Eugen Marin: „Sunt niște frâne trase activității zootehnice ca să nu se mai producă nimic“

Creșterea bovinelor de carne este un domeniu cu potențial pentru că la nivel național efectivele au scăzut dramatic și este mare păcat ca suprafețe de pășuni și fânețe pe care le are România să nu fie utilizate, spune Marin Eugen, crescător de vaci de carne din comuna Malu cu Flori, Dâmbovița.

Acesta mai spune că prețul de valorificare este mult mai bun decât la bovinele de lapte și că întreținerea este mult mai lejeră, cu forță de muncă mai puțină. Vacile de carne pot fi crescute fără stabulație sau în stabulație liberă și cu forță manuală mult mai mică pentru furajarea și întreținerea lor.

„Pentru vacile de carne este nevoie de mai puțină forță de muncă“

– Creșterea vacilor de carne nu este chiar de noutate pentru România, dar nici nu putem spune că avem o tradiție îndelungată. Cum s-a dezvoltat, concret, sectorul? Ce efective de vaci de carne avem?

– Este adevărat ceea ce ați afirmat, pentru că, practic, România nu are nicio rasă proprie de carne. După Revoluție s-a schimbat toată percepția vis-a-vis de rasele de carne care au început să se importate masiv.

Fermierii s-au orientat, v-am zis, în principal, pentru a diminua forța de muncă necesară. În cazul vacii de carne creșterea ei nu implică colectarea laptelui pentru că după ce au fătat vițelul suge până ajunge la 350-400 de kilograme. Apoi acesta se livrează și se reia ciclul de producție, fără a implica operațiunea de muls.

– Rasele menționate de dumneavoastră se pretează pentru creșterea în anumite regiuni ale țării?

– România, de la malul mării până la Vârful Omu, asigură condiții foarte bune pentru rasele de carne. Noi, vara, le ducem în Bucegi, la altitudine destul de ridicată, și se comportă foarte bine.

„Acum avem un efectiv de 200 de capete“

– Când ați înființat această fermă?

– După Revoluție, când IAS-urile și CAP- urile lichidau efectivele, am luat primele efective de animale. În principal, erau vaci și metici de rase de lapte, dar când au început problemele cu forța de muncă m-am reorientat pentru rasele de carne.

Am cumpărat material cu genetică externă și am luat 40 de femele gestante și 3 tauri din rasa Angus. Acum suntem la un efectiv de aproximativ 200 de capete. Recunosc că noi, cu 200 de capete, suntem o fermă relativ mică sau potrivită. Se vorbește în țară de ferme de 1.000, 1.500, 2.000 de capete.

– Spuneam anterior că nu avem o tradiție în creșterea vacilor de carne și mă gândesc că nu există nicio cultură a consumului de carne de vită în România. Așadar, cum valorificați?

– Sunt firme care preiau produșii, masculi-femele de la 150 kg la 350-400 de kilograme. Probabil fac o finisare, o creștere pe tronsoane sau pe stabulație, semistabulație și apoi au contracte cu țări din Uniunea Europeană unde se livrează.

În toamna anului trecut, pe la 1. decembrie, am avut 50 de capete de tineret bovin, 30 de masculi, 20 de femele, pe care le-am livrat către o firmă din Arad care avea relații contractuale cu Austria și cu Germania.

„Pe cei care fac bani nefiscalizați nu îi întreabă ANAF-ul nimic“

– Domnul Marin, producătorii români sunt sub acest spectru al valorificării producției către intermediari. Nu este păguboasă treaba asta?

– Folosim varianta care se practică. Probabil în toate domeniile de activitate, inclusiv în sectorul legume-fructe, este evident că cel care intermediază, care cumpără de la poarta ferme și vinde pe piață cu amănuntul, dublează sau triplează prețul.

Aceștia iau o grămadă de bani nefiscalizați, nu îi întreabă statul și ANAF-ul ce fac. Nici pe ei și nici pe cei care aduc tiruri întregi de mere și de legume din străinătate. Trec pe la graniță ca dintr-un județ într-altul, câștigă o grămadă de bani și nu îi fiscalizează nimeni. În schimb, producătorului ANAF-ul de la o lună la alta se trezește să îi mai pună încă o taxă.

– Și pentru că a venit vorba de autorități, cum este sprijinit acest sector de activitate în România?

– Sunt ceva subvenții, dar sunt mult mai mici decât în celelalte state membre. La input-uri și la motorină prețurile sunt cum se văd, iar la valorificare prețul este mic. Deci este clar o concurență neloială pe față.

Dacă statul ar avea interes să protejeze producătorul, fermierul român, ar putea să o facă, dar nu are. Anul trecut s-au dat până în 200 de euro pe cap de animal. Efectivul fermei este de 200 de capete, dar subvenție am luat pe 69 de capete. Deci furajezi 200 de capete, dar subvenția este pe o treime.

„Mai sunt doar 20% din efectivele de bovine care erau înainte de 1989“

– Vă rog să-mi spuneți câteva dintre caracteristicile unui taur din rasa Red Angus.

– Ai mei că stau liberi pe câmp și merg la munte ajung lejer la 1.000-1.100 kg. Dacă ar fi ținuți în adăpost și furajați, cred că ar ajunge la 1.200-1.300 kg.

– Am început interviul spunând că se vorbea despre acest sector ca fiind unul cu potențial. Ce perspective sunt?

– Fermierii fac tot ce este posibil așa încât sectorul să devină eficient și după valorificare să rămână și un profit pentru că fără el nu poți să reiei producția. Toată agricultura, dar în principal sectorul zootehnic, are nevoie de o strategie reală, gândită.

– Se vorbea despre vacă, la nivelul Uniunii Europene, că ar fi un poluator al mediului și că fermele trebuie să îndeplinească tot felul de condiții pentru depozitarea deșeurilor. Cum se aliniază fermierii români la toate cerințele Uniunii Europene?

– Trebuie să te aliniezi că doar așa obții subvenții.  Până în Revoluție, în tot județul Dâmbovița erau cârduri de vaci care mergeau spre izlazurile comunale. Acum abia mai vezi o vacă legată pe o margine de drum sau într-o parcelă de pășunat.

La nivel național mai sunt doar 20% din efectivele de bovine care au fost înainte de 1989. Deci atunci, cu atâtea efective, nu se polua. Credeți că o fermă ca a mea poluează într-un an cât un avion sau o rachetă cu dispersare care distruge o zonă întreagă?

Astea sunt niște exagerări, niște frâne trase activității ca să se distrugă, să nu se mai producă nimic.

Laura ZMARANDA