Ştefania Rareş, o carieră consolidată prin muncă şi talent

Ştefania Rareş face parte din galeria interpreţilor care n-ar putea lipsi dintr-o enciclopedie a folclorului românesc. Are un repertoriu vast, piese crescute parcă de la rădăcina neamului şi o carieră lungă, de mare succes. S-a născut în 1943, în Bucovina, a cântat plaiurile natale şi Moldova, iar astăzi, „la 70 de ani de viaţă şi 54 pe scena mare a muzicii populare“ – vorba domniei sale, fiindcă „Dumnezeu mi-a lăsat vocea să pot cânta oriunde live, mă întrec cu tineretul“ – răsfoieşte prin culegerile sale să scoată la lumină creaţii noi.

– Citesc în CV-ul dumneavoastră, dna Ştefania Rareş: debut în 1959, la 16 ani, ca solist profesionist la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“. Cum se făcea atunci, în vremuri foarte riguroase pentru folclor, selecţia interpreţilor?

– Am mers de mititică la tot felul de competiţii judeţene, interjudeţene, regionale şi am fost observată de Grigore Macovei, directorul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ – Suceava. N-am fost scutită de examen. De fapt, eu am candidat pentru cor, dar Dumnezeu a vrut să pot mai mult, să intru ca solistă. Aşa a fost steluţa mea norocoasă, să plac, eram tânără, crudă, nu ştiam ce vreau, ce se întâmplă cu mine, dar până la urmă a fost bine, am fost cooptată într-un colectiv artistic puternic şi atunci, şi astăzi. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost tare fericit.

– Pentru că aţi vorbit despre părintele dvs., veniţi dintr-o familie cu opt copii, din vatra Bucovinei. Cât de mult au contat aceste simple date biografice în amprenta lăuntrică a artistului?

– Mult. Şi acum, când mă provocaţi la aceste aduceri aminte, mă văd mică, mergând cu tata de mână, prin grădină... Lucrurile acestea le porţi cu tine toată viaţa şi te influenţează fără să ştii. Aşa a fost familia mea: opt copii, un tată tâmplar, care muncea să ne ţină pe toţi la şcoală, să învăţăm carte, să se răzbune prin noi pe ceea ce n-au putut ei face. Am avut nişte părinţi ţărani, muncitori, agricultori, cum vreţi să le spuneţi, dar care au ţinut foarte mult să-şi vadă copiii la studii, să se mândrească cu ei. Tata s-a bucurat mai mult de rezultate, mama mai puţin, spre marea noastră tristeţe, fiindcă s-a dus de prea tânără de lângă noi. Iar comuna mea, Dumbrăveni de Suceava, este o localitate cu 12.000 de suflete, oameni gospodari, cu mare respect, demni, primitori. Sunt tipul acela de bucovineni care crapă ceapa şi ţi-o pun pe masă, cu brânză şi mămăligă, dacă nu au altceva, dar o fac cu tot sufletul.

– Vă întoarceţi des pe plaiurile copilăriei?

– Merg mereu, sunt legată de satul meu, am acolo fraţi, rude. An de an ajung la întâlnirea cu fiii satului, unde ţin câte un concert. Mă duc bucuroasă şi vin plângând...

– La 18 ani aţi ajuns la „Periniţa“, în Bucureşti, şi aţi intrat direct în vâltoarea concertelor. În ’62 aţi plecat pentru prima dată în străinătate. Mai ştiţi, doamna Ştefania Rareş, în câte ţări aţi fost?

– Oho, nu! Am o colecţie de ziare şi reviste (Mongolia, Israel, China, Vietnam, Turcia, Germania etc.) cu tot ceea ce s-a scris despre turneele noastre în lume. Singurul loc unde nu am ajuns a fost Australia. Ţin minte, eram la New York, urma deplasarea spre ţara de la antipozi, dar s-a întâmplat tragedia cu soţul meu şi a trebuit să vin acasă urgent. A făcut un cancer, m-am străduit din răsputeri să-l salvez, în orice colţ de pe glob aflam de un medicament îl luam, dar după mulţi ani de luptă, ce mi-a fost drag mie i-a fost şi lui Dumnezeu. N-am putut să mă întrec cu Cel de Sus. Deci, doar în Australia n-am ajuns.

Cât despre România, am bătut-o cu talpa, fiindcă eu am muncit în timpurile când ansamblurile („Periniţa“ şi „Rapsodia Română“) aveau plan financiar, nu-l făceai, nu-ţi luai leafa, şi am cântat peste tot: în fabrici, pe stadioane, în cămine culturale prin care se vedea cerul, împingeam maşina prin noroaie, că nu erau satele asfaltate, am cântat cu condens picându-mi pe cap, ne înzăpezeam iarna cu trenul şi pregăteam ciorbă de cartofi la o spirtieră, ieşeam noaptea pe stradă, fiindcă nu puteam dormi de frigul din camerele în care eram cazaţi.

Erau turnee lungi, plecam de când dădea mugurul şi ne aduceau acasă când cădea frunza.

– Aveţi tipul acela de carieră adunată bob cu bob, cu greutate, cu amintiri frumoase, absenţe lungi de acasă, dar poate şi de aceea gustul celebrităţii este mai dulce.

– Eu mă mândresc cu tot ce am făcut.

– N-o să vă întreb câte piese aveţi, ştiu că sunt multe, dar altceva cred că ar fi de aflat sau de învăţat pentru cine doreşte să preia un model: cum v-aţi alcătuit dvs. repertoriul? Intuiesc că a fost o mare scrupulozitate în selectarea melodiilor.

– Generaţia mea a fost educată de nişte mari profesori de folclor, de nişte maeştri regizori care ne-au învăţat cum să intrăm şi cum să ieşim de pe scenă. Iar repertoriul era trecut prin o mie şi una de comisii. Cântam doar ceea ce se aproba în radio şi la Electrecord, treceam prin multe filtre până la difuzare. Era o muncă în echipă subordonată calităţii. Iar această calitate însemna, în afară de text, linie melodică şi autenticitate, că un cântec trebuie să aibă o poezie, să-l spui cu inima, să fie murmurat de spectator la ieşirea de la concert. În tinereţe, repertoriul mi l-am alcătuit după firea mea robustă, veselă. Aveam melodii cu umorul acela rural inconfundabil din Moldova şi Bucovina. Apoi am îndrăgit romanţele Ioanei Radu, cântecele Mariei Lătăreţu şi Mariei Tănase şi am abordat stiluri diferite şi rezonanţe din alte zone folclorice, dar pe fiecare le-am dus pe scenă când am socotit eu că-mi vin bine în glas. Da, erau piese culese de la ţărani, mergeam cu un instrumentist să le scrie, apoi le puneam la punct cu orchestrele de la „Periniţa“, „Rapsodia“ şi Radioteleviziunea Română.

– Înainte erau o singură televiziune şi un singur radio. Ce trebuia să facă un solist ca să treacă bariera valorică pentru a fi difuzat?

– Cei de la TVR veneau la premierele noastre şi atunci îşi alegeau soliştii pe care îi plăceau. Eu, de exemplu, am debutat în 1961, la Viaţa satului, după ce Florica Gheorghiescu m-a văzut într-un spectacol, „Bucureşti, inima ţării“ şi m-a selectat. Dintr-o emisiune în alta, văzându-ne un redactor, apoi altul şi altul, am ajuns să fim prezenţi mereu la tv sau radio. Eu am avut norocul să fiu în tot felul de emisiuni, am cântat şi operetă, şi muzică uşoară, în varietăţi. Redactorii erau cei care puneau ochii pe noi.

– Vă căutau deci redactorii, nu invers...

– Niciodată, dar niciodată, nici atunci şi nici acum, eu nu sun pe nimeni. A ruga sau a suna pe cineva ar însemna că eu nu am valoare. Nu am conceput în veci să bat la uşa cuiva şi să-i spun: „Ia-mă în concert“. Dacă au avut nevoie de mine pentru o emisiune sau un spectacol, bine, dacă nu... Şi ţin mult la un alt aspect: nu merg acolo unde compania cuiva mă pune în lumină nefavorabilă. E diferenţă mare, noi eram plătiţi de televiziuni, iar astăzi copiii aceştia plătesc să apară pe micul ecran!

– Am citit că aveţi o valiză de premii. Pe care le socotiţi preţioase?

– Ordinul Meritul Cultural, dat de Ceauşescu, Crucea Serviciul Credincios, conferită de Ion Iliescu, titlul de cetăţean de onoare al Dumbrăvenilor şi Rădăşenilor, Certificatul pentru Enciclopedia personalităţilor din România, tipărită în Elveţia, discul de aur de la Electrecord etc.

– Dintre interpreţii mai vechi şi mai noi, cui îi purtaţi şi cine vă poartă prietenie curată?

– Fiind colege de generaţie, cu caractere şi suflete apropiate, m-am (şi ne-am) înţeles întotdeauna foarte bine cu Maria Ciobanu şi Irina Loghin.

– Am auzit vorbindu-se mereu de „înainte“ şi „după '89“. Cariera dvs. după '89 cum am fost, la fel de densă ca înainte?

– Nici vorbă! Din 1990 şi până în 1993, pe noi, pe cântăreţii de muzică populară, nu ne-a întrebat nimeni cât este ceasul. A fost o perioadă tristă. Lumea era dornică de muzică nebună, zgomotoasă, se făceau nunţile cu DJ, concerte nu organiza nimeni. Nici acum lucrurile nu sunt strălucite, sunt enorm de puţine turnee, de fapt nu prea le mai face nimeni, dar cel puţin observ că au început să fie mulţi tineri care vor un „foaie verde“ ori un lăutar la nuntă.

– Excelenţa în profesie vă dă dreptul la o judecată de valoare. Este folclorul pe mâini bune?

– Ideea mea este că românul nu va putea trăi fără cântec popular. Şi pentru a-l trece prin decenii şi de aici înainte, da, sunt câţiva tineri de foarte mare talent, cu pasiune pentru folclor, iar eu sper ca aceştia să domine foarte multele nulităţi care apar, din păcate, la televizor. Publicul va face însă selecţia înţeleaptă, aşa cum a procedat întotdeauna. În ceea ce mă priveşte, fiindcă Dumnezeu mi-a lăsat glasul bun, să pot cânta live oriunde, pregătesc noi piese, inspirate din arhiva mea de culegeri, aşa că pot îmbogăţi repertoriul cu alte melodii.

Maria BOGDAN