„Ar trebui o şcoală a politicianului“

Împreună cu dl ing. Ion Banu, director-editor general al revistei Lumea satului, încercăm să descâlcim în acest număr de revistă câteva dintre problemele esenţiale care împiedică agricultura românească să fie la nivelul la care s-ar putea afla.

– Aş vrea să începem cu primăvara şi vara lui 2014, două anotimpuri care ne pun pe gânduri. De ce oare ni se întâmplă ca de 24 de ani încoace să nu reuşim să depăşim 3.000 kg de grâu la hectar, media pe ţară, în timp ce Franţa, de pildă, produce uşor 7.000?

– Aceste aspecte ar putea fi abordate din multe puncte de vedere. În primul rând, avem un mare handicap privind organizarea teritoriului, a suprafeţelor agricole şi, nu în ultimul rând, a agricultorilor. După aceea, referindu-ne la acest an, producţia sub medie la grâu este consecinţa şi a condiţiilor meteo. Excesul de umiditate perpetuat pe o perioadă lungă a creat mari probleme culturilor înfiinţate în toamnă – orz, orzoaică, grâu, în perioada de vegetaţie premergătoare recoltării (boli, dăunători). Aceşti factori vor conduce la realizarea unor producţii sub medie, deşi se tot anunţă, din păcate, pe unele posturi Radio şi TV că vom avea cea mai mare producţie din ultimii 26 de ani. Se vehiculează nişte cifre aberante – 8 milioane de tone. Am fost în teren, am văzut multe dintre culturile compromise de ploi, furtuni, grindină, nemaivorbind de boli, îmburuienare. Sper să nu se întâmple asta şi în toamnă.

– Am o nedumerire: de ce, totuşi, nu reuşim? Sunt 24 ani de când am început o nouă organizare în domeniu şi mi se pare că este ceva la voia întâmplării. Ştim ce trebuie să facem, dar nu se produce.

– Toată lumea declară – mă refer la factorii responsabili – că este benefică organizarea agriculturii în forme asociative, dar nimeni nu face ceva concret în acest sens, cu toate că pârghii sunt pentru realizarea acestui deziderat. Aşadar, unul dintre principalele motive pentru care nu reuşim este fărâmiţarea terenurilor, această dezorganizare a agriculturii cu consecinţă firească asupra nivelelor producţiilor.

Trebuie, însă, amintit şi faptul că la noi suprafaţa de teren arabil nu se află numai pe terenuri fertile, ci şi în zonele colinare, unde condiţiile nu sunt tocmai prielnice. În schimb, avem terenuri, şi sunt suprafeţe însemnate, pe care fermierii obţin producţii de 8-9.000 kg de grâu la hectar. Iar dacă această producţie ar fi realizată pe suprafaţă mai mare în zonele propice pentru grâu, cu siguranţă ar compensa producţiile mici obţinute în zonele mai puţin favorabile.

– Înainte de '89, în perioada recoltării, se organizau campanii agricole în care toată lumea, de la decidenţi până la ultimul om, era concentrată pe realizarea a ceea ce ne propuneam să obţinem şi România, slavă Domnului, a realizat producţii agricole de excepţie. De ce ne este frică de cuvintele „campanie“, „cooperativă“, deşi sunt soluţii?

– Campania agricolă reprezintă o perioadă scurtă în care trebuie să realizezi un volum mare de lucrări. În agricultură se lucrează, atunci când timpul permite, în perioadele optime fiecărei culturi, pe care noi le numim în continuare campanii agricole, chiar dacă nu se mai uzitează termenul. Reticenţele faţă de aceşti termeni există din motive pe care le cunoaştem. Însă n-am inventat noi cooperativele. Este o soluţie pentru a performa.

– Tot aud de fermieri care au apelat la băncile româneşti şi nu au obţinut finanţare, în vreme ce la bănci din afară au avut succes, şi încă cu o dobândă mult mai mică. Dar nu există posibi­litatea reconsiderării băncii agricole? În care să nu mergi lună de lună să plăteşti dobânda?

– Fermierii solicită reînfiinţarea unei bănci agricole. Cele mai multe dintre băncile comerciale au început să se îndrepte către agricultură, numai că dobânzile au rămas extrem de mari faţă de cele practicate în ţările de origine. Ceea ce nu este deloc corect.

– Aş vrea să vorbim despre vânzarea, înstrăinarea terenurilor. Desigur, nu-i niciun păcat să pui terenul tău şi la dispoziţia unor oameni care poate ştiu să-l lucreze mai bine. Dar înstrăinarea lui prin vânzare cred că este aproape un act de trădare naţională.

– Nu cred că cei care cumpără sau arendează terenuri în România lucrează mai bine. Noi avem specialişti cărora potenţa economică nu le permite să practice o tehnologie modernă. Or, întorcându-ne la bănci, cei care vin de-afară vin şi cu banii din băncile lor, cu dobânzi de maximum 2%. Iarăşi o concurenţă neloială pentru fermierii români. Iată de ce noi „nu suntem în stare“ să lucrăm pământul. Referitor la faptul că se înstrăinează teren, am mai spus-o: nu contează cine-l exploatează, important este că e lucrat, dar să-l vinzi, este, aşa cum spuneaţi, o adevărată trădare naţională.

– Dar, vedeţi, pământul e lucrat, însă plusvaloarea se regăseşte afară.

– Am întrebat, de curând, un factor de răspundere din zona finanţelor cât impozit plătesc firmele multinaţionale, în mod deosebit cele care exploatează terenuri în România, comparativ cu fermierii români. N-am primit niciun răspuns. Fermierii străini, poate nu toţi, înstrăinează producţia. Şi ştim ce se întâmplă. Realizează grâul cu 40 de bani pe kg, îl vând cu 45 de bani la firme din străinătate, poate propriile firme. Plătesc impozit pe profit numai pentru 5 bănuţi în România, deşi, dacă l-ar vinde la preţurile practicate pe această piaţă, cu 0,68 lei/kg, de pildă, profitul de 16% virat la bugetul statului ar fi cu totul altul. Iată cum se înstrăinează şi plusvaloarea, nemaivorbind de procesare, care se face în altă parte şi primim aici biscuiţi şi multe alte produse de panificaţie.

– Nu este permis ca o ţară cu posibilităţile noastre să importe peste 60% din ceea ce consumă, dar totuşi se întâmplă. Derulând împreună actualităţile agricole, a ieşit o lecţie de economie politică. Câţi oare dintre decidenţii politici cunosc această materie? Mi se pare că tot ce se petrece în România este din cauza faptului că avem un factor politic total neprofesionist.

– Într-adevăr, noi nu avem o clasă politică specializată. Iar electoratul, cât şi când votează, nu ştie nici cu cine, nici pentru ce… Şi atunci, la ce să ne aşteptăm de la legislativul românesc? Eu cred că ar trebui ca între alegeri şi constituirea Parlamentului să existe o şcoală a politicianului, astfel încât acesta să aibă, cel puţin cum are tehnicianul, studii pe domeniu.

– Şi o şcoală a alegătorului. Câtă dreptate avea Nenea Iancu – „Şi totuşi, noi cu cine votăm?“ Mulţi votează la întâmplare sau, mai grav, nu votează.

Sunt multe probleme în agricultură şi am discutat doar o parte. O menţiune specială pentru avicultură, viticultură şi piscicultură, sectoare în care lucrurile au început să meargă. Ceea ce înseamnă că se poate.

– Am fost puţin negativişti, sceptici în această discuţie, dar în ţară am întâlnit mulţi fermieri performanţi, în diverse sectoare de activitate, cu rezultate deosebite. Lucrurile se mişcă, dar poate nu atât de repede cum ar trebui.

Gheorghe VERMAN