Poveste de Crăciun

Există o dată anume, când peste tot în curţile oamenilor ard focuri cu vâlvătaie şi când, de pretutindeni, se aud grohăituri înecate de porc înjunghiat. Este ziua de Ignat, sărbătoarea însângerată. Dacă pentru cei mari tăierea porcului nu înseamnă nimic mai mult decât un mijloc de procurare a hranei, văzută prin ochi de copil această operaţiune capătă altă coloratură.

Vâjâind în rafale, vântul ostenea noianul de fulgi, făcându-i să simtă atingerea pământului ca o blândă binecuvântare. Parcă se trăsese oblonul cerului şi toţi pomii înfloriţi ai înalturilor se porniseră să viscolească, purificând cu albă inocenţă locul unde avea să se nască Fiul Domnului. În fiecare an, din moşi-strămoşi, familia Deaconu Dumitru, din comuna Negreni, judeţul Olt, tăia de Ignat porcul aşa cum moştenise. Printre picioarele celor mari, o mogâldeaţă cu ochi vioi, Neluţu, trăgea cu urechea la discuţiile ce se purtau pe tema tăierii de a doua zi a porcului. Era seara dinaintea Ignatului. Şi anul trecut tăiaseră un grăsun, însă mama nu-l lăsase să iasă afară, zicându-i că e prea mic ca să stea la pârlirea acestuia. Acum mai crescuse, fiindcă plecase pe 10 ani. Era băiat mare, ziceau ai casei. Din bucătărie mama se mai auzea robotind, după ce toată ziua spălase şi rânduise o mulţime de vase mai mari sau mai mici şi după ce dăduse la ascuţit cuţitul de la maşina de tocat carnea. Tata nu muncise prea mult, vorbise cam un ceas cu trei vecini, care, după ce terminaseră de băut două ibrice de ţuică, plecaseră, ameninţându-l: „Păi, mâine dimineaţă, vecine!“ În pat fiind, închise ochii şi zâmbi. Crăiasa Zăpezii îl sărută pe frunte, îi acoperi ochii şi inima, să nu-i intre cioburi din oglinda fermecată, îl urcă în sania trasă de reni şi-l puse pe Moş Crivăţ să mâie. Afară se răsuceau fulgii, urgisind întinderile albe de dincolo de sat, sporind pe înfundate troienele. Era „vai de cal şi călăreţ“, vorba lui Alecsandri.

Ziua cuţitelor lungi

Se trezi cu larmă şi zarvă mare. „Ţine-l bine de rât, că acum ne scapă!“ Prin fereastră văzu pe vecini şi pe tata cum se luptă cu Ghiţă. Acesta căzuse la pământ şi se smucea încercând să se ridice. Numai că o sârmă groasă îl trăgea de rât, iar o alta legată de un picior din spate îl ţintuia locului. Tata îl încălecase de-a binelea. Se îmbrăcă într-o clipită şi ieşi pe uşă. Nu mai viscolea, ningea rar, cu fulgi mari, ca-n povestea Albei-ca-Zăpada. „Dă-mi cuţitul!“, zise tata şi un vecin îi întinse un cuţit cât o sabie de lung. Un altul trase de sârma ce ţinea râtul porcului în sus, întinzându-i gâtul. Cu poftă, mâna tatei înfipse cuţitul. Ghiţă grohăi subţire, cum n-o mai făcuse niciodată, şi zvâcni din picioare. „Ţineţi-l bine, să nu ne scape!“, strigă unul şi cuţitul se mai înfipse încă o dată. Porcul grohăia din ce în ce mai greu, în timp ce cuţitul se răsucea vârtos în rana deschisă. Mama veni repede cu un lighean şi un făraş cu tămâie aprinsă. Smalţul vasului fu dintr-o dată colorat cu sângele jertfei. Îşi puse mâinile la ochi. Din gura legată cu sârmă ieşeau aburi calzi. Poate-i ieşea sufletul.

Pupatul Crăciunului

De peste tot din sat se auzeau ţipetele morţii. „Daţi foc la paie!“, zise tata şi „rugul“ începu să ardă. Rămas cu picioarele în sus, pielea şi părul porcului începuseră să sfârâie. Cu mişcări atente, de cunoscător, un vecin reacoperea cu paie fiecare parte nearsă. Focul creştea în înălţime topind zăpada de pe crengile uscate ale pomilor din jur, iar pentru frăgezimea şoricului l-au pârlit apoi cu butelia. Mirosea a carne arsă, umplând văzduhurile. După ce l-au pârlit, l-au urcat pe o masă, pregătindu-l pentru tranşare. Din Ghiţă nu mai rămăsese decât un stârv carbonizat. Au început să-l răzuiască şi să-l spele cu apă clocotită. Apoi, cuţite ascuţite, bisturie improvizate începură să-l secţioneze. „Ia apropie-te, cioflingarule!“, zise un vecin şi copilul se execută venind cu inima strânsă. Un deget muiat în sânge se opri pe frunte, pe barbă şi pe cei doi obrăjori, sugerând semnul crucii şi împodobindu-i faţa cu însemne păgâne, cum citise el în Winetou. „Pupă Crăciunul!“, îl mai îmboldi altul, şi copilul se aplecă şi pupă un semn tăiat pe ceafa porcului.

Pomana porcului

Pe plită sfârâia un ceaun cu carne proaspătă. Alături se învârtea o mămăligă, iar dintr-un ibric ieşeau aburi de ţuică piperată. „Poftiţi la masă, oameni buni!“ Şi ca nişte adevăraţi „oameni buni“, care tocmai înjunghiaseră şi ciopârţiseră, bărbaţii, scoţându-şi căciulile, intrară în casă. „Hai să luăm o ţuică, c-a fost an bun!“ îi îmbie tata şi toţi ciocniră pentru prosperitate. În străchinile largi, carnea friptă aburea lângă mămăliga tăiată cu aţa. „Doamne ajută!“ Băură ţuica, îşi mai puseră o dată şi începură să înfulece. Peste copaia cu carne lăsată afară ningea uşor. „Săracu Ghiţă!“, zise copilul şi două lacrimi ca două perle mici i se iviră la colţul ochilor. Din ceruri fulgii cădeau încet ca o blândă purificare peste jertfa păgână. Se scuturau, cu cântec, toţi merii Raiului. „Trei Crai de la răsărit/Spre Stea au călătorit…“

Steaua

De când se tăiase porcul, Neluţu nu-şi mai dorea altceva decât să meargă cu Steaua, aşa cum făceau flăcăiandrii mai mari decât el. Încă nu se potolise ninsoarea şi era alb, alb, ca o mare de frişcă. Tremura la gândul că a doua zi va începe să colinde. De cu seară se pregătise. Îşi aranjase căciula, mănuşile şi fularul, îţi pusese bocănceii la capul patului, îşi făcuse rugăciunea spre icoană şi se băgase sub plapumă. N-adormise îndată, căci mama robotea de zor, aplecată peste oalele şi cratiţele ce sfârâiau pe plita din bucătărie. Se foi sub cearceafuri şi deschise ochii. Fereastra îi apropia la câţiva paşi toată noaptea de afară. Se strânse ghemotoc sub dulcea ocrotire a plapumei şi se bucură că pomul lui are beteală şi globuleţe lucitoare. Adormi frământat de griji. Se trezi târziu fără să ştie cât mai e până la ziuă. Cu năsucul lipit de fereastra fulgilor aştepta să audă colindătorii. Era noaptea naşterii lui Iisus şi în cuptorul mamei încă se mai rumeneau la foc mic cozonacii. Ascultă încordat. De după perdele, la geamurile ferecate ale odăii, doi ochişori vioi grăbeau venirea zorilor. Din când în când, cocoşii trâmbiţau ascuţit ca la vânzarea cu sărut a Iudei. Deodată se ridică şi se îmbrăcă grăbit. De pe uliţele satului, glasuri mici şerpuiau prin omătul înalt, îngânând, ca un cor de îngeri, cântarea veche de 2000 de ani. „Steaua sus răsare/Ca o taină mare…“. Peste întinderile albe veneau sărbătorile.

Paul Rogojinaru