Datini populare românești păstrate până-n zilele noastre

Când vorbim despre tradiții românești trebuie limpede să facem distincția clară între acestea (se mai numesc datini sau obiceiuri populare) și folclor, portul popular sau meșteșuguri tradiționale. La prima vedere am fi tentați să spunem că puține zone din țară mai păstrează tradiția în formă pură și în viața de zi cu zi. În realitate, într-un fel sau altul, datina a fost păstrată, preluată, rar conservată și cel mai adesea adaptată timpurilor pe care le trăim.

Tradițiile cele mai importante țin de viața omului (naștere, nuntă și înmormântare) și de marile sărbători Creștine (Nașterea Domnului, Răstignirea și Învierea Domnului) ori ale sfinților importanți din calendarul ortodox (Sf. Andrei, Nicolae, Ion) sau a trecerii peste an (Anul Nou). Toate au legătură cu viața religioasă a omului, nașterea și nunta fiind considerate Sfinte Taine. Astăzi vom vorbi doar despre câteva dintre ele: tainele nașterii și cununiei și, pentru că suntem în sezon, despre sărbătorile lunii decembrie.

Obiceiuri legate de naștere

Ursitoarele: tradiția ar fi de sorginte romană, spun unii, iar alții afirmă că dacii au crezut dintotdeauna în Ursitoare, în puterea acestora de a croi soarta unui om. Inițial, se credea că există trei zâne care vin în prima săptămână după nașterea copilului, în nopțile zilelor impare (3,5,7), ele veghind asupra mamei și pruncului și alegându-i acestuia din urmă viitorul. În Transilvania și Moldova se mai păstrează, pe alocuri, obiceiul de a pune pe o masă, lângă nou-născut, făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. Cum vremurile s-au schimbat, Ursitoarele au fost înlocuite de actrițe-zâne, aduse în ziua botezului sau a „ruperii turtei“, iar masa cu valori a fost schimbată cu tava în care se pun tot felul de obiecte ce i se arată micuțului: pe care pune acesta mâna, acea meserie se spune că va avea.

Botezul: nu lipsește din nicio familie de creștini (ortodocși și catolici, cu ramurile sale ulterioare), fiind o tradiție pesemne introdusă de acum 2.000 de ani. Rolul esențial în creștinarea pruncului revine astăzi nașilor. Dar în anumite zone din Banat, Transilvania și Oltenia moașa este aceea care duce copilul la biserică și spune „duc un păgân și voi aduce un creștin“ și-l aduce acasă afirmând că „am dus un păgân și am adus un creștin“; când preiau copilul de la moașă, nașii pun un ban de argint pe jos, pentru a o plăti. Această tradiție este răspândită, fără excepție, la scară națională, ținând mai degrabă de religie decât de obiceiul popular. Rolul botezului este acela de curățire și spălare a păcatelor strămoșești moștenite de la Adam și Eva, introducând copilul în stare harică. Mai sunt, dar numai izolat, și alte tradiții la naștere: prima baie a copilului, când se adaugă în apă busuioc, grâu, mărar, mentă, romaniță, agheasmă, lapte dulce și un bănuț; scăldătoarea moașei, când în baia pruncului se adaugă agheasmă, gălbenele, mentă și mărar; masa moașei, a treia zi după prima Bobotează din viața nou-născutului.

Tradiții de nuntă

La căsătorie, tinerele cupluri primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea căsniciei, iar Taina Cununiei face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie asemănătoare aceleia dintre Hristos și Biserică. Nunta, dincolo de fastul în care s-a înveșmântat în zilele noastre acest moment unic din viață, cu aspecte cam prea des exclusiv pecuniare, rămâne o datină păstrată cu sfințenie în cultura umanității, nu doar la noi. În ortodoxie s-a împământenit obiceiul ca nicio cununie să nu aibă loc în posturile mari, de Crăciun sau Sf. Paști. Și da, cam pe nicăieri nu a mai rămas obiceiul pețirii fetei, când părinții băiatului cer mâna miresei de la părinții acesteia, cu toată pregătirea de conjunctură. Și rar, poate izolat, prin spațiul rural din Bucovina și Transilvania, se mai practică obiceiul mirelui și a fraților de ginerică, de a umbla din casă în casă cu plosca, pentru a invita satul la nuntă. Dar alte obiceiuri din timpul nunții (bradul, despletirea miresei) se practică și-n zilele noastre, deopotrivă la sat sau la oraș.

Obiceiuri de Crăciun (Nașterea Domnului) și de Anul Nou

Multe dintre datinile strămoșești au rămas în... muzee, ca să zicem așa, nemaifiind practicate aievea.

Din fericire însă, cam tot ceea ce este legat de Moș Nicolae și apoi de Moș Crăciun, de Nașterea Mântuitorului, s-a conservat până în zilele noastre. Bine, cu unele sacrificii, în sensul în care Moș Crăciun a traversat perioada comunist-ateistă sub formă de Moș Gerilă! Dar bine că a făcut-o!

Moș Nicolae este totuna cu sărbătoarea bunului Sfânt Ierarh Nicolae, care a trăit între anii 280 și 345; persoana a existat de-adevăratelea și făcea daruri multe familiilor sărace, fiind de-o bunătate de necuprins în cuvinte. Până și nuielușa face parte dintr-o povestioară care ține tot de blândețea sufletească a sfântului. Mda, și este permisă magia chiar și astăzi, Sf. Nicolae fiind întruchipat în Moș Nicolae, fratele mai mic al Crăciunului, cel care deschide feeria de decembrie cu daruri aduse în special celor mici.

Crăciunul este legat indisolubil de Nașterea Mântuitorului, dar tradiția populară a transmis până astăzi obiceiuri creștine împletite cu cele păgâne; noi suntem generoși și le numim pe toate populare. De această mare sărbătoare se urnesc colindătorii (Steaua sau Bună-dimineața); e drept, în realitate ei pornesc din casă-n casă cam de la începutul lunii decembrie. Teoretic, cântecele de stea ar trebui să revină doar primei zile de Crăciun, când colindătorii poartă cu ei o stea (din carton, din lemn sau din alte materiale) pe care sunt desenate scene biblice. De regulă sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau covrigi. Singura zonă în care la acest colind merg și adulții este Maramureșul. Un alt obicei care însoțește Crăciunul este împodobirea bradului, o reprezentare a „arborelui lumii“ sau a „arborelui Paradisului“. Până în secolul al XV-lea, europenii își împodobeau casele cu crengi de brad și numai în anul 1605 a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică, la Strasbourg. Primul brad împodobit așa cum îl știm în zilele noastre este creația din 1611 a ducesei Dorothea Sybille von Schlesien (Breslau). La noi obiceiul a pătruns în 1866, când primii studenți români proveniți din curțile nobiliare au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena. Din punct de vedere culinar, tradiția românească păstrează cele trei preparate de bază: perișoarele, sarmalele și cozonacul. Este adevărat, între timp, bucătăria a fost îmbogățită cu alte exporturi „rafinate“. Între Crăciun și Revelion vine sezonul urătorilor și urărilor: plugușorul, sorcova (cele mai răspândite), Ursul, Caprea, Bunghierii, Căiuții, Malanca, Jienii și Mascații.

Maria Bogdan