Pășunatul de iarnă și implicațiile lui

În ultimele luni, crescătorii de animale oieri au luat poziție după apariția Legii nr. 149/2015, care modifică și completează Legea fondului cinegetic nr. 407/2006 prin care la art. 37 se precizează: „În scopul gestionării durabile a faunei cinegetice se interzice lăsarea animalelor sau pășunatul în fondul forestier, dar și pășunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie și 24 aprilie“.

Această lege a vânătorii privind pășunatul repetă și întărește de fapt OUG 34/2013 și HG 78/2015 privind Organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente, unde sunt precizări clare privind momentul începerii pășunatului rațional după 23 aprilie (Sf. Gheorghe) până la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cu 3-4 săptămâni înainte de înghețul la sol, când încetează pășunatul și pajiștea „se odihnește“ până în următorul sezon de vegetație.

Se poate afirma că a trecut vremea marii transhumanțe tradiționale, cu întreținerea fără întrerupere a oilor pe pajiștile permanente, într-o continuă mișcare de la munte unde vărau, până în zone mai joase și calde unde iernau cu resurse naturale abundente, nevalorificate până atunci. Dacă la munte văratul se încadrează în limite, cât de cât normale, datorită stratului permanent de zăpadă, la deal și câmpie se poate „pășuna“ aproape tot anul sau la întâmplare, chiar și în ferestrele iernii.

Din cele prezentate rezultă că pajiștile permanente majoritar subvenționate din fonduri europene prin APIA trebuie ocrotite de efectul distrugător al pășunatului haiducesc de iarnă pentru conservarea biodiversității covorului ierbos, a productivității și confortului animalelor și îngrijitorilor acestora. Crescătorii de oi vor trebui să-și dimensioneze efectivele în funcție de posibilitățile concrete de întreținere prin pășunat peste vară și cu furaje în stabulație peste iarnă, nu să hălăduiască cu animalele lor în căutare de hrană gratuită pe terenurile altora.

Nicăieri în țările europene nu se practică acest sistem anacronic de pășunat cu animalele întreg anul și mai ales pe timp de iarnă. A sosit momentul să ne aliniem la normele UE de protecție a mediului și de valorificare eficientă și durabilă a resurselor furajere din patrimoniul nostru pastoral, dacă dorim să ne înscriem pe viitor și noi în Civilizația Pajiștilor.

În actualele condiții, pășunatul în sezonul rece pe pajiștile permanente produce numeroase daune, din care le enumerăm pe cele zece mai importante: reducerea producției de iarbă cu 30-50% în anul următor; rărirea covorului ierbos și declanșarea proceselor erozionale ale solului pe pajiștile situate pe pante; colmatarea cu deponii a albiilor râurilor și a lacurilor de acumulare din cauza eroziunii; pășunatul nerațional tot anul duce la dispariția plantelor bune furajere și la înmulțirea buruienilor; pășunatul pe terenuri umede distruge structura solului și înrăutățește regimul aerohidric al plantelor, facilitând invazia unor buruieni ca bărboasă (Botriochloa iscaenum), părul porcului (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), pipirigul (Juncus sp.), rogozuri (Carex sp.) și altele; scăderea biodiversității covorului ierbos pentru care se acordă subvenții de la Uniunea Europeană; disconfortul animalelor produs de înfometare, frig, ger, ploaie, zăpadă, umezeală, noroaie etc.; disconfortul uman produs de sezonul rece, petrecut pe câmpuri în aer liber, indiferent de starea vremii; înlesnirea producerii fraudei „pe patru picioare“ prin pășunat cereale, rapiță și alte culturi de toamnă pentru hrănirea cu orice preț a animalelor; pășunatul cu oile până la refuz și epuizarea plantelor bune furajere pe suprafețele rezervate vacilor de lapte și alte multe neajunsuri.

Teodor MARUȘCA