Agricultura la Cercul Polar

Pe un fiord înceţoşat din Groenlanda, la numai câţiva kilometri de cel de-al doilea corp de gheaţă ca mărime de pe planetă, Sten Pedersen creşte căpşuni. Yellowknife, un oraş canadian plasat cu 320 mile mai jos de Cercul Arctic, găzduieşte în fiecare vară o piaţă a fermierilor. O seră în Iqaluit, capitala vastului teritoriu canadian inuit din Nunavut, este producătoare de spanac, varză, ardei şi roşii. Nu avem o estimare precisă a numărului acestor exploa­taţii, cert este însă că agricultura din tundra îngheţată are parte de o dezvoltare fără precedent.

Motivele sunt multe. Pentru început, clima se schimbă. În ultimii 100 de ani temperaturile arctice au crescut de două ori mai repede decât media la nivel global. Dieta multor popoare indigene din regiunea arctică este, de asemenea, în schimbare. Cei care consumă carne în mod tradiţional, grupuri precum inuiţii, consumă acum mai multe cereale şi legume. Şi, aşa cum se întâmplă mai în sud, în Uniunea Europeană, Statele Unite şi Canada, există o cerere mare pentru produsele alimentare cultivate şi procesate pe plan local.

Poate cel mai important este faptul că comunităţile arctice şi subarctice sunt izolate. Legumele şi alte alimente sunt transportate pe distanţe lungi şi ajung să coste o avere: 28 dolari pentru un cap de varză în unele cazuri. Pe deasupra, aceste lanţuri de aprovizionare sunt vulnerabile la capriciile regiunii, inclusiv viscol, cutremure, vulcani şi greve de transport maritim.

„Oamenii de aici sunt conştienţi de faptul că le-ar putea fi tăiat foarte uşor contactul cu exteriorul“, spune dr. Milan Shipka, director asociat al Staţiunii Experimentale pentru Agricultură şi Silvicultură de la Universitatea din Fairbanks, Alaska şi unul dintre coordonatorii unei conferinţe recente asupra agriculturii circumpolare. „Momentan, avem un singur mare drum care ajunge în Alaska“, explică Shipka. „Cu ani în urmă acest drum a fost distrus în timpul unei furtuni şi în vreo două zile rafturile cu alimente proaspete erau aproape goale în toată regiunea.“

Serele din Nunavut

Singura modalitate de a obţine legume pentru cele 29.000 de persoane din Nunavut, dintre care 85 la sută sunt inuiţi (eschimoşi), este cu vaporul sau cu avionul. Dar nave vin doar de câteva ori pe an, iar ceaţa de vară şi furtunile de iarnă ţin avioanele la sol săptămâni în şir lăsând magazine neaprovizionate cu alimente esenţiale, cum ar fi lapte şi pâine. Alimente sunt, de asemenea, şocant de costisitoare.

În această vară activişti s-au adunat în faţa magazinelor alimentare din mai multe comunităţi Nunavut, inclusiv Iqaluit, capitala teritoriului, cerând alimente mai ieftine. Grupul de advocacy pentru siguranţă alimentară Feeding My Family (Hrana Familiei Mele) are fotografii pe pagina de Facebook cu cutii de suc de portocale de 14 dolari ​şi fripturi îngheţate la preţul de 55 dolari. Un raport recent prezentat legislativului Nunavut a declarat că aproape trei sferturi din preşcolarii inuiţi trăiesc în case nesigure din punct de vedere alimentar.

„Niciun copil nu trebuie să meargă la culcare fără mâncare“, a postat recent pe Facebook Leesee Papatsie, lideră a numitului grup de activism. „Nu ne putem baza pe guvern“, a adăugat ea. „Vom face modificările noi înşine.“

Unele proiecte locale sunt pe cale de a demara. Antreprenorul Nathan Lawlor are planuri de a construi în comunitatea Nunavut din Pangnirtung o serie de cupole geodezice, care, spune el, va produce mai mult de 3.000 de kilograme de fructe şi legume pe an. Deşi Lawlor mai are de lucru înainte ca proiectul său să devină o realitate, ideea lui mută dialogul în jurul securităţii alimentare. Şi există precedente.

Agricultură, mediu şi comunitate

În Inuvik, o comunitate din nord-vestul Canadei, o veche arenă de hochei a fost transformată într-o seră pe mai multe niveluri ce creşte cu succes fructe şi legume de mai bine de un deceniu. Şi în Iqaluit, o comunitate cu o seră mult mai mică, se mândreşte cu producţii importante de roşii, ardei, spanac, gulii, ridichi şi morcovi.

„În probleme de securitate alimentară, fiecare detaliu contează“, spune Suzanne Etheridge, trezorier al Societăţii Agricole Comunitare din Iqaluit. Deşi temperatura medie în luna ianuarie este de -26° Celsius, în iunie şi iulie zăpada dispare, iar soarele stă pe cer până la 18, 20 de ore pe zi.

Temperaturile de vară scad ocazional sub zero, dar butoaie cu apă menţin aerul cald în seră şi acoperitoarele din plastic protejează culturile vulnerabile, cum ar fi ardeiul. Vara, în zilele de vineri, membrii organizează partide de cules şi la sfârşit de săptămână livrează legume la un adăpost pentru săraci, precum şi către un cămin de bătrâni.

Solul pentru seră trebuie să fie expediat din sudul Canadei şi întreţinerea este costisitoare, ceea ce înseamnă preţuri încă prea mari pentru localnici. O altă problemă este tradiţia. Afară de alge marine, fructe de pădure şi anumite plante, verdeţurile şi legumele nu au făcut niciodată parte din dieta inuiţilor. „Chiar dacă varza costa 2 dolari“, a declarat pentru presa canadiană Jennifer Wakegijig, o nutriţionistă din Nunavut, „nu există nicio garanţie că mamele vor cumpăra“.

În replică, Etheridge a subliniat că aceste norme culturale se schimbă. Societatea agricolă condusă de domnia sa are acum membri inuiţi. „Nu se pune problema ca inuiţii să fie împotriva cultivării alimentelor“, spune Etheridge. „Ei au pur şi simplu nevoie să afle mai multe despre cum se face. Inuiţii încearcă acum să se adapteze şi ştim foarte bine că sunt deosebit de buni la asta.“

În pofida dificultăţilor

Din Groenlanda până în Alaska, fermierii arctici se confruntă cu un climat şi un teritoriu dificil care impune eforturi logistice deosebite şi are o istorie economică bazată pe combustibil ieftin şi alimente expediate din exterior. Dar, de fapt, ai nevoie în primul rând de curaj pentru a creşte alimente în zone atât de nordice.

Însă, nici acesta nu e de ajuns la Cercul Arctic, cum nu este de ajuns nici aici, în România, unde problemele logistice nu cântăresc cât cele financiare şi poate nici cât problemele ce ţin de mentalitate.

În contra-exemplu, o comunitate măruntă, o mână de eschimoşi care se confruntă cu cel mai dur mediu posibil pentru agricultură, reuşeşte să facă minuni, preţuind fiecare resursă – cât de mică – ce le este pusă la dispoziţie.

În numărul următor al revistei Lumea Satului ne propunem o nouă plimbare pe meleagurile arctice. Vom explora împreună exemplul american şi pe cel oferit de fiordurile misterioase ale Groenlandei şi vom afla cum spiritul uman poate izbândi în pofida oricăror piedici ridicate de Mama Natură.

(Va urma)

Sorin STAICU