine vor fi o excelentă materie primă pentru un delicios gem!

Arbuștii „nobili“ au dușmani noi

Există nenumărate alte variante de arbuști care pot înfrumuseța grădina de lângă casă. În magazinele de specialitate sau în pepiniere sunt disponibile zeci, dacă nu sute, de specii. Noi ne-am rezumat (deocamdată) la a propune câteva variante care se pretează unei grădini cu o amenajare minimalistă și care necesită doar puțin timp pentru îngrijire. Cei care își doresc mai mult, dar sunt și dispuși să muncească mai mult, pot alege, de exemplu, clasicul buxus sau diferite tipuri de tuia. Acestea poate fi tunse în cele mai neașteptate forme și modul în care sunt combinate ține doar de imaginația grădinarilor. Numeroase parcuri celebre din lumea întreagă își datorează faima acestor arbuști. Dar, cum am spus, necesită o îngrijire destul de minuțioasă, precum și tratamente preventive. Mai ales în ultima perioadă au fost semnalați și în România noi dăunători și boli care atacă cu precădere aceste specii!

Fondul, un aspect esențial

Când vorbim despre o grădină este ca și cum am vorbi despre un tablou. În acest context, un aspect care în general pare de amănunt este, de fapt, esențial: fondul! Pe ce plantăm arborii, florile și toate celelalte elemente? Desigur că o grădină cu spațiile dintre elemente înfățișând pământ gol nu e chiar visul unui proprietar. Pe de altă parte, porțiuni de pământ săpat mărunt, frumos greblat, au farmecul lor în interiorul unor ronduri de flori. Ele contribuie la realizarea unui contrast cu porțiunile cultivate, astfel încât ansamblul să capete un plus de frumusețe. Dar astfel de bucățele de suprafețe unde pământul este la vedere constituie excepția și nu regula. Pe de altă parte, sunt foarte greu de întreținut. În primul rând buruienile și apoi semințele altor plante din grădină vor începe să se dezvolte pe aceste suprafețe, stricând aspectul. De aceea recomandăm reducerea la minimum a zonelor care trebuie să rămână necultivate. Acestea constituie o permanentă bătaie de cap, un loc unde, mai ales în perioadele ploioase sau în grădinile udate, cel puțin săptămânal va trebui ca cineva să plivească.

Farmecul pietrișului mărgăritar

Prea mult ciment evident că nu își are locul în grădină, ca atare nici betonarea unor zone întinse nu reprezintă soluția. Rezultate mulțumitoare se pot obține prin utilizarea pietrișului, mai ales a celui mărgăritar. Presărat într-un strat nu prea gros, acesta dă un aspect foarte frumos grădinii. Pe de altă parte, împiedică dezvol­tarea majorității plantelor în zona unde a fost împrăștiat. Simpla lui greblare, o dată la câteva zile, va face ca eventualele plante răsărite sub el să fie smulse, iar cele care nu și-au fixat rădăcina în sol, încă (cazul majorității), să fie întoarse. Greblarea ușoară va reface aspectul suprafeței. Dezavantajele acestei variante sunt că doamnele se vor deplasa greu pe tocuri prin pietriș și că, la doi – trei ani, stratul mai trebuie completat. Cu timpul, o parte dintre pietricele se îngroapă în substrat. De aici și costurile implicate, nemaivorbind despre cheltuiala inițială. Pe de altă parte, dacă nu e vorba despre o suprafață mare, merită, având în vedere frumusețea unei grădini create pe o suprafață cu pietriș-mărgăritar.

Revenind la avantaje și dezavantaje, desigur că cea mai simplă variantă este ca, acolo unde este posibil, să păstrăm vegetația spontană a zonei. Din nefericire, sunt destul de puține zonele în care se poate face asta. De exemplu, în regiunile de deal și de munte, unde combi­nația de trifoi, știr, păpădie și alte plante din flora spontană alcătuiesc un covor des, nu prea înalt și moale. În schimb, în zonele de câmpie nu cred că ar fi prea mulți doritori să își vadă o parte din grădină acoperită de scaieți, pălămidă, armurariu și cine mai știe ce spini.

În această situație, soluția de compromis s-a dovedit a fi gazonul. Dar despre acesta, în numărul viitor. (Va urma).

Alexandru GRIGORIEV