Pepenele cu coarne, din arșița deșertului Kalahari în Buzău

Continuăm maratonul plantelor exotice aflate sub lupa cercetătorilor de la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Legumicultură Buzău. În numărul acesta „vedeta“ este pepenele cu coarne denumit științific Cucumis Metuliferus. Această plantă anuală, ce se înmulţeşte prin seminţe şi care poate fi cultivată în condiţii similare pepenelui galben sau castraveţilor, este originară din Africa, din deșertul Kalahari mai exact. Despre cum au decurs cercetările și ce rezultate au obținut oamenii de știință români vom vorbi în rândurile următoare.

În atenția cercetătorilor români din 1990

La noi în ţară cercetările privind aclimatizarea acestei specii s-au intensificat după anul 1990. Pri­mele rezultate concrete s-au obţinut la SCDL Buzău, în cadrul Laboratorului de Ameliorare în anul 1996. Un rol important în obţinerea acestor rezultate l-a avut prin contribuţia sa şi prof. univ. C. Petrescu de la USAMV Bucureşti. În ceea ce priveşte lucrările de ameliorare, deşi s-a pornit de la un singur fenotip care a demonstrat stabilitate genetică timp de 6 ani şi la care s-a aplicat corect schema de selecţie conser­vativă, a apărut în timp fenomenul de segregare datorită presiunilor de mediu, în special în seră. După o inventariere şi verificare atentă în descendență a principalelor caractere, au fost reţinute 8 fenotipuri noi, distincte şi un număr mare de forme intermediare care au fost eliminate. Cele opt familii reţinute au fost separate şi studiate în descendență timp de mai mulţi ani. Lucrările de ameliorare s-au finalizat cu obţinerea unui număr de 8 genotipuri noi cu expresivitate fenotipică distinctă, în special în ceea ce priveşte caracteristicile fructelor.

Scurtă descriere

Tulpinile acestei plante ajung până la 2-3 m lungime, sunt canelate şi acoperite cu perişori glandulari aspri. Pe tulpini se întâlnesc din loc în loc cârcei solitari, simpli, de 4-10 cm lungime. Frunzele sunt alterne, simple, ovate sau uşor pentagonale, cu peţiol de 3-12 cm lungime. Florile sunt unisexuat monoice, dispuse una sau două la subsuoara frunzelor. Planta prezintă două tipuri de flori, mascule şi femele. Cele mascule sunt mai numeroase şi îşi fac apariţia primele. După polenizare, acestea se ofilesc şi cad. Florile femele sunt puţin mai mari şi prezintă la baza corolei ovar inferior cu forma fructului în miniatură, acoperit cu ţepișori moi. Fructele sunt alungite, uşor cilindrice, cu lungimea cuprinsă între 6 - 16 cm şi cu un diametru de 3 - 9 cm. Acestea sunt rotunjite la ambele capete, prezintă proeminențe spinoase, de 1 - 1,5 cm lungime, culoare specifică verde închis pestriţat, iar la maturitatea fiziologică se transformă în galben strălucitor cu uşoare cercuri de culoare în jurul spinilor. Fructele sunt vizibil acoperite cu pruină pe toată perioada de vegetaţie. Durata de păstrare a fructelor după recoltare este foarte mare. Dacă nu sunt strivite şi au fost recoltate în pârgă se păstrează peste 360 de zile, practic de la un an la altul. Prin­derea fructului de plantă se realizează printr-o codiţă subţire, fibroasă, rezistentă, cu lungimea de 2 - 7 cm. Seminţele sunt mai mici decât cele ale castravetelui comun, ovate, de 3 - 5 mm lungime şi 3 - 4 mm lăţime, cu margini rotunjite, comprimate, acoperite cu un puf fin, strălucitor.

Tehnologia de cultură

Cucumis Metuliferus nu s-a dovedit a fi o plantă pretenţioasă, dimpotrivă aceasta suportă multe variante tehnologice în ceea ce priveşte schema de înfiinţare. O atenţie deosebită trebuie acordată spaţiului de nutriţie şi dezvoltare a plantei şi asigurarea în optim a factorilor de vegetaţie, în special temperatura şi lumina. Specia poate fi cultivată cu succes şi în sistem ecologic.

În general, tehnologia de cultură a acestei specii seamănă foarte mult cu cea a castraveţilor comuni cultivaţi în sistem palisat. Pentru înfiinţarea culturii s-au folosit două variante: prin răsad şi prin semănat direct. Ambele variante s-au dovedit viabile atât în spaţii protejate, cât şi în câmp. Schema de plantare folosită a fost de 1,4 m între rânduri, 40 - 50 cm între plante pe rând în câmp şi de 50-60 cm în spaţii protejate. Atât în câmp cât şi în spaţii protejate o atenţie deosebită a fost acordată lucrării de palisare a culturii. S-a constatat că nu se obţin rezultate bune dacă planta se lasă liberă, orizontală la sol. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele ale castraveţilor comuni, cu precizarea că planta este mult mai rezistentă la atacul agenţilor patogeni, boli, dăunători, necesitând un număr mic de tratamente.

Obiectivele propuse la iniţierea acestei experienţe au fost atinse. Specia a fost aclimati­zată cu succes în ţara noastră, poate fi cultivată pe tot teritoriul ţării în spaţii protejate, iar în câmp, în zonele mai calde, în general în regiunile mai sud-vestice ale ţării.

Preocupări pentru aclimatizarea şi ameliorarea acestei specii în alte areale geografice diferite faţă de zona de origine au existat de mult, însă în mod intensiv după anul 1980. Această specie se cultivă cu succes în Kenya, Noua Zeelandă, Senegal, Somalia, Yemen, Africa de Sud, Botswana, Zimbabwe, California, Israel, Australia, Franţa, Spania, Japonia, SUA şi chiar în Croaţia.

Material realizat cu sprijinul echipei de cercetători

de la Laboratorul de Plante Rare, SCDL Buzău