Livezile Andaluziei

În prima decadă de la începutul acestui an am avut fericitul prilej să fac o deplasare de la Malaga la Granada, în mirifica şi misterioasa Andaluzie spaniolă.

Din fuga autocarului am remarcat peisajul agricol dominat de nesfârşite livezi de măslini, migdali, pruni, piersici, citrice, etc. situate pe terenuri în pantă expuse eroziunii solului. În marea lor majoritate, aceste livezi sunt recent plantate cu ajutorul fondurilor de la Uniunea Europeană.

Livezile sunt uniforme, cu aceeaşi specie de pomi fructiferi pe suprafeţe foarte mari, delimitate doar de forme majore de relief cum ar fi ape, văi, culmi sau de păduri, terenuri arabile şi căi de comunicaţie, ceea ce exprimă gradul înalt de comasare a proprietăţilor în forme asociative – cooperatiste sau ale unor latifundiari privaţi.

Întreţinerea acestor livezi este ireproşabilă, stare din care se poate uşor deduce înalta lor productivitate şi eficienţa economică.

Pe o distanţă de 135 km de peisaj pomicol am căutat dinadins să întâlnesc măcar un petic de livadă din masiv abandonată, lăsat în voia sorţii, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor la noi.

Nu mi-a fost dat să observ plantaţii abandonate sau neîngrijite pe acest traseu, totul este într-o ordine „deranjant“ de perfectă chiar şi pentru un necunoscător.

Toate aceste livezi durabile pentru zeci de ani s-au făcut în timp de către fermieri motivaţi şi înalt specializaţi, pe bazine mari, după planuri bine întocmite şi cu fonduri de investiţii substanţiale rambursabile după intrarea lor pe rod, ceea ce denotă o viziune şi stabilitate a politicii agricole naţionale spaniole în armonie cu cea europeană, demne de urmat.

Unde suntem noi cu livezile noastre în comparaţie cu cele spaniole, ambele ţări fiind membre UE, noi mai recent şi Spania mai demult ?

Nu este greu de răspuns, fotografiile alăturate cu livezile andaluze şi cu impresia lăsată de livezile noastre abandonate în marea lor majoritate, ruşinos de reprodus, ne spun totul.

Nu este tras nimeni la răspundere pentru cele întâmplate!?

De ce ne-am distrus livezile şi formele asociative din pomicultură, altădată destul de performante, care au asigurat românilor fructele proaspete sau pentru industrializare, cu mari disponibilităţi pentru export?

În trecut importam doar fructe exotice din ţări mai calde care nu se produceau la noi. Acum importăm aproape totul, inclusiv mere din Polonia, prune din Slovenia, piersici din Turcia, caise din Ungaria, până şi pere din Argentina!?

Oare cum este posibil ca, având unele dintre cele mai bune condiţii pentru pomicultură din Europa, să ajungem cei mai mari importatori de fructe de pe continent!?

Este un moment de reflecţie care ar trebui să fie urmat de acţiune concretă pentru a îndrepta lucrurile ajunse în cel mai scăzut nivel pentru pomicultură de când ne ştim pe aceste meleaguri.

Teodor MARUŞCA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013