Legătura dintre istorie şi prezent

• Interviu cu Bogdan COSTEA, profesor doctor în cadrul Universităţii Lancaster din Anglia

Educaţia, la nivel european

– Europa este prin excelenţă un continent al culturii şi totuşi are mulţi analfabeţi, cum explicaţi acest lucru?

– Trebuie să admit că nu cunosc fenomenul. Nu ştiu dacă este adecvat să ne referim la Europa ca fiind un continent care are o problemă de alfabetizare, oameni care nu ştiu să citească şi să scrie. Fenomenul acesta nu-l cunosc. Cred că este un altfel de analfabetism, din păcate unul cultural.

– Din punct de vedere moral, secolul în care trăim este mai altfel faţă de celelalte de dinaintea noastră?

– Eu cred că ultimii 50 de ani sunt diferiţi. Am fost beneficiarii unui proces istoric productiv din punct de vedere material şi am considerat emanciparea materială ca fiind şi emancipare spirituală. Se confundă una cu cealaltă, dar acestea nu au nicio legătură. Şi acum avem impresia că Europa a produs condiţiile împlinirii visului vechi modern de libertate individuală. Însă, visul liberal este de fapt unul negativ. Eliberarea de orice constrângere este şi o eliberare de efortul civilizator, pentru că noi avem impresia că odată cu eliberarea de orice constrângere (aceasta era premisa gândirii liberale) iese la suprafaţă bunătatea înnăscută a creaturii umane. Dar libertatea ca eliberare a ceea ce este bun în om presupune ca ceea ce este bun în om în primul rând să fie acolo, în al doilea rând să fie nelimitat şi apoi să vrea să iasă ca bunătate. Iar aceste lucruri evident că nu funcţionează. Putem spune că un copil născut astăzi, în spaţiul european, are mult mai multe şanse, fără precedent în istorie, să trăiască o viaţă sănătoasă, protejată, la adăpost, în pace, cu suficiente posibilităţi de educaţie, cu alte cuvinte să trăiască o viaţă neameninţată. Şi ce iese? Să ne uităm la generaţiile tinere. De acolo mi-a venit într-un fel, din păcate, gândul analfabetismului cultural.

– Cum priviţi bacalaureatul din România, în forma sa de acum?

– Bacalaureatul în România a devenit un fel de ruşine naţională. Dar cui trebuie să-i fie atribuită culpa? Care proces cultural a cauzat această degradare a învăţământului mediu? De ce am ajuns ca din cei mai frumoşi ani de formare, anii de liceu, să avem rezultate catastrofale? Probabil că profesorii sunt foarte prost plătiţi. Probabil că se văd faţă în faţă cu populaţii de elevi care sunt şi ei victime ale eliberării culturale şi nu mai au niciun fel de disciplină la clasă. Tinerii de 14 -15 ani nu mai sunt romantici, interesaţi de idei, curioşi despre lume. Ei sunt curioşi despre ce se întâmplă cu figurile astea pop şi toate cancanurile care îi înconjoară. Nici nu poţi să închizi liceul şi să-l reinventezi. E foarte uşor să distrugi un sistem educaţional, vorbesc de generaţii. Iar distrugerea ne va costa foarte mult.

– Unde se află Anglia din punct de vedere educaţional?

– Tot prost o duce. Eu lucrez cu tineri de la 18 până la 22 de ani, care sunt mai conştienţi de ce trebuie să facă ca să-şi găsească un loc pe care îl vor în societate. Dar nu sunt mai cultivaţi. Nici acolo educaţia nu este protejată de influenţa culturii pop. Unul dintre cele mai distructive acumulări culturale din ultimii 30 de ani este proliferarea posturilor de televiziune combinată cu proliferarea Internetului pe ale cărui canale de comunicare curg 99% gunoaie. Şi eu mă întâlnesc cu aceşti copii la clasă, care nu ştiu nimic despre istoria lor şi care probabil, dacă nu ar fi fost trecuţi printr-un anume mecanism de testare, poate nici ei nu ar fi trecut bacalaureatul.

Democraţia în regimul comunist şi cel capitalist

– Şi ce este, în fapt, democraţia? Există ea în ţările din Europa de Est?

– Nu ştiu la ce să mă refer, la originile greceşti ale democraţiei sau la ce s-a întâmplat în modernitatea europenă şi americană, după 1776 şi după Revoluţia de la 1789 din Franţa, care a fost o revoluţie nereuşită din punctul acesta de vedere, urmată de o brutalitate fără margini în numele democraţiei.

Sau să mă refer la ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea – vorbesc despre spaţiul european şi cel atlantic. Regimul comunist şi cel capitalist au avut discursuri extrem de apropiate şi aceleaşi obiective: civilizaţie, comunitate, emancipare, eliberare, democraţie prin educaţie, urbanizare, conforturi moderne. Amândouă au vrut acelaşi lucru şi au crezut că o fac la fel. Evident că în Est s-a întâmplat orice altceva în timpul comunismului decât democraţie pentru că regimul comunist a fost unul distructiv şi a distrus şi acest lucru. Formulele pe care le foloseau comuniştii în anii ’80, „autogestiune“ şi „autoconducere“, erau goale, iar în gura lor sunt goale şi acum. Cuvântul „auto“ vine de la „afto“, care înseamnă „sine“, aşadar conducerea de sine şi guvernarea de sine reprezintă locul fundamental de unde începe democraţia. Culmea e că democraţia începe de acasă.

– Au existat mari speranţe că, odată înlocuite regimurile politice, oamenii se vor trezi sau vor învăţa de la generaţiile interbelice să trăiască altfel. Ce părere aveţi de acest lucru?

– Aţi punctat un lucru interesant, că oamenii se vor trezi. Şi mă uit la mine, mă uit la cei care îmi sunt apropiaţi, la cei pe care îi cunosc şi mă uit şi la cei pe care nu-i cunosc, iar aceşti oameni nu sunt adormiţi, sunt foarte treji şi ştiu exact ce vor. Dar nu sunt dispuşi, în acelaşi timp, să facă efortul necesar pentru a obţine ceea ce vor. Hegel scria: „Să ne trezim şi o să ne fie mai bine.“ Acest „o să fie mai bine“ nu ştiu cum e înţeles, pentru că viaţa de zi cu zi, într-o civilizaţie care funcţionează, este plină de tensiune. Doar felul în care este rezolvată tensiunea face locul acela civilizat. Libertatea este o tensiune. Şi aceasta este şi poziţia lui Hegel, libertatea este tensiunea cu necesitatea. Şi când spun necesitate spun legititate. Pentru că de multe ori legea îmi stă împotriva interesului. De ce aş respecta legea? Această întrebare este permanentă în miezul oricărui efort civilizator.

Criza economică în societatea britanică

– Nemulţumirile materiale produc o revoltă a populaţiei. Este aceasta o caracteristică a contemporaneităţii?

– Eu vin dintr-un loc în care societatea britanică nu a trăit perioada de criză din anul 2008 ca pe o perioadă de inflamare. Oamenii sunt mult mai pragmatici din punctul acesta de vedere. Am intrat în criză pentru că am ajuns la fundul unui sac şi căutăm disperaţi să vedem cum împărţim ultimele resturi. Şi evident că nu-i destul pentru toată lumea şi cine nu apucă intră în panică. Neliniştea aceasta nu se traduce în societatea britanică într-una socială, societatea este mult mai bine ancorată în destinul ei istoric. Criza nu este o problemă nouă. Niciodată oamenii nu au trăit cu iluzia că perioade lungi de prosperitate vor dura le nesfârşit. Toată lumea ştie că ciclurile acestea au fost o problemă politică explicită a tuturor guvernărilor britanice după al Doilea Război Mondial. Dar ei ştiu bine să strângă cureaua. Noi nu ştim şi nu avem experienţa asta.

– De ce credeţi că Anglia, deşi este membră UE, şi-a păstrat moneda naţională, ba chiar are o anumită rezervă faţă de multe acţiuni ale Uniunii Europene?

– Principiul unei Europe unite care să gestioneze ca unitate este foarte interesant. Şi noi toţi avem un interes, ca el să se împlinească pentru că este şi principiul păcii europene de după al Doilea Război Mondial. Abia la anul trece un secol de când a început prima mare conflagraţie mondială din Europa ca o problemă nerezolvată a Europei. Să nu uităm că Europa, cel mai civilizat continent din perioada modernă, ne-a dat şi cele mai violente conflicte. În numele acestui principiu ne dorim unitate. Europa unită nu poate fi un stat naţional mai mare, pentru că nu este o naţiune. E cea mai periculoasă extensie conceptuală a ideii de unitate europeană. Europa va deveni un stat mai mare şi dispar graniţele, atributele suveranităţii, guvernarea de la Londra se duce toată la Bruxelles, nu vreau ca tu să mă guvernezi pe mine de aici, pentru că eu îmi ştiu mai bine problemele. Aşa gândesc englezii şi de aceea stau de-o parte.

Gheorghe VERMAN