reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Jun 2019

Vasile Parizescu: „Când e vorba de artă, banul e ochiul dracului“

De câţiva ani, economia occidentală a intrat într-o profundă criză economică şi financiară. Dar, mai presus de toate, această criză a scos la suprafaţă o alta, de această dată morală, cu adânci implicaţii sociale şi culturale. Tocmai despre această criză spirituală vorbeşte domnul general Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, senator efectiv al Academiei de Artă Modernă din Roma.

– Domnule general Vasile Parizescu, mi-aţi mărturisit că, deşi locuiţi în centrul Bucureştiului, mergeţi des la ţară, unde aveţi o căsuţă pe care o iubiţi foarte mult şi că, de fapt, o parte din sufletul dumneavoastră a rămas acolo.

– Da, iarba verde de acasă... Sufletul meu a rămas acolo pentru că întreaga mea familie, moşii mei, strămoşii mei au avut „serioase“ locuri cu „iarbă verde“ în minunatul oraş Brăila, care a fost un port important şi un mare centru de afaceri. Trebuie spus că înainte aici existau 12 consuli, reprezentanţi ai puterilor vremii şi care, printre altele, participau la una dintre cele mai mari burse de cereale din perioada interbelică ce funcţiona în Brăila. De fapt, din Brăila se dădea „ora exactă“ a preţului la grâu pentru întreaga lume.

– Nu pot să nu vă întreb, domnule general... Dumneavoastră sunteţi un om de cultură... Sunteţi pictor, colecţionar, scriitor, un om de artă recunoscut la nivel mondial. De ce aţi urmat o carieră militară?

– E foarte simplu... tatăl meu a fost militar. Tradiţie de familie. În plus, am fost obişnuit de mic cu disciplina.

– În aceste condiţii, cum s-a făcut că v-aţi îndreptat către pictură în particular şi către artă în general?

– Maestrul Ion Popescu-Negreni, profesor la Academia de Belle Arte din Bucureşti, a fost profesorul meu de desen în liceu. Iar domnia sa mi-a spus că sunt un talent înnăscut şi că neapărat trebuie să merg la secţia de pictură de la Belle Arte. Şi tatăl meu a fost de acord, dar, între timp, a venit acea lovitură de stat a prea-tânărului Rege Mihai, iar planu­rile mele de viitor s-au schimbat dramatic. Apoi, la un an după ce am terminat liceul, a venit încheierea războiului, iar tata a fost „deblocat“ din armată, fără posibilitatea de a ieşi la pensie, pentru că nu îndeplinea condiţiile. Nemaiavând mijloace materiale, tata m-a luat de umăr şi mi-a spus: „Băiete, du-te la şcoala militară.“ Şi m-am dus să mă înscriu la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie pe care am şi absolvit-o. Dar, la îndemnul prietenilor mei care vedeau în mine un om de litere de talent – scriam poezii, eseuri, dar şi pictam –, m-am înscris şi la Litere.

Am terminat această facultate şi mi-aduc aminte cu plăcere de licenţa pe care am dat-o cu George Călinescu. Apoi am făcut Politehnica, dar şi Şcoala de Arte. Mai târziu am avut numeroase expoziţii de pictură, dar trebuie să spun că au fost mai multe în străinătate decât în ţară.

– În acest context – artistic – trebuie să spunem că şi Guvernul Statelor Unite ale Americii v-a recunoscut meritele.

– Da, am fost invitat la un Congres Mondial al Marilor Personalităţi ale Lumii din domeniul Ştiinţei, Artelor şi Comunicaţiei la Washinton DC în anul 2007. Acolo am luat Marele Premiu care constă într-o plachetă sub formă de carte din lemn pe care este scris numele meu alături de steagul României. Şi sunt foarte mândru de acest premiu.

– Recent, aţi organizat la Bucureşti un eveniment sub auspiciile Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, a cărui preşedinte sunteţi. Despre ce este vorba?

– Este vorba de o mare expoziţie naţională intitulată „Portretul în pictura românească din colecţiile particulare“. Aici se regăsesc colecţionari din toată ţara care au adus tablouri din colecţiile proprii. Aceştia au venit în mod voluntar şi au pus multă pasiune în această expoziţie, făcând chiar mai mult decât a fost nevoie. Şi trebuie să spun că aceştia sunt colecţionari adevăraţi pentru că ei nu „investesc“ în artă, ci sunt colecţionari care fac „strânsuri de suflet“. Pentru că arta lor este în sufletul lor. Ei nu adună frumosul pentru bani ci pentru sufletul lor... Din aceste „strânsuri de suflet“ ei aduc tablourile şi vor să participe la expoziţie. Şi am avut în cadrul expoziţiei 300 de lucrări în care apăreau şi Negulici, şi Simonide, şi Szathmary, şi mulţi alţi pictori. Şi aşa am ajuns să facem expoziţia la Muzeul Naţional Cotroceni, unde a ocupat mai multe încăperi mari. Până acum, în 24 de ani, Societatea a organizat peste 40 de expoziţii naţionale. Şi toate au fost organizate cu multă pasiune. Şi vreau să subliniez că Societatea a făcut totul voluntar, nu am cerut niciun ban din nicio activitate. Şi asta pentru că banul este ochiul dracului şi poate să inducă pe oricine în eroare. De-a lungul timpului am fi putut să organizăm licitaţii, galerii de artă prin intermediul Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, aprobate de Tribunal şi de Ministerul Culturii. Dar nu am organizat nimic tocmai ca să nu amestecăm banii cu activitatea Societăţii. Toate cheltuielile organizării unei expoziţii, inclusiv catalogul expoziţiei, se fac din contribuţia benevolă a fiecărui colecţionar. Aş mai aminti şi alte expoziţii pe care le-am organizat în aceşti ultimi 24 de ani: „Nudul“, „Peisajul“, „Florile“. La „Peisaj“ am avut peste 700 de lucrări expuse. Un adevărat record... Cu aceste expoziţii am scos în evidenţă pictori care în străinătate sunt valoroşi, dar în România nici nu sunt cunoscuţi... Cum e cazul lui Berea, lui Zlotescu sau lui Vânătoru.

– Personal socotesc că pictura este imaginea vie a istoriei noastre. Dacă parcurgi colecţiile din expoziţiile de pictură se constată tocmai acest lucru. Şi, dacă mai adăugăm pasiunea pictorilor dar şi a colecţionarilor, putem spune că pictura este o frescă fidelă a vremurilor...

– Aş vrea să vă spun că despre viaţă şi pasiune eu am scris o trilogie care se numeşte „Viaţa ca o pasiune“. Şi am scris aici că pentru orice om, indiferent că trece prin fericiri sau nefericiri, viaţa însăşi este o pasiune. Trebuie să trăieşti de aşa natură încât să faci ca ceea ce e bun să te bucure, iar ceea ce consideri că a fost nefericire să te bucure de asemenea în timp că ai trecut peste ea. Asta înseamnă să fii optimist în viaţă: frumosul te face optimist, bun şi inteligent. Pentru că optimismul te face să aduci ce e mai bine în viaţa ta şi a familiei tale. 

– Apropo de optimism... Sunt românii optimişti?

– Părerea mea e că românii sunt optimişti. Şi ştiţi de ce? Eu am o credinţă cu care puteţi fi sau nu de acord. Eu cred că România are o „steluţă“ a ei care o ajută în vremuri de mari frământări. De aici şi optimismul românilor... Mai mult decât atât. Chiar şi Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia vizitei din 1999 că România este „grădina Maicii Domnului“. Şi de aceea cred cu tărie că România chiar are o „steluţă“ ce o veghează.

Gheorghe VERMAN