Maria Loga, un suflet revărsat în cântec

Maria Loga este un nume impozant în muzica populară românească. Cu un repertoriu ajuns la 150 de piese şi o carieră artistică de 35 de ani, interpreta poate fi socotită un brand al folclorului gorjenesc pe plan naţional. De mai bine de două decenii s-a alăturat unuia dintre cele mai bine cotate ansambluri din ţară, „Doina Gorjului“ , despre care spune că este a doua sa casă.

– Sunteţi născută în 1960, în satul Drăguţeşti-Gorj, la un pas de Târgu-Jiu. Tot acolo locuiţi şi astăzi ?

– Da, stau în casa părintească, pe care am renovat-o, am extins-o, mi-am creat din ea un univers al meu, unde să mă simt bine, unde să fiu liniştită.

– Cred că sunteţi printre puţinii solişti care au ales să locuiască în spaţiul rural, mai apropiat de spiritul muzicii pe care o cântaţi. Nu v-a ispitit să mergeţi la oraş?

– Am avut, după 1990, oportunitatea să plec la Bucureşti, la un mare ansamblu, dar m-a deranjat până şi gândul de a părăsi Gorjul meu, darămite să trec la fapte. Am fost în turnee în Franţa, Turcia, Israel şi nu vă imaginaţi cât de greu m-am acomodat. Îmi doream în fiecare clipă să revin la Târgu-Jiu. N-aş putea trăi departe de orăşelul meu provincial. Recunosc că mi-ar fi imposibil să mă despart de bătătura casei în care m-am născut şi am crescut. Aici mi-s rădăcinile, aici mă simt împlinită.

– Cum a fost debutul, dna Maria Loga?

– Nici nu ştiu când a fost începutul. Toate amintirile sunt cu mine cântând. De la patru-cinci ani învăţasem piesele Irinei Loghin, Mariei Ciobanu, lui Benone Sinulescu şi Ion Dolănescu, îi ascultam la radio şi tot ce auzeam reproduceam laolaltă cu ei. Debutul pe scenă s-a produs în 1976, la Festivalul „Jiule, pe malul tău“, unde am luat premiul I. După aceea am prins curaj şi am participat la toate ediţiile „Cântarea României“. În 1979 m-am căsătorit, iar în 1980 eram colaboratoare şi solistă a Casei Armatei din Drobeta-Turnu Severin, unde am activat câţiva ani.

Colaboram, de asemenea, cu Orchestra „Danubius“, dirijată de Ionel Puia, cu Orchestra Casei de Cultură, condusă de prof. Ilie Marciuică. Timp de zece ani am mers la toate festivalurile din ţară, unde am dobândit 22 de premii. Acolo i-am întâlnit pe cei mai mari specialişti din folclor – Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, Mărioara Murărescu, Elise Stan, ultimele două oameni de televiziune cu care am şi colaborat în cei 35 de ani de activitate.

Debutul în televiziune l-am avut la 20 de ani, în emisiunea „De strajă patriei“, iar în 1984 am fost invitată în emisiunea „Tezaur folcloric“, după ce am câştigat un premiu de popularitate la Festivalul „Maria Tănase“ din Craiova. Un amănunt: atunci eram invitaţi de către realizatori, nu ne duceam aşa, ca azi, cu banii în buzunar, să cântăm! Specialiştii hotărau cine merită să fie văzut şi ascultat de marele public.

– Care a fost momentul în care aţi ştiut că acesta este destinul dvs., să cântaţi?

– În 1979 am participat la Festivalul Jocului, Portului şi Cântului Popular de la Tismana şi am obţinut trofeul. De atunci n-am mai coborât de pe scenă!

După perioada de la Severin, am revenit la Târgu-Jiu şi am cântat vreme de 14 ani, seară de seară, în cel mai renumit şi mare restaurant-hotel, Gorj se numea, singură sau în colaborare cu Teatrul „C. Tănase“. Acolo l-am cunoscut pe maestrul Ion Ghiţulescu, de la care am învăţat numai lucruri bune. Dumnealui m-a îndemnat să cânt doar folclor fiindcă, la început, cochetam cu muzica uşoară şi romanţa. Aveam şi am o admiraţie nemărginită pentru Angela Similea, iar romanţele Ioanei Radu le iubeam realmente.

În 1994 m-am angajat la Orchestra „Doina Gorjului“, pe care o socotesc a doua mea casă, poate de aceea n-am mai plecat de acolo.

– Dar gloria personală când aţi încercat-o?

– A venit odată cu primul disc Electrecord, realizat imediat după Revoluţie. Bine, materialul era depus de doi ani, dar el trebuia ascultat, revizuit şi aprobat. Din 17 piese am imprimat 11. A fost foarte bine primit de public şi sunt recunoscătoare pentru acest lucru postului Radio Oltenia – Craiova, care m-a promovat în acei ani şi m-a dus pe calea undelor în casele oltenilor. De atunci au început colaborările cu alte radiouri şi televiziuni.

– Aţi absolvit un liceu agricol, aţi lucrat la o staţiune de cercetări... Dacă ar fi fost să nu cântaţi, ce carieră v-ar fi plăcut?

– Am lucrat la staţiune numai o lună. M-am înscris la nişte cursuri de cibernetică-informatică şi am lucrat nouă ani la un oficiu de calcul. Dar între timp cântam. Aveam un program infernal: eram tânără soţie, mămică, angajată, cântam sâmbătă, duminică şi luni la nunţi, plus la restaurant.

M-am pregătit pentru Horticultură, la Craiova, îmi plac foarte mult plantele, natura, îmi place să stau mult în aer liber, am o grădină de flori şi alta de zarzavaturi superbe, am un solar de legume. Ce mi-ar mai fi plăcut? Nu ştiu. Poate să lucrez cu copiii, ca învăţătoare.

– Dar acum chiar că „lucraţi“ cu copiii! Am aflat că scrieţi şi versuri...

– Da, acum am puii mei, cinci nepoţei de la fetele mele, care mi-s dragi ca lumina ochilor. Pentru ei compun acum poezioare. Am scris, e adevărat, şi versuri, dar ele-s pentru sufletul meu, nu de publicat.

– Câte melodii aţi înregistrat în toată cariera?

– Peste 150, cred. Am 15 albume editate şi încă două în lucru.

– Care dintre ele vă reprezintă?

– Sunt piese care s-au cântat la Radio Oltenia – Craiova seară de seară şi, timp de 7 ani, la dedicaţii: „Am iubit cu adevărat“, „Vine, iară, toamna rece“, „Mama mea bună şi sfântă“, „Mama mea, măicuţă bună“, „Doamne, cât mă simt de bine“... Majoritatea sunt culese de la lăutarii Gorjului, de la Pârâu de Pripor şi de la Tismana.

– Cum vă socotiţi viaţa?

– N-aş fi văzut-o în afara cântecului. Eu am fost încercată serios de destin şi am răzbit pentru că am găsit putere în muzică. N-o să credeţi ce vă spun: cântecul mi-a fost soţ, frate, tată, confident, iubit, prieten; în cântec am râs, în cântec am plâns, când am fost supărată am creat şi au ieşit adevărate bijuterii muzicale.

– Cum e să vă iubească lumea? Oferiţi dragoste în cântec şi vi se întoarce dragoste.

– În urmă cu zece ani am primit cutii întregi de scrisori. Azi, de pildă, poştaşul mi-a adus un pachet, un album de fotografii realizat de două fete, una din Giurgiu, alta din Craiova. E un sentiment copleşitor de frumos. Faptul că omul te sună, te cheamă la el în cea mai importantă zi a vieţii sale, vrea să împărtăşească bucuria cu tine e semn că eşti preţuit. Când n-o mai suna telefonul, ceva se întâmplă; ori s-a săturat lumea de tine, ori nu-i mai place ceea ce faci, cum arăţi, cum cânţi...

– Vă doresc să sune telefonul vreme îndelungată de aici înainte!

– Mulţumesc, este ceea ce-mi doresc, fiindcă pe mine asta m-a ţinut, sufletul meu revărsat în cântec şi aprecierea ascultătorilor.

Maria Bogdan