Gârbova de Sus - popas de suflet

Luând-o de la Alba-Iulia în susul Văii Mureşului, către Teiuş şi Aiud, cam la jumătatea drumului de asfalt un „indicator muzeal“ te vesteşte că dacă o ţii pe drumeagul de ţară alăturat curând vei ajunge în bătătura pitorescului sat Gârbova de Sus. Despre care tu, călătorule, ştii, din vorba oamenilor, că-i vechi de când lumea. Iar din poze, că are case şi gospodării bine rânduite.

Ajungând pe uliţa mare, gârboveanul transformat în ghid turistic îţi va spune de vei vrea să afli poveştile din trecut ale satului. Iar de-i zâce „da“, atunci te lasă în grija şi „păstrarea“ lelei Ană. Care-i cea mai cuminte şi bătrână ţărancă din sat. Mereu, mereu „îmbrăcată româneşte“. Chit că adună ouăle găinilor din fânul şurii ori roşiile mari şi perele mălăieţe din grădină! Sau duminica, în strana veche a străbunicului său dinspre mamă, din mândra „Biserică de pe deal“. Şi pe care ţi-o arată, cu mâna făcută streaşină la ochi, din pridvorul cu flori în glastre al casei părinteşti. Se laudă că de aproape 90 de ani „şade pe curte“. În tinereţe, împreună cu răposatul ei soţ, veteran şi invalid de război, cu copiii lor şi cu bunicii din partea mamei. Iar de când se ştie vădană, împreună cu feciorul ăl mic, Nicolae. Trecut de 65 de ani. Şi cu noru-sa, Lena. Nu-i gârboveancă. Îi „furată“, iar apoi venită de bună voie de peste munţi.

Din sătucul Berghin. În care se „odihneşte“ în slujbe şi cântări bisericeşti, de mai bine de un secol, biserica lor din lemn. Monument istoric, datând din anul 1707. A fost oferită în dar credincioşilor din satul vecin, fiind, în acele vremuri, mai puţini la număr şi mai sărăcuţi decât ei. Îl „stâgă“ domol şi cu drag pe strănepotul ei, Niculiţă, elev-cadet la Liceul Militar „Mihai Viteazul“ din Alba-Iulia. Îi tare mândră cu el. Mi-l „pârăşte“, în şoaptă, că are numai note de 9 şi 10. Aflu că vara, dis-de-dimineaţă, pe când să crapă de zâuă, merge în brazdă, la coasă, alături de bunicul său! Iar la căderea serii se duc să adune fânul în căpiţe, apoi să-l încarce în căruţa cu caii şi să-l pună la păstrare sub ţigla şurii din fundul curţii! Toată vara ea va sta pe „laiţă“, la poartă, să „pândească“ când intră ciurda de vite în sat. Potrivit obiceiului, va lăsa poarta larg deschisă pentru cele patru vaci cu lapte şi două viţele gata de-a făta! Până vin „cosaşii-căruţaşi“ din câmp ea cu nuru-sa mulg laptele vacilor; o parte îl pun la prins, iar 20 de litri merg la „domnii“ de la pensiuni. După care vor pregăti masa de cină. Mă pofteşte şi pe mine să înnoptez la ei, în patul din „camera din-nainte!“ Ce să refuz?! Mulţumesc. Mai ales c-am auzit că se cinează lapte cu mămăligă şi „păpăradă“ din ouă de casă cu brânză frâmântată de oaie.

Dar până una-alta îl roagă pe strănepotul elev-cadet al Armatei române să mă poarte în ailaltă parte de sat să-mi arete „penziunile“ pentru domnii din „strinătăţi“, precum şi cel mai de fală arbore al satului. „Penziunile“, cum le zâce lelea Ană, sunt tot nişte case şi gospodării ţărăneşti vechi de secole, însă îngrijite şi arătoase precum o mireasă şi un mire. Arborele, însă, este aşa cum l-a creat Dumnezeu cu harul Său, acum 350 de ani. De când se ştiu, sătenii îl numesc „Gorunul lui Nichita“. Se zice cum că ar fi numele feciorului-cioban care l-a plantat şi îngrijit vreme de 100 de ani. Cel care pe pat de moarte l-a lăsat în seama generaţiilor de săteni care vor veni după el. Iar legământu-i legământ sfânt! Pentru că, iată, au mai trecut încă două secole şi jumătate şi „Gorunul Gârbovenilor“ e tot falnic şi băţos. La umbra deasă a coroanei sale imense, în jurul trunchiului său de-abea îl pot cuprinde şase vlăjgani de feciori.

Ioan Vulcan - Agniţeanul