Gabriel Dumitru, un nume care s-a impus deja în muzica muntenească

S-ar putea spune că dragul de muzică populară al tânărului interpret Gabriel Dumitru a pornit de la o lacrimă văzută la vârsta când încă nu înțelegea ce înseamnă tristețea. Doar că a însoțit acel moment cu ce se întâmpla în jur: radioul difuza o emisiune folclorică, o voce aproape mistică șoptea un dor... Mai departe a fost Providența care i-a adus întâlniri determinante pentru începutul carierei. Astăzi, la vârsta de 25 de ani, Gabriel Dumitru face parte din valul de tineri interpreți promovaţi de TVR și din frumoasa familie a Cindrelului – Junii Sibiului.

– Unde se petrecea momentul cu lacrima, cine plângea, de ce plângea?

– Pe prispa casei bunicii mele dinspre mamă, în satul Profa, din comuna Spineni – Olt, acolo unde eu și sora mea ne petreceam vacanțele, unele atât de frumoase încât părinții abia izbuteau să ne ia de acolo când reîncepea școala. Radioul emitea încontinuu pe Antena Satelor și, când era vreun cântec de alean, bunica mea lăcrima de fiecare dată. Mă surprindea lucrul acesta, o între­bam de ce plânge, îmi spunea că i s-a făcut dor de bunicul, pe care nu l-am cunoscut, el prăpădindu-se înainte de a mă naște eu, de părinți, de vremurile tinereții ei, era ceva ce nu înțelegeam întru totul. Dar s-a născut subit în mine dorința de a vrea să cânt, să lăcrimeze oamenii ascultându-mă. Credeam că doar piesele de muzică populară pot induce o asemenea stare. Cert este că atunci s-a întâmplat să iubesc folclorul.

– Și mai departe ce-a urmat?

– Am uitat de promisiunea făcută mie însumi, la bunica. Bine, mai cântam la școală, vedeam că mă apreciază colegii, însă nu am avut niciun gând în această privință. Acasă, eu sunt din Pitești, am mers la aceeași școală cu sora mea, mai mare ca mine cu un an și jumătate. Ea s-a dus la secția de arte plastice a Liceului Dinu Lipatti, din Pitești, în consecință am plecat și eu după ea. Doar că m-am orientat spre folclor, dar din cu totul alte considerente, adică aveam impresia că se intră mai ușor la canto popular. M-am pregătit cu dl prof. Ion Davidescu și am fost admis. Mai departe, sora mea a abandonat arta, s-a dus într-un domeniu considerat practic, dreptul, iar eu am rămas fidel folclorului și am absolvit Universitatea Națională de Muzică „Ciprian Porumbescu“, secția pedagogie muzicală.

– Și când ați început efectiv să cântați, să urcați pe scenă și să vă considerați dedicat muzicii? Mai cântă cineva în familie, v-a descoperit anume cineva?

– Încep cu sfârșitul întrebării dvs. La mine în familie, cu excepția tatălui, care are în schimb un glas frumos, asemănător lui Ion Dolănescu, toți sunt preoți. Unchii și verii mei se așteptau să îmbrățișez și eu această profesie, dar n-am avut scânteia, aplecarea înspre preoție. Acolo îți trebuie un ceva pe care eu nu l-am regăsit în mine. Vocea o moștenesc de la tata. Dar nu m-a descoperit nimeni, cred. De altfel, debutul meu în cântec s-a petrecut mai anevoios. În liceu, profesorii nu mi-au acordat prea mari șanse ori prea multă atenție, considerau că n-am suficiente aptitudini, așa că m-am dus prin forțele mele la festivalurile-concurs de folclor. Abia după ce mi-au văzut reușitele m-au trimis la olimpiadele școlare de interpretare, dar n-am obținut niciun premiu la nivel național. În 2009, după ce am absolvit liceul, am mers la Festivalul Internațional „Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării“, de la Brăila, iar acolo m-a remarcat dna Elise Stan; i-a plăcut ce fac, iar din acea clipă mi s-au deschis toate drumurile. Domnia sa m-a recomandat maestrului Benone Sinulescu, spunându-i că am un timbru asemănător; maestrul m-a luat, cum se zice, sub aripă și alte uși ori oportunități mi s-au deschis.

– Aș putea spune așa: o lacrimă, Elise Stan și Benone Sinulescu sunt repere esențiale pentru devenirea dvs. artistică. Ce a însemnat, mai în amănunt, întâlnirea cu realizatorul și apoi cu interpretul de excepție, ce lucruri ați învățat de la dumnealor?

– Spunând că mi-au deschis uși pe care altfel aș fi reușit mai greu să intru ar fi insuficient. Doamna Elise Stan m-a învățat ce înseamnă omenia, m-a învățat respectul față de cântec și public, este prima și singura persoană care m-a susținut de la bun început și sper că o va face mereu, de fapt depinde de mine să merit să mă susțină mereu. Tot grație dânsei am fost cooptat în frumoasa familie a Ansamblului Folcloric Profesionist Cindrelul – Junii Sibiului, condus de excepționalul om de muzică, dna Silvia Macrea, după părerea mea cel mai important ansamblu, la această oră, din țară. Cât despre maestrul Benone Sinulescu, să fii în atenția unei astfel de uriașe și complete personalități, un nume cu atâta greutate în muzica populară, cine nu visează la așa ceva? Alături de dânsul am evoluat la cel mai mare spectacol din cariera mea, la concertul aniversar organizat la Sala Palatului, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de cântec ai maestrului. M-a luat în emisiuni, în turnee în țară și peste granițe, mi-a permis să-i folosesc repertoriul. Multă lume mă numea urmașul dumnealui, motiv pentru care, la un moment dat, am decis să-mi construiesc o imagine proprie, cu repertoriu propriu. Am numai cuvinte de necontenită mulțumire în ceea ce-l privește.

– Apropo de repertoriu, e un nonsens să credem că se mai culeg melodii de prin sate. Așadar, de unde luați piesele?

– Prima piesă cu care am debutat și care mi-a adus premii multe se numește „Bună seara, mândră buna“, e chiar un cântec cules, apoi am primit de la maestrul Sinulescu melodia „Dorul mândrei de n-ar fi“, cu care m-am lansat, o piesă foarte iubită. Pe urmă, mi-am creat singur cântecele, ultimul, imprimat cu Orchestra Mugurelul, din Chișinău, condusă de Ion Dascălu, „Prima dragoste a mea“, bucurându-se de un mare succes. De altfel, deși n-am editat un CD propriu, am în radioul public 20 de înregistrări și numele meu se regăsește pe două compilații (CD-uri cu mai mulți interpreți), una cu colegii de generație (Stana Stepănescu, Paul Ananie, Andreea Hăisan și Nicu Mâță), iar alta cu nume mari ale folclorului și interpreți tineri (Irina Loghin, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Emilia Dorobanțu și Nicu Mâță).

– Premii ați luat multe, festivalurile-concurs sunt cele care v-au impus, cred.

– Am cu totul 72 de distincții, dar îmi sunt dragi, în mod deosebit, marile premii de la festivalurile „In memoriam Aurelia Fătu Răduțu“, de la Bocșa, „Florile Ceahlăului“, din Piatra Neamț, „Pe marginea Dunării“– Giurgiu, „Rapsodia românească“ etc. Cu totul aparte m-a marcat Festivalul Internațional Nicolae Sulac, de la Chișinău, unde am avut șansa extraordinară de a evolua alături de „Lăutarii“ maestrului Nicolae Botgros, cu care am și imprimat un material, dar acolo important a fost publicul, niște oameni deosebiți, cunoscători ai muzicii populare adevărate. Să fii ovaționat de o sală întreagă, să vezi cum participă la actul cultural, cum simte auditoriul muzica, cred că la Chișinău e cel mai frumos public pe care și-l poate dori un interpret. Și la fel de hotărâtoare pentru mine este colaborarea cu „Cindrelul – Junii Sibiului“, acolo unde se fac lucruri copleșitoare; mă gândesc la spectacolele-teatru „7 frați pentru 7 mirese“ și „La hanul lui Ghiță“, cu succes deosebit în Irlanda, Austria, Spania, Cipru și, bineînțeles, în România. Dar cel mai mult contează că dna Silvia Macrea a făcut din acest ansamblu o mare familie, o frumoasă prietenie, iar noi, cei tineri, avem aici cea mai bună șansă de a evolua.

– Aveți tot timpul să vă conturați o carieră strălucită. Vă întreb, faceți doar muzică ori vă gândiți și la o altă profesie, una didactică, de exemplu?

– Am predat pentru scurt timp, dar nu mi se potrivește. Nu mă văd altfel decât cântând. Poate mă voi orienta spre un business, dar acesta sută la sută va fi legat tot de folclor.

Interviu realizat de Maria Bogdan