La gura sobei, cu interpreţii de muzică populară

Poate cei mai buni ambasadori ai zestrei rurale, inclusiv ai tezaurului de colinde populare, sunt interpreţii de folclor. Să ne imaginăm doar un sat plin de omăt, fire de fum ieşind de pe acoperişuri albe, copiii alergând pe derdeluş, sarmalele aburind, miros de cozonac, lemne trosnind în foc, o căldură ademenitoare şi atmosfera de povestit obiceiuri venite din timpuri străvechi. E ca şi cum am trăi toate acestea aievea. Cu noi vor fi astăzi trei prieteni ai revistei: Maria Văduva, Carmen Sarcină şi Traian Frâncu.

Colinde din nordul Munteniei

Traian Frâncu, solist al Ansamblului „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“, Ploieşti: Repertoriul de iarnă din zona Prahovei şi nordul Munteniei (colindul religios sau laic, cântecul de stea, pluguşorul, brezaia, sorcova, teatrul popular) îşi are rădăcinile în cultura geto-dacică, peste care s-au suprapus influenţe romane şi slave. În general, el tratează aspecte de muncă şi viaţa de familie şi este cântat de anumite categorii de vârstă (copii, tineri sau vârstnici), de profesie (agricultor, cioban, preot, vânător etc.) ori sociale (văduve, tineri căsătoriţi). Un colind vechi, «Rătăcit într-o grădină», învăţat de mine de la bunica după mama, Ilă Filofteia, din Ceraşu, şi cântat în preajma marii sărbători a Naşterii Domnului, sună cam aşa: «Rătăcit într-o grădină, / Florile dalbe, / Mă-ntâlnii cu o albină, / Florile dalbe. / Albina strângea din flori, / Ceară pentru sărbători, / Să facă din ea făclii, / Să le dea Sfintei Mării. / Că a născut Domnu frumosu’, / Cu numele de Hristosu’. / La fereastră, cruce-n casă, / Rămâi gazdă sănătoasă!»“

În dimineaţa de Crăciun, gospodinele dau de pomană bucate specifice, preparate în casă: sarmale cu mămăliguţă, cârnaţi, caltaboşi, moş, babă, tobă, lebăr sau ciorbă de perişoare. Cetele de colindători vestesc sărbătoarea printr-un text transmis din bătrâni. „În vârfu’ la nouă meri - dă-i Domnului Doamne, / Ard nouă lumânări, / Pică nouă picături, / Trei de mir şi trei de vin, / Trei de apă limpejioară / Să facă de-o băişoară. / Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă Bunul Dumnezeu, / Se scaldă, se primeneşte, / Cu mirul se miruieşte / Şi cu vin se-mpărtăşeşte, dă-i Domnului Doamne.“

În dimineaţa de 31 decembrie, băieţii de până-n 12 ani merg cu Pluguşorul, prilej cu care părinţii le pregătesc un suport de lemn sub formă de „V“, îmbrăcat cu un ştergar împodobit cu flori rămase de la nunţi. Unul dintre urători rosteşte textul, iar ceilalţi trosnesc din bici şi sună clopoţeii. Iată cum sună un pluguşor foarte vechi, din vremea în care satul românesc trăia doar din agricultură, iar roadele aveau o simbolistică aparte în viaţa gospodarilor, spus de bunica domnului Frâncu, Elisabeta Frâncu: „Aho, aho, dragi gospodari, / La un an am venit iar. / Şi la drum colindători, / Batem drumurile-n zori, / Să grăbim cu pluguşorul, / Să vestim în casă sporul. / Pluguşor cu cinci brăzdare / Îl pui în zori ca să are, / Să răsară grâul des / Şi să fie la cules / Cu spic ’nalt şi bobul plin, / S-avem traiul mai senin. / Grâu, secară şi bumbac / Pentru cel ce-a fost sărac. / Orz, porumb şi chiar orez / Să culegem la nămiezi. / Să fiţi sănătoşi cu toţii / Şi bătrânii şi nepoţii! / Să aveţi o viaţă plină / De belşug şi de lumină! / Să fiţi fericiţi sub soare, / De la mic până la mare. / Zurgălăi şi clopoţei / Ia mai îndemnaţi, flăcăi, / Şi sunaţi din zurgălăi! / Hăăăi!“

Piţărăii cu măşti din Padeşul Gorjului

Carmen Sarcină, interpret, profesor la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu şi fondatorul Ansamblului „Roua“, din Cloşani: „Unic în Oltenia este un obicei popular venit din timpuri păgâne, Piţărăii cu măşti, întâlnit în satele comunei Padeş, judeţul Gorj, care se practică în ziua de Ajun (24 decembrie). La acesta participă întreaga comunitate, ceea ce face ca el să fie un moment general de bucurie şi în special recompune unitatea locuitorilor, aspect neglijat peste an. Bătrânii, împreună cu nepoţii, pornesc în jurul prânzului de la un capăt al satului şi colindă pe toate uliţele, din casă în casă, până în capătul opus al aşezării. Adunarea este strigată de copii, care invită la colind babele şi moşii satului: «Haaai, haaai, hai la păţărăi / Să vină şi babele / Ca să umple trăiştile / Veniţi şi voi, moşi / Că sunteţi frumoşi». Babele şi moşii sunt de fapt tinere şi tineri din sat, îmbrăcaţi în costume bărbăteşti şi femeieşti, cu faţa acoperită de măşti confecţionate din piele de animale, în special oaie şi capră, împodobite cu ciucuri de diverse culori. Rolul măştilor este acela de a alunga răul, făcăturile, de a proteja alaiul de colindători, dar şi acela de a da un farmec aparte obiceiului. Copiii poartă trăistuţe din lână atârnate în spate, în care adună darurile (colăcei, turtă dulce, mere etc.) împărţite de gospodarii care-i aşteaptă în faţa porţii, iar în mână ţin colinda, de fapt un băţ obţinut din lemn afumat, încrustat în succesiuni alb cu negru, care nu serveşte doar pentru sprijin, ci semnifică verticalitatea, atribuindu-i-se şi puteri magice. Alternanţa alb-negru simbolizează viaţa şi moartea, noapte-zi, iar cu acesta se ating porţile grajdu­rilor, spre a asigura înmulţirea vitelor. Când alaiul piţărăilor ajunge la ultima gospodărie din localitate, acolo vin lăutarii şi se organizează hora satului, când tinerii piţărăi îşi arată pentru prima dată faţa, aruncând măştile în mijlocul horei. Până atunci nimeni nu ştie ce chipuri se ascund sub măşti pentru că echiparea are şi ea un ritual unic. Piţărăii se duc în pădure sau într-o peşteră şi acolo îmbracă măştile şi costumele, astfel încât să fie păstrat secretul identităţii până la sfârşit, iar de picior îşi atârnă câte un clopot, să-i sperie pe cei care ar putea face rău alaiului. Seara, piţărăii, în grupuri de câte trei sau patru, se reîntorc la casele gospodarilor şi cântă colinde (Steaua, Moş Crăciun, Hai degrabă, boieri mari etc.). De fapt, lăutarii şi tinerii cântă toată noaptea, până la revărsatul zorilor. Se spune că, în ziua de Ajun, nu se dă nimic din casă, ca să nu zboare norocul şi se adună tot ceea ce ai împrumutat în sat, ca Anul Nou să le găsească acasă. Se face apoi focul la răscruce de drumuri şi se dau de pomană colaci şi ţuică fiartă, astfel făcându-se legătura cu sufletul celor plecaţi în lumea cealaltă. Toate ritualurile au semnificaţia de purificare, de primenire a locului şi trupului, pentru a întâmpina sărbătoarea Naşterii Domnului cum se cuvine.“

Jocul Jianului

Maria Văduva, renumită interpretă a plaiurilor munteneşti, şi-a amintit de acest obicei practicat în copilăria domniei sale, Jianul. Pornit din Oltenia şi răspândit în toată ţara, în versiuni specifice diverselor zone etnofolclorice, obiceiul Jianului, din prima zi a Crăciunului, un teatru popular cu text profan de fapt, îl are în prim-plan pe unul dintre tinerii chipeşi ai locului (n.n. – deunăzi vreme era selectat pentru acest rol numai unul care făcuse armata), care-l întruchipează pe haiducul Iancu Jianu. El apare flancat de doi turci, un vânător, o mireasă şi încă doi sau trei haiduci. Jianul merge din casă în casă, ca o fugă permanentă de poteră, însoţit de mireasa lui, cea care de altfel face oficiile de primire a colindului. La sfârşit se joacă bine-cunoscutul joc popular numit chiar aşa, Jianul: „Hai Jian, Jian, Jian / Că nu te-am jucat de-un an. / Jiene, de unde vii? / Vin din târg, de peste Jii. / Jiene, ce-ai târguit? / Numai aur şi argint / Şi vreo trei kile de plumb, / Să duc la haiduci, în crâng...“

În Dobrogea şi Moldova din distribuţie fac parte Anul Nou, Anul Vechi, Jianul, doi haiduci, ciobanul, turcul, potera, vânătorul şi iubita Jianului. În sudul ţării toate personajele, 11 colindători, 10 bărbaţi şi o femeie (sunt introduse roluri precum doctorul şi un moş) umblă călare pe cai şi colindă pe la casele oamenilor mai înstăriţi. Caii sunt împodobiţi cu salbe şi clopoţei, cu cârpe multicolore.

Maria Bogdan