Crăciunul de altădată pe Valea Bistriţei

„Nici leagăn moale, nici vreun pat/ Doar fân mirositor pe jos/ Pe fân în iesle stă culcat/ Micuţul prunc: Iisus Hristos/ El Fiul Domnului şi Crai/ Al stelelor de farmec pline/ De-atunci cu drag, la voi din Rai/ Cu fiecare iarnă vine.“

Versurile mai puţin cunoscute – poate ale lui Ion Creangă – ne amintesc de sărbătoarea luminii, a Naşterii lui Hristos, transformată tot mai mult într-o simplă sărbătoare civilă, un simplu spectacol de sunet şi lumini pe străzile oraşelor şi, nu de puţine ori, pe uliţele satelor văduvite de prezenţa celor care însufleţeau cel din urmă cătun – tineretul.

Odată cu dispariţia bătrânilor, tradiţia Crăciunului creştin se pierde. Colindătorii vin tot mai rar şi tot mai puţini. „Oare vor dispărea cu totul minunatele noastre tradiţii româneşti?“ – m-a întrebat interlocutorul meu, Alecu Mihai, de 81 de ani, din comuna nemţeană Fărcaşa, care şi-a amintit cu drag de Crăciunul de altădată.

Ca peste tot în spaţiul românesc, tradiţiile legate de Naşterea Domnului se respectau cu stricteţe şi începeau pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, sau cum se mai numea „Indrea“ sau „Cap de iarnă“, pentru că, după calendarul popular, începea iarna. În această noapte gospodarii ungeau cu usturoi toate acareturile, inclusiv gardul curţii şi fântâna, tocul uşilor şi ferestrelor – „să leg gura lupului şi-a lupoaicei/ a strigoiului şi-a strigoaicei/ Pe codri să te duci/ La mine să n-ajungi“.

Fetele aflate în pragul căsătoriei încercau să-şi identifice ursitul. Cu văl de mireasă şi lumânare de la cununie, cu inel de logodnă, pe luciul apei din fântână, căutau cu înfrigurare chipul viitorului soţ.

În această „noapte a strigoilor“, flăcăii se travesteau în strigoi şi umblau pe la casele fetelor satirizând lipsa de hărnicie sau nepriceperea unora. Se adunau apoi la marginea satului sau la crucea drumurilor făcând mare zarvă pentru alungarea duhurilor rele.

Gospodinele se pregăteau de marile sărbători. Casa strălucea de curăţenie astfel încât în noaptea de Ajun, când preotul însoţit de dascăl trecea pe la fiecare familie de credincioşi pentru vestirea Naşterii Domnului, totul era pregătit. Pe masa încărcată cu bucate de post nu lipsea julfa sau „Pelincile Domnului“, care se prepară în Moldova numai cu prilejul acestei sărbători.

Acolo unde erau fete de  măritat preotul şedea puţin pe un scaun „ca să steie peţitorii“ sau era invitat să se aşeze pe o anume parte a patului, unde gospodinele puneau în prealabil un pumn de grăunţe sub cuvertură cu care hrăneau găinile „ca să facă multe ouă“.

Tot acum, în Ajunul Crăciunului, gospodarii obişnuiau să facă un calendar de ceapă. O ceapă mare era tăiată în două părţi egale, apoi din fiecare jumătate se alegeau câte şase găoci întregi şi apropiate ca mărime, rânduite în ordinea lunilor anului, în care se punea câte o linguriţă de sare. A doua zi de dimineaţă erau cercetate şi, în funcţie de cantitatea de apă rezultată din topirea sării, apreciau care luni vor fi ploioase sau secetoase.

De teamă că ar putea pierde „mana semănăturilor“, femeile nu împrumutau niciun lucru din gospodărie începând cu Ajunul Crăciunului. Se fereau, de asemenea, să strige găinile la mâncare pentru ca în anul următor să nu le mănânce păsările cerului grânele din lan.

Un alt obicei era ameninţarea pomilor neroditori. În Ajunul Crăciunului, pomul care nu rodea era ameninţat de tăierea cu toporul. Gospodina casei, care de obicei se oferea să fie chezaş pentru viitoarea recoltă, vine la pomul sterp cu mâinile pline de aluatul din care plămădea colaci pentru colindători. Ea îl înduplecă pe bărbat să nu taie pomul, garantând că va rodi, şi apoi unge cu aluat coaja copacilor neroditori.

Acum colindătorii sunt tot mai rari. În copilăria şi tinereţea interlocutorului meu, aceştia se pregăteau din vreme şi erau primiţi cu bucurie. Era obiceiul ca primii colindători să fie copii de vârstă preşcolară. Ei cântau Naşterea lui Hristos în faţa ferestrelor luminate, iar în unele gospodării, la cererea stăpânului casei, colindau în faţa grajdului, în livadă, în vie sau în stupină.

La rândul lor, fetele adolescente, în grupuri de câte cinci-şase, umblau „cu cântatul“, iar tinerii, de regulă cei care nu făcuseră armata, organizaţi „în cete“, repetau intens pentru spectacole folclorice de Anul Nou: „Irozii“, „Banda lui Jianu“, „Haiducii“, „Ursul“, „Căiuţii“ ş.a.

Rememorând doar câteva dintre tradiţiile şi obiceiurile care vesteau marea sărbătoare a Naşterii Pruncului Hristos, iată cum vede George Coşbuc unul dintre aceste momente: „Şi-auzi/ Răsar cântări acum/ Frânturi dintr-o colindă/ Şi vin mereu, se opresc în drum/ S-aud acum în tindă./ Noi stăm cu ochii pironiţi/ Şi fără de suflare/ Sunt îngerii din cer veniţi/ Cu Leru-i Domnul mare.“

Stelian Ciocoiu