Un loc aparte în bucătăria românească îl au dulciurile, dulcețurile, plăcintele. Bunătățile străbunicilor zac în caiete prăfuite de rețete abandonate. În zilele noastre, agroturismul este în plină dezvoltare, iar bucătăria tradițională merită să fie cunoscută la nivel internațional. Bucovina este una dintre regiunile cu cea mai mare căutare în rândul turiștilor străini. Un element cheie este ospitalitatea oamenilor, această trăsătură definitorie pentru bucovineni. Datorită unui exces de spațiu în gospodăriile țărănești, cu precădere în zona de munte, există posibilitatea găzduirii turiștilor în casele sătenilor, acestora oferindu-li-se camere aranjate și mobilate în stil bucovinean tradițional, cu elemente folclorice de o valoare deosebită. În aceste spații agroturistice, turiștii au ocazia să savureze și să servească produse 100% naturale, fără aditivi, conservanți sau compuși chimici sintetici. Bucovina este o regiune în care tradiția populară și folclorul sunt cu sfințenie păstrate și transmise din generație în generație. Se spune că gastronomia bucovineană are la bază bucătăria românească cu influențe din Austro-Ungaria, Polonia, Rusia, Turcia. Călătorii vor fi încântați de preparatele din lapte proaspăt, brânzeturi și chiar dulciuri fine. O rețetă de-a locului este și tortul cu smântână.

Ingrediente:

Foi, 3 pahare de făină, 200 g de unt, zahăr (se poate folosi zaharină), 50 g nuci râșnite, 1 ou întreg (albuș și gălbenuș) și ceva zahăr vanilat

Mod de preparare

Din ingredientele de mai sus se fac patru foi și se coc pe rând. Ultima foaie se lasă în forma de tort, nu se mai scoate.

Umplutura: 300 de grame de smântână proaspătă, 300 de grame de nuci râșnite, 1 pahar de zahăr și vanilie. Se amestecă, se împarte în trei porții, se umple în formă după ce foile s-au răcit.

Se lasă la rece până a doua zi pentru ca umplutura să se întărească și să se poată scoate pe o tavă de tort. Gospodinele spun că adevăratul gust al tortului se va descoperi abia după 5 zile, pentru cei care au răbdare și voință. Explicația ar fi aceea că se întâmplă o adevărată minune a chimiei culinare. Crema de smântână și nuci se transformă în ceva cu totul nou, cu un gust fin și diferit.

Anca LĂPUȘNEANU

Într-o lume tot mai industrializată, iată că în Țara Dornelor poți cumpăra primele produse montane atestate și certificate din Bucovina și asta pentru că în zonă încă se practică un mod tradițional de creștere a animalelor și inclusiv de procesare a materiei prime. Ne mândrim și noi cu astfel de producători locali care au înțeles importanța conservării stilului tradițional de a produce hrană atât pentru propria familie, cât și pentru localnici sau turiști care tânjesc după acea râvnită „mâncare cu gust“. Vă supunem atenției primul producător local din Țara Dornelor și din județul Suceava, Adrian Crucianu, care a obținut dreptul de utilizare a mențiunii de calitate facultativă „Produs montan“ pentru 5 produse. Putem afirma, fără să greșim, că produsele lactate „Călimani“ fac parte din categoria slow food, unde accentul cade pe calitate, nu pe cantitate, și pe procesul tradițional de prelucrare a laptelui, rezultând un produs local de excepție care folosește materie primă din ferma proprie.

„Îmi doresc să păstrăm statutul de fermă de familie“

Ferma familiei Crucianu, de la poalele Munților Călimani, este recunoscută ca fiind una dintre cele mai bune ferme de profil din regiune, o unitate ce corespunde normelor sanitar veterinare în vigoare. În exploatație există un efectiv de 40 de vaci din rasa Brună care au la dispoziție o pășune de 40 ha, proprietate personală, cu o floră spontană superioară.  Laptele obținut de la aceste animale este cel mai important produs obținut în fermă datorită compoziției chimice complexe și a valorii biologice. Businessul cu procesarea laptelui a început în urmă cu 10 ani.

„Suntem certificați cu produse montane, respectiv lactate obținute într-o secție de procesare situată în Neagra Șarului. Din anul 2005 părinții mei au făcut un proiect, au construit un grajd și au adus 20 de juninci gestante din Austria. După care eu am făcut un proiect prin programul „Instalarea tânărului fermier“, prin intermediul căruia am obținut 40.000 de euro. Banii i-am investit tot în fermă, dar am demarat și alte proiecte precum cel al unei pensiuni agroturistice, în comuna Panaci, unde le oferim turiștilor șansa de a găti și degusta produse din gospodăria proprie. Un alt proiect a vizat achiziționarea utilajelor agricole ca să ne ușurăm munca depusă la recoltarea fânului. Ideea de procesare a laptelui mi-a venit când am fost la un târg în Germania și am văzut o fermă cu o astfel de secție și un magazin de desfacere la poartă. Astfel am deschis și eu o mică secție la fermă, dar după doi ani găsit un spațiu mai mare pe care l-am renovat și am făcut o secție în care procesăm în jur de 2.000-2.500 litri de lapte/zi. Rasa Brună este mai rezistentă în condițiile noastre la munte, poate pășuna până la cca 1.500 de metri altitudine. Pe viitor îmi doresc să păstrăm statutul de fermă de familie“, spune crescătorul.

O gamă cu 12 produse, cinci atestate ca produs montan

Indiferent dacă vorbim despre brânzeturile maturate sau proaspete, producerea lor este o artă, iar drumul laptelui este lung şi de durată. Laptele muls în fermă şi pus în butoaie ajunge apoi în fabrica din satul Neagra Şarului. „Laptele pe care noi îl procesăm provine numai de la vacile hrănite pe pășunile alpine din zona Munților Călimani. Gustul și savoarea brânzeturilor sunt date de multitudinea de specii de plante, în marea lor majoritate plante medicinale, cu care sunt hrănite animalele. Produsele noastre sunt 100% naturale, iar în fluxul tehnologic nu folosim culturi lactice. Se folosește numai lapte de cea mai bună calitate și cheag. Avem în prezent 12 produse, dintre care cinci sunt atestate ca produs montan, respectiv șvaițărul, cașcavalul afumat și neafumat, precum și telemeaua. Mai producem brânză maturată de munte, iaurturi, iaurt de băut și iaurt de casă, unt, smântână și brânză de vaci“, adaugă Adrian Crucianu.

Cei care doresc să cumpere produsele obținute în ferma familiei Crucianu le pot găsi la magazinul DANY LILY situat în incinta pieței agroalimentare din Vatra Dornei, strada Republicii, sau direct de la producător, de la secția de procesare aflată în comuna Șaru Dornei.

casetă

Dragi vizitatori și localnici din Țara Dornelor, dacă v-am stârnit interesul pentru a descoperi aceste produse gastronomice care vă fac cunoștință cu tradiția și cultura locului vă anunțăm că oferta zonei este variată, aici întâlnindu-se și mici producători locali care oferă preparate din păstrăv, zacuscă de ciuperci, dulcețuri și siropuri din fructe de pădure. Noi, cu siguranță, nu ne vom opri aici! Vom continua să promovăm destinația de ecoturism Țara Dornelor și prin intermediul oamenilor care pun suflet, pricepere și răbdare în tot ce fac!

Beatrice Alexandra MODIGA

În frumoasa Bucovină este situat Muzeul Oului Vama, considerat ca fiind cel mai mare muzeu de acest gen din lume. Este un loc unic, de unde n-ai vrea să pleci poate decât după câteva ceasuri bune în care ai privit oul din alte perspective, dar parcă nici atunci, pentru că sigur ți se va părea că ai omis detalii importante. Fondatoarea acestui muzeu este Letiția Orșivschi Heiser, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, care nu transmite mai departe doar tradițiile din zonă, ci aduce în fața turiștilor obiceiuri de realizare a ouălor din toată lumea.

Înainte de a porni în incursiunea poveștilor cu și despre ouăle pe care le putem vedea la Vama, aș vrea să aflăm o parte din povestea Letiției Orșivschi Heiser, pentru că da, omul sfințește locul și, dincolo de talentul pe care-l transpune pe coaja fiecărui ou pe care-l lucrează, a reușit în cei aproximativ 28 de ani de activitate să adune o adevărată comoară. Începuturile pe acest drum au fost alături de bunica, iar atunci lucra doar ouă cu tuș și realiza în special motive florale. În timp, doamna Letiția a devenit unul dintre cei mai apreciați artiști ai României și a reprezentat țara cu mândrie peste tot în lume.

„Sunt profesor de artă textilă și decorativă, absolventă a Facultății de Textile-Pielărie a Universității «Gheorghe Asachi» din Iași, promoția 1991, dar și a patru masterate în cadrul universităților din Suceava și București. M-am născut la Vama, am profesat la București timp de 5 ani după care, născându-l pe fiul meu Rareș, am revenit acasă pentru perioada de maternitate. În acel timp, asociația belgiana OVR - Organisation Village Roumain căuta locuri frumoase din România pentru a dezvolta o rețea de turism rural. Aflată la Vama, care era propusă drept comuna de referință pentru turismul bucovinean, delegația OVR a dorit să includă și casa părinților mei în acest circuit turistic rural pentru că existau camere spațioase ce puteau fi oferite spre închiriere, exista  baie pe fiecare nivel și dețineam și un muzeu de familie, cu exponate care au aparținut bunicilor și străbunicilor, mama fiind nepoata Mitropolitului Nectarie Cotlarciuc.

Printre obiecte vechi, costume populare, covoare, ștergare și icoane, în covată erau expuse  ouăle sfințite de familie de-a lungul timpului. Dorindu-și cei din delegație astfel de ouă, mama a refuzat să le ofere, însă le-a sugerat să își aleagă fiecare modelul preferat pe care eu, acasă fiind, puteam să-l reproduc pe un ou golit de conținut. Atunci când au revenit, fiind mulțumiți de rezultatul muncii mele, mi-au propus să organizez ateliere și să fac demonstrații turiștilor care aveau să fie cazați în zonă. Astfel, primele mele demonstrații de închistrire a ouălor s-au desfășurat în muzeul de familie, însă pentru că era un loc mic cu obiecte valoroase, iar turiștii veneau însoțiți de copii de toate vârstele, s-a impus organizarea demonstrațiilor într-un spațiu mai mare. Așa că în casa renovată a străbunicilor am primit primele grupuri mai numeroase. Tot acolo, la sugestia turiștilor, am amenajat un colț unde am pus 2 vitrine cu ouă. Într-o vitrină erau expuse ouăle vechi, din covata familiei, în alta cele lucrate de mine după modelele vechi. Cele 2 vitrine aveau să fie completate ulterior cu exponate internaționale care provin din 82 de țări ale lumii, fie achiziționate în călătoriile din țările pe care le-am vizitat, fie primite în dar de la turiști, de la diverse personalități sau delegații oficiale“, a declarat doamna Letiția.

Oul, dar pascal

Așa a început povestea celui mai mare muzeu dedicat oului, iar în acest moment colecția familiei reunește 15.000 de exponate. Ouă din 82 de țării ale lumii, realizate prin diverse tehnici, de diferite dimensiuni, culori și mărimi. Însă cred că tehnica pe care o îndrăgește cel mai mult este cea a cerii în relief, despre care mi-a spus încă de când am vizitat-o prima dată că este tehnica ce presupune aplicarea a 6 straturi de ceară, dar nu întâmplător, ci pentru că în Bucovina această cifră înseamnă cele 6 zile de lucru, în care Dumnezeu a creat lumea.

Practic, în cadrul acestui muzeu poți vedea adevărate opere de artă, deci mai mult decât ideea oului ca dar pascal. Este greu de imaginat și de explicat câte simboluri și imagini pot fi văzute pe aceste exponate pentru că nu doar costumele populare și motivele tradiționale sunt transpuse pe coaja ouălor, ci și imagini și simboluri din diverse culturi. Și pe mine, la fel ca pe majoritatea turiștilor, alături de ouăle vechi, parte din „zestrea“ familiei, m-au impresionat cu adevărat ouăle de struț transformate în capelă, cele transformate în cutii muzicale ori cutii pentru bijuterii, în suporturi de parfum, dar și caruselele care funcționează. La fel de impresionante sunt și colecțiile speciale precum cele din cristal de Sankt Petersburg, cristal de Bohemia ori cristal de Rosenthal, dar și cele din colecția Franklin Mint, precum și ouăle realizate în tehnica Cloisonné.

Mi-am dorit să aflu de la dumneaei care tehnică ori ce motiv îi place în mod deosebit să lucreze, așa am aflat și cum și-ar defini cartea de vizită: „În afară de elementul crucii, cred că mă reprezintă foarte mult și coada de păun despre care știm că este simbolul frumuseții interioare. Deci cred că acesta ar putea fi cartea mea de vizită. Mereu am lucrat cu toată inima și fără a mă gândi nici la costurile pe care le presupune fiecare lucrare și nici la ceea ce înseamnă efort din partea mea. Dar, pentru că sunt profesor de artă textilă și decorativă, nu lucrez niciun ou fără să mă gândesc la mesajul pe care îl sugerează.“

O viață care pornește dintr-un ou

Ultimii doi ani nu au semănat cu nimic din ceea ce am trăit până acum, iar pentru fiecare dintre noi ceea ce însemna viața zilnică nu a mai fost la fel. Știm că în mare parte artiștii au avut cel mai mult de suferit, însă unii dintre ei au reușit să depășească perioada într-un mod cât se poate de productiv.

„Eu nu am simțit deloc pandemia pentru că la Vama există pensiuni unde au fost mereu turiști, exceptând perioada în care județul Suceava se afla pe lista roșie. Bineînțeles că am creat condiții speciale pentru turiști, am avut un program mai redus, dar și înțelegere din partea lor. Însă, pentru că am avut timp, am reușit să finalizez amenajarea unei case tradiționale. De aceea muzeul dispune acum de spațiu triplu, peste 800 mp, unde avem aproximativ 15.000 de exponate. Am optat pentru o altfel de amenajare, față de primele încăperi. Există acum o zonă special dedicată mănăstirilor, dar și minorităților din Bucovina. Am mai amenajat altă încăpere unde am expus costume populare atât din Vama, cât și din Bucovina, unde apare viața țăranului bucovinean care la hora satului își găsește jumătatea, urmând ca pe parcursul vieții să lucreze pământul, apoi am ilustrat familia care lucrează pentru zestrea fetei, toate simbolizate prin diverse obiecte.

Există și o cameră unde am expus doar lucrările mele pentru că la multe expoziții internaționale avem câte o temă unică și acele lucrări nu am avut unde să le încadrez de-a lungul timpului în muzeul inițial, așa că le-am expus acum, în altă manieră. Foarte apreciată este crucea pascală, gândită cu vitrină, care domină încăperea și în interiorul căreia am pus doar exponate pe care apare simbolul crucii. Există și zone cu ouă mai noi, cărora le-a fost adăugată foița de ceară; am amenajat și o zonă cu tablouri pentru că nu demult am avut și prima expoziție de acest gen, așa că în tablouri am respectat anumite tonuri și am creat ouă în concordanță cu acestea pentru a avea un tot unitar. Există și o încăpere pe care o denumim casa mare, unde am lăsat soba tradițională și am expus elemente vechi.

Desigur că există și o zonă mai nouă cu acele ouă de struț care au apărut mai târziu și astfel am amenajat și un candelabru format din 5 ouă de struț. Tot aici există și colecția internațională, o zonă dedicată copiilor, una de diplome, una de povești; fiecare are povestea ei pentru că mereu încercăm să surprindem vizitatorii. Încăperea dedicată diplomelor și aparițiilor internaționale, dar și anumitor ouă speciale pe care le-am creat pentru diverse evenimente. Adică evenimentul este însoțit nu doar de imagini de acolo sau diplome, ci și de oul pe care l-am creat pentru acel eveniment este deosebită. Există și o mică expunere cu personalitățile care ne-au călcat pragul, dar pentru că nu aveam spațiu am creat și albume și cine dorește poate să le vadă pe fiecare. Deci pot spune că am avut doi ani foarte productivi“, a declarat artista din Bucovina.

Deoarece, adeseori clase de copii vin să viziteze tot mai des muzeul, doamna Letiția s-a gândit să-i surprindă cu o expoziție inedită unde sunt prezentate ouă pe care apar personaje pe care cei mici le cunosc: Harry Potter, Angry Birds, Spiderman etc., alături de personaje din basmele și poveștile populare.

Colecția internațională a muzeului s-a îmbogățit și ea pentru că au fost aduse noi exponate de porțelan de secol XIX, și mai mult decât atât, în cadrul unei licitații online doamna Letiția a achiziționat fragmente de ou de dinozaur ce provin din Cretacic.

Urmează expoziții temporare

Orice artist dorește să creeze mai mult pentru că vrea ca de la an la an să prezinte noutăți turiștilor fiindcă nu puțini sunt cei care revin la Vama; de aceea simte că trebuie să-i surprindă și să-i încânte mereu. Așa că, începând cu aceste Sărbători Pascale, doamna Letiția va organiza și expoziții temporare, pentru că, în afara ouălor deja expuse în muzeu, mai are și alte câteva sute de exemplare pe care nu a reușit să le încadreze niciunde deoarece sunt și exponate de mari dimensiuni. Așa că, într-o zonă de trecere, pe care nu a folosit-o până acum pentru expoziție, s-a gândit să organizeze expoziții pe diverse teme care nu vor avea statut permanent. Prima astfel de temă este intitulată Păpuși. 

Cei interesați să aibă în propria colecție ouă realizate la Vama, semnate de doamna Letiția, trebuie să știe că le poate achiziționa de la muzeu sau atunci când există expoziții unde dumneaei participă. În prezent nu mai realizează foarte multe comenzi speciale, ci colaborează doar cu câteva firme pentru care realizează ouă ce se oferă în dar pentru Sărbătorile Pascale.

La muzeu este ajutată de fiul său, care este cel mai important sprijin al acesteia. De asemenea, turiștii sunt întâmpinați de sora dumneaei, Cătălina, dar și de o fostă elevă. De fapt, pot spune că într-un astfel de muzeu cei care îi întâmpină pe turiști trebuie să aibă puterea de a le transmite ceea ce artistul principal înțelege prin opera sa, iar dumnealor fac acest lucru. Pentru că da, pasiunea pentru tradiții poate fi transmisă și prin vorbe.

„Avem foarte mulți turiști străini. Mulți vin din Elveția, dar ne-au vizitat și foarte multe familii de francezi și olandezi care vin în România pe cont propriu, dar și grupuri organizate, chiar dacă grupuri mai mici. Noi colaborăm și cu diverse agenții și în ultimul an chiar a fost neașteptat de bine din acest punct de vedere. Bineînțeles, am observat că s-a mărit și interesul turiștilor din țara noastră, ceea ce ne bucură. Noi credem că prin ceea ce am reușit să facem în ultimul timp putem să-i surprindem plăcut și pe cei mai pretențioși turiști. Construcția nouă respectă stilul tradițional, am folosit piatră de Vama, lemn vechi și bine păstrat, chiar am pus suflet. Așa că eu zic că în prezent totul este foarte bine structurat, spațiile sunt atent amenajate, vitrinele sunt altfel iluminate, tocmai pentru a pune în evidență oul“, a mai punctat doamna Letiția.

Și cum în lume lucrurile încep să reintre pe făgașul normal, doamna Letiția a redevenit ambasadorul ouălor închistrite și a participat deja la 3 expoziții în Germania, Franța și Elveția.

Mi-a plăcut foarte mult cum s-a încheiat discuția cu dumneaei pentru că a spus o replică pe care eu o văd ca pe o invitație pentru toți turiștii: „Eu sunt omul închistritului ouălor, nu al cuvintelor.“ Adică, aș îndrăzni să spun eu, cei care doresc să o cunoască cu adevărat trebuie să-i vadă lucrările acasă, la Vama.

Larissa DINU

GALERIE FOTO

Mihai Tivodar, din Câmpulung Moldovenesc, este un om ambițios și, ca orice bucovinean, când se apucă de treabă vrea să o facă cât mai bine. Are o mică fermă de pui de care se ocupă de aproape 10 ani.

„Afacerea are trei componente. Primul segment este vânzarea de pui vii către populație, apoi creșterea și abatorizarea, pe de altă parte. Am investit și într-un punct de abatorizare, de capacitate mai mică decât cele industriale. Al treilea segment este al creșterii și vânzării curcanilor; am un partener în Austria cu care lucrez. Am plecat de la zero, am împrumutat 20 de mii de lei de la mama și așa am pornit. Am făcut totul cu forțe proprii, fără rate la bănci, fără bani europeni.“ Mihai spune că, înaintea beneficiilor financiare, și-a pus, întotdeauna, clienții. „Trebuie să faci muncă de calitate ca să-ți păstrezi clienții, orice compromis te costă pe piață... Ai un client nemulțumit, îți pleacă alți zece. Suntem foarte atenți și cum ne creștem puii pentru sacrificare, vrem ca oamenii să mănânce sănătos. Producem noi hrana pentru păsări, nu folosim antibiotice și, dacă este cazul, întrebuințăm medicamente din plante.“

Din Jakarta la Câmpulung

Lucrurile au mers bine, mărturisește Mihai, până în momentul în care nu a mai avut cu cine să lucreze. „Am muncit eu cu soția, dar cu greu am putut să facem față. Soția mea este din Indonezia, am cunoscut-o grație tehnologiei moderne, pe Internet, ne-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am căsătorit. Acum avem și un băiat de șapte ani și, mai în joacă, mai în serios, ajută și el la hrănirea puilor...Când mi-am dat seama că nu mai găsesc oameni cu care să lucrez, am discutat cu soția și ne-am gândit să aducem din Indonezia.“

Cristina este o femeie curajoasă. După ce l-a cunoscut pe Mihai și s-au căsătorit, a trecut de la cariera în modeling din Jakarta la creșterea puilor și curcanilor în Câmpulung Moldovenesc. „Mi-a fost greu la început, recunosc. Sunt aici de zece ani și în primul an din cauza frigului am făcut tot felul de alergii. Nu eram obișnuită cu iarna și cu gerul, m-am obișnuit treptat și acum chiar mă simt ca acasă, aici în Bucovina, nu mai sufăr când vine frigul. La început eu și cu soțul meu ne ocupam cu toate la fermă. Pentru mine a fost greu până am învățat. Acum am adus  femei din Indonezia să ne ajute. Le-am dat cazare și masă și un salariu mult mai bun decât ar fi câștigat acolo. Sunt harnice, lucrează foarte bine.“

Feny este una dintre indoneziencele care lucrează la fermă. „Mă simt fericită că am venit aici, este o altă lume, am învățat multe într-un an de când lucrez. Nu știam nimic despre creșterea puilor, dar am învățat repede, nu mi se pare foarte greu. De când sunt aici am reușit să strâng bani, acasă, în Jawa, n-aș fi reușit.“

Criza se va accentua...

Mihai Tivodar crede că actuala criză a forței de muncă care a lovit și agricultura României se va accentua în următorii ani și este convins că mulți fermieri îi vor urma exemplul.

„Am ajuns să nu mai avem oameni serioși cu care să putem lucra. Dacă autoritățile nu se vor implica și nu vor găsi soluții eficiente, singura variantă rămâne forța de muncă de afară, din Orient, în special. Fetele care lucrează la mine sunt mulțumite, le dau în jur de 400 de dolari pe lună, echivalentul salariului minim pe economie din acest an. În Indonezia un venit mediu ar fi în jur de 100-150 de dolari. Aici au asigurate toate condițiile și pot să-și economisească banii pe care-i primesc. Probabil că, pe termen lung, nu aceasta ar fi soluția, să importăm și să exportăm, la rândul nostru, forță de muncă. Cei care guvernează ar trebui să se gândească mai profund la acest lucru. Oamenii buni pleacă din țară pentru că sunt dezamăgiți de ceea ce li se oferă. Odată cu pandemia și creșterile uriașe de prețuri nici nu văd lucrurile prea bine în următoarea perioadă. Cred că abia la toamnă se va vedea mai bine efectul scumpirilor din ultimele luni.“

Chiar dacă nu pare prea optimist, în condițiile economice actuale, Mihai și-a făcut, ca orice om întreprinzător, planuri de viitor. Vrea să-și dezvolte capacitatea de abatorizare și să înceapă să investească în agroturism și gastronomia locală pentru că Bucovina este o permanentă atracție turistică. Cristina speră că, dacă proiectele lor vor prinde viață, își va putea întâmpina oaspeții și cu delicatese de la ea de acasă, din Indonezia.

Vasile Braic

De-a lungul timpului am fost preocupați de promovarea micilor afaceri de familie. Din același motiv, de data aceasta am ajuns în comuna Fundu Moldovei, județul Suceava. Laura Usatiuc-Cazac este cea care ne-a vorbit, în numele întregii echipe și a familiei, despre brânzeturile Molduanca, produse fabricate după rețete originale, dar și personalizate, culese de prin toată lumea. Produsele sunt 100% naturale, singurul conservant fiind sarea grunjoasă.

Brânza se produce manual într-o cameră de producție de 5/4 m

Reporter: Care este povestea făbricuței dumneavoastră de brânzeturi?

Laura Usatiuc Cazac: Povestea noastră a început în toamna anului 2019, după ce părinții mei s-au restabilit în România, după aproape 20 de ani petrecuți în străinătate. Ei sunt iubitori de „natural“ și de produse făcute în gospodărie. Tatăl meu, în toată perioada în care a fost plecat, a experimentat tot felul de rețete în baza cărora a realizat produse pe care le găsești în comerț, cu diferența că a folosit ingrediente naturale, făcute în casă. În anul 2018, când a venit în România, a făcut câteva role de brânzeturi și le-a lăsat la maturat până în următorul an, practic am uitat de ele. Pe 1 noiembrie 2019, când a revenit acasă, am intrat în pivniță și am degustat minunățiile. Am dat spre degustare cunoscătorilor, iar ei ne-au încurajat să facem ceva în legătură cu acest lucru. Un an a durat implementarea proiectului deoarece financiar nu eram pregătiți, mă refer la construirea camerelor de producție și maturare, firma, autorizațiile și toate cele necesare pentru a putea începe legal producția. Practic, gândul sclipitor de a valorifica laptele din gospodărie și de a-l îmbina cu pasiunea părinților l-am avut în noiembrie 2018, dar prima bucată de brânză a fost livrată către clienți în vara anului 2021. Am făcut toate acestea și din dorința de a rămâne împreună, după atât de mulți ani în care nu ne-am văzut prea des. Multe persoane se așteaptă ca noi să deținem o întreagă fabrică, cu utilaje mecanizate, cu o fermă mare, cu angajați mulți etc. Dar, de fapt, brânza se produce la nivel de manufactură, fără conservanți și doar cu ingrediente naturale după metoda clasică, manuală, într-o cameră de producție de 5/4 m. Rețetele sunt culese de prin toată Europa, dar majoritatea sunt personalizate.

Temperatura de producție și de maturare, unul dintre secretele de producție

Rep.: Ce efectiv de animale aveți, din ce rase și în ce constă furajarea?

L.U.C.: Noi suntem autorizați ca centru de prelucrare lapte integrat în exploatație, adică avem bovinele proprii, mai exact trei, din care două sunt Metis și o Bălțată românească. Aceste trei vaci ne permit să prelucrăm doar 6 kg de brânză, o dată la două zile. Nu știu cum este la alte ferme, dar iarna noi hrănim animalele doar cu fân uscat obținut pe timpul verii, iar în sezonul cald animalele stau pe pășune, în munții Bucovinei. Avem un teren pe care îl muncim tocmai pentru a putea oferi hrană animalelor.

Rep.: Vorbiți-ne despre fluxul tehnologic, cum se obține brânza în laboratorul dumneavoastră?

L.U.C.: După ce animalele sunt mulse, laptele se pune în tancul de răcire. În acesta avem laptele de la trei mulsori: dimineața, seara și a doua zi dimineața. Sau, dacă este timp, după a doua mulsoare, seara, se produce brânza din cantitatea de lapte din ziua respectivă. După care mama, care prelucreaza brânza, se pregătește pentru a intra în camera de producție. Sunt niște etape pe care le respectă, și anume face duș, se echipează corespunzător, dezinfectează, completează registrele de recepție, iar apoi începe prelucrarea laptelui. După procesare, brânzeturile sunt presate, sărate, sunt puse în loturi și apoi începe procesul de maturare. În tot acest timp sunt spălate foarte des cu saramură, iar umiditatea și temperatura sunt atent monitorizate și în acest sens sunt folosite umidificatoare și dezumidificatoare, aparate de aer rece și cald. După minimum trei luni produsele sunt gata de comercializare, ambalate în vid și etichetate cu toate datele necesare consumatorului. Noi producem brânzeturile după anumiți pași foarte bine definiți, respectăm anumiți timpi de producere și temperaturile specifice fiecărui sortiment de brânză. Dar cea mai importantă etapă, după cea de producție propriu-zisă, este cea de maturare. Așa cum spuneam, între 3 și 12 luni, brânzeturile sunt spălate cu saramură, de două-trei ori pe săptămână, pentru a se săra corespunzător. Periodic, atât brânzeturile, cât și materia primă trec prin proceduri de analize, pentru siguranța tuturor. De altfel, unul dintre secretele realizării brânzeturilor Molduanca are legătură cu temperatura de producție și de maturare. Mai sunt însă și alte secrete pe care le știe tatăl meu.

Amprenta Bucovinei, peste tot în lume

Rep.: Câte tipuri de brânză realizați?

L.U.C.: Practic, noi realizăm două tipuri de brânzeturi, dar pentru mai multe gusturi, și anume brânză maturată trei luni cu condimente și brânză maturată, timp de 12 luni. Brânzeturile maturate trei luni sunt de 11 feluri, realizate după aceeași rețetă, dar cu diferite condimente: brânză maturată cu chimen, ardei iute, nucă, trufe negre (vedeta noastră), cacao și ienibahar, busuioc, mix de semințe, salvie, turmeic (Aurul Bucovinei). Mai avem un sortiment de brânză pe care noi îl numim „Creasta Cocoșului“. I-am dat acest nume pentru că trebuie răzuită în sensul acelor de ceasornic cu o lamă specială și la final are forma unei creste de cocoș. Rolul lamei este de a tăia cât mai subțire brânza pentru un gust extraordinar de intens și diferit. Mai avem un sortiment care stă la maturat între 12-24 de luni, care trece prin aceeași procedură de conservare cu saramură de două ori pe săptămână, timp de 1-2 ani. Avem testate și analizate rețete de brânzeturi cu mucegai extraordinare, personalizate, dar va mai dura puțin până când le vom putea produce. Ne dorim ca brânzeturile noastre personalizate să poarte amprenta Bucovinei peste tot în lume.

Rep.: Cum realizați distribuția produselor?

L.U.C.: Toată publicitatea o facem pe Internet, pe rețelele de socializare, nu plătim pentru promovare, clienții de până acum i-am câștigat organic. Pentru persoanele fizice din țară care doresc să se bucure de brânzeturile noastre le ambalăm în vid, iar împreună cu pungile de geluri termice care le însoțesc pleacă spre client. Avem clienți care vin și le ridică cu mașinile lor frigorifice sau le ducem noi. Suntem la început de drum și dorim să oferim o experiență cât mai plăcută clientului.

Profitul a fost reinvestit

Rep.: Ce perspective de viitor aveți?

L.U.C.: Am folosit doar bani proprii și tot ce am câștigat până acum am reinvestiți. Avem extraordinar de multe idei noi pe care la noi în țară nu le-am prea întâlnit și urmează a fi implementate pe pmăsură ce venitul crește și clienții sunt mulțumiți. Dorim pe viitor să construim o fabrică puțin mai spațioasă, nu neapărat să producem mai mult, deși acum, înainte de Sărbători, stocurile aproape sunt epuizate. Suntem doar patru oameni, iar fiecare are rolul lui bine stabilit, în funcție de viziune și creativitate. Acest lucru ne permite să ne extindem perspectivele. Soțul meu este cel care vine cu creativitatea, cu imaginea de ansamblu și echilibrul în lucruri și viziune, cu imaginea, iar concluzia „la rece“ aparține mamei mele, cea prin a cărei mână trece fiecare bucată de brânză și are grijă ca produsele să fie unice. Tatăl meu este cel care vine cu ideile, cu rețetele noi, cu îmbunătățirile, iar eu cu actele și vânzările. Nu putem exista unul fără altul și le mulțumesc pentru asta. Urmează să implementăm un nou proiect prin care să promovăm altfel Bucovina, veriga care în prezent lipsește din promovarea acestui minunat ținut. Dorim să promovăm altfel atât brânzeturile noastre, cât și turismul din Bucovina. Noi oferim exclusivitate! La fel și viitorul nostru proiect!

Beatrice Alexandra MODIGA

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc adăpostește colecții de înaltă calitate, de anvergură națională și internațională, fiind singurul muzeu al lemnului din toată România.

Scurt istoric

Existența Muzeului din Câmpulung Moldovenesc se leagă de lupta intelectualilor bucovineni împotriva fenomenului de deznaţionalizare din perioada ocupaţiei habsburgice, când învăţătorul Ion Ştefureac alcătuieşte primele colecţii de etnografie cu intenţia promovării valorilor specificului național. El dăruieşte Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung toate obiectele colecţionate, acestea fiind organizate într-un muzeu de artă populară deschis în incinta şcolii.

În timpul Primului Război Mondial şcoala a fost bombardată, fiind distrusă atunci şi o importantă parte din colecţia de etnografie.

În 3 aprilie 1935 se va constitui Comitetul de Iniţiativă al fondării Muzeului Judeţean de Etnografie în scopul colecţionării, păstrării şi expunerii obiectelor de „artă populară“, legate de trecutul şi felul de viaţă a  strămoşilor, obiecte evocatoare a îndeletnicirilor şi a datinilor. Deschiderea oficială a muzeului s-a făcut la data de 1 iunie 1936, avându-l ca director pe Constantin Brăescu (1936-1950). Obiectele colectate, atât cele donate, cât și cele achiziţionate cu plată, erau aduse la Câmpulung şi depuse în sala de şedinţe a Prefecturii, pusă la dispoziţie pentru acest scop.

MAL85 – un nou început

„Anul acesta muzeul a aniversat 85 de ani de la fondare, moment sărbătorit la 1 iunie. A fost o dublă sărbătoare, pentru că la aceeași dată am redeschis parțial instituția, după 2 ani de la debutul celor mai ample lucrări de renovare din întreaga istorie a imobilului, din fonduri europene. Spun parțial pentru că majoritatea colecției patrimoniale este încă în depozit, în așteptarea muzeotehnicii achiziționate în proiectul UE (mobilier, scenografie) care încă nu a sosit. De aceea, la acest moment la MAL pot fi vizitate două expoziții temporare: prima e „MAL85 – un nou început“, care spune povestea senzațională și necunoscută până astăzi, plină de evenimente neprevăzute și personaje misterioase, a muzeului nostru, a cărui origini le trasăm în negura vremurilor, încă de la revoluția de la 1848. Cea de-a doua expoziție temporară e „Cântecul pădurii“, o expoziție foto a câmpulungeanului Laurențiu Sbiera, care ilustrează mai bine de o sută de specii de păsări imortalizate de-a lungul a mai bine de 4 ani. Obiectivul nostru este redeschiderea totală a muzeului până la 28 noiembrie, când se sărbătorește Ziua Bucovinei“, ne spune domnul Bogdan Stamatin, managerul Muzeului Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc.

O intrare în istorie

Să ne amintim faptul că, în urmă cu sute de ani, cel care trebuia să taie un copac pentru utilizarea lui în gospodărie ori la construirea unei case sau anexe gospodărești, își cerea iertare de la copacul pe care urma să-l doboare. Dăinuia dragostea omului pentru pădure, pentru rostul ei în viața omenească pentru că aceasta îi dădea lemn, fructe, leacuri valoroase, vânat, mâncare, adăpost, liniște și inspirație pentru creațiile sale artistice. Pornind de la această credință s-a născut ideea tematică a organizării muzeului câmpulungean.

Expoziția este organizată în 18 săli, însumând peste 1.800 mp. Circuitul de vizitare începe cu prezentarea bogăției pădurilor bucovinene, putând fi admirată o varietate de secțiuni de lemn, de diferite soiuri și esențe întâlnite în pădurile Obcinelor, un trunchi de molid de 670 de ani, o secțiune de lemn de rezonanță de 345 de ani sau lemnul de tisă, raritate în pădurile de astăzi ale Bucovinei. Tot acolo se găsesc unelte de prelucrare a lemnului, dispuse pe faze de lucru: de la tăiat, doborât, unelte de pregătirea draniței până la unelte de decorare. De la „bestia“ de tăiat în trașcă, uneltele de trasat, compase, sfredele, cuțitul și cuțitoaia pentru despicat și rostuit dranița, la uneltele și sculele pentru gravat, incizat sau pirogravat, întregul inventar al uneltelor de prelucrare dovedește ingeniozitate în prelucrarea lemnului.

Și aventura continuă...

Aventura lemnului continuă în spaţiul rezervat confecţionării instrumentelor muzicale din lemn de rezonanţă şi aici se detaliază modul şi felul în care se alege şi se utilizează lemnul pentru viori, buciume, fluiere, mandoline, ţambal, buhaiul pentru urătura de Anul Nou, cobze sau alte instrumente cu coarde. Tot aici sunt prezentate baltage, bastoane, genți de vânătoare executate de meşteri anonimi ai misterioasei etnii a huţulilor. Intarsia cu cositor sau plumb, ţintele de cositor, bronz sau argint, turnate în forme de piatră, adâncesc misterul asupra obârşiei, artei sau tradiţiilor acestei etnii.

De asemenea, este prezentat un inventar al industriei casnice textile: de la motivele ornamentale ţesute sau cusute pe covoare, păretare, ştergare, cămăşi de lucru sau de sărbătoare, preluate de pe obiectele de interior care le stăteau în faţa ochilor, inspirându-le până la stative de ţesut, vârtelniţe cu numărător sau cu sisteme de roţi pentru mărirea vitezei de lucru, roţi de tors, sucale, piepteni sau raghile.

Sala de expoziţie de la etajul clădirii este destinată utilizării apei: o pirogă de cca 300 de ani, dintr-un singur trunchi de copac, folosită ca pod umblător de la o moară de apă, unde a şi fost găsită. Sunt expuse și piese de la mori de faină, o ştează pentru sumane, un buduroi uriaş pentru captarea apei sau câteva piese pentru spălatul textilelor la râu. Apoi, se pot vedea piese de mobilier țărănesc, sisteme de siguranţă ale casei precum lacăte de lemn, stâlpi de casă sau cerdac, lăzi de zestre, podişoare, un pat ţărănesc de peste 250 de ani, laviţe şi capete de laviţă. Legătura între vechi şi nou, între arta țărănească şi arta modernă se realizează în mod firesc prin Şcoala de Arte şi Meserii înfiinţată în 1895 cu ajutorul mitropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei, Silvestru Moraru.

În muzeul în aer liber sunt expuse monumente de arhitectură populară, instalaţii tehnice de mari dimensiuni, o stână cu ocoalele pentru animale şi o placă de 100 mp pentru doritorii de agrement, unde se poate juca şah, cu piese unicat de 20-30 kg, uriaşe, personaje din basmele româneşti.

Anca Lăpușneanu

La sfârşitul lunii septembrie, în satul sucevean Panaci a avut loc primul EcoBrunch din Ţara Dornelor, destinaţia de ecoturism a Bucovinei. Acesta a fost cel de-al doilea eveniment din seria EcoBrunch pusă la cale de Asociaţia My Transylvania în parteneriat cu Asociaţia de Ecoturism din România (AER) şi cu unităţile de management ale celor şapte destinaţii de ecoturism din ţară. Aceste evenimente îşi propun să sprijine conservarea patrimoniului local şi autenticitatea experienţei turistice în destinaţiile de ecoturism ale României prin intermediul gastronomiei locale.

Ţara Dornelor, destinaţie ecoturistică a Bucovinei certificată

Pe plan local, evenimentul a fost organizat de Asociaţia de Ecoturism Ţara Dornelor (AETD), un parteneriat între sectorul public şi cel privat ce reuneşte actori locali din Ţara Dornelor care activează în domeniile: turism, conservarea naturii şi dezvoltare locală. Maricica Cazimirciuc, managerul destinaţiei de ecoturism Ţara Dornelor, a precizat că eforturile întregii echipe construite în jurul evenimentului de la Panaci au avut succes, iar startul evenimentelor de tip brunch în Ţara Dornelor este o oportunitate nu doar pentru experienţa cu care vine fiecare partener, ci și pentru vizibilitatea naţională.

„Ţara Dornelor înseamnă râurile Dorna şi Bistriţa care se unesc în bine-cunoscutul oraş staţiune Vatra Dornei, înseamnă sate şi comune, unele mai mândre decât altele, străjuite de munţii falnici ai Bistriţei, Suhardului, Giumalăului şi Călimaniului, înseamnă Parcul Naţional Călimani, înseamnă oameni frumoşi, buni, care, ca şi cei care sunt prezenţi aici, abia aşteaptă să îşi pună pe masă tot ce au mai bun. Din anul 2019, Ţara Dornelor a primit certificarea de destinaţie ecoturistică a Bucovinei pentru că aici turiştii pot trăi experienţe în mijlocul naturii care se pot împleti extrem de armonios cu experienţe culturale și tradiţionale alături de localnici. Ne dorim să implicăm cât mai mulţi producători şi furnizori de servicii locale, să promovăm locurile frumoase de pe tot teritoriul destinaţiei de ecoturism cu oamenii locului astfel încât întreaga comunitate să aibă de câştigat, nu doar turiştii care ajung în zonă. Dacă am reuşit să aducem un strop de bucurie, un pic de fericire şi puțină frumuseţe în sufletele celor prezenţi înseamnă că toată strădania noastră a fost cu folos şi asta e tot ce contează“, ne-a spus Maricica Cazimirciuc, managerul destinaţiei Ţara Dornelor.

Ospăţ cu produse montane

În prima parte a evenimentului, oaspeţii s-au arătat încântaţi de varietatea gusturilor incluse în meniu: de la preparate din carne de porc, vită sau oaie şi balmoş cu jumări, făcut în faţa turiştilor la buturugă de Liviu Bazarcă şi asortat cu lapte acru, brânzeturi proaspete şi maturate, din care nu puteau să lipsească şvaiţerul „Călimani“, produse care au obţinut, în anul 2019, dreptul de utilizare a menţiunii de calitate „produs montan“, fiind primele produse montane atestate şi certificate la nivel judeţean, până la borşul de păstrăv şi pasta de păstrăv cu nucă făcute de Andrei Chirilă. Nu au lipsit din meniu borşul de hribi cu smântână preparat de gazda evenimentului, pensiunea Eco Hunea din Panaci, scoverzi cu ciuperci, barabule la ceaun cu brânză de burduf şi cârnaţi de casă făcute de Cosmin Ţarcă, un talentat chef bucătar din vârful Rarăului; producătorii local au făcut sarmale, zacuscă cu ciuperci, pâine de casă. Au fost şi deserturi savuroase, precum ciocolata de casă cu afine, tartele cu fructe de pădure, plăcinta cu mălai, prăjitura cu mere, plăcinte cu urdă şi mărar sau dulceaţă de afine, căpşuni, merişoare, zmeură şi, în premieră, vinul „Sângele răzeşului“, un vin roşu fructat, din Fetească Neagră, căpşuni şi fragi. La toate acestea s-au adăugat standurile cu produse locale de unde participanţii la ecobrunch au putut achiziţiona o gamă largă de siropuri şi dulceţuri precum şi produse din păstrăv, cum ar fi celebrul păstrăv afumat în cobză de brad. Nu au lipsit nici suvenirurile realizate local, de către Ştefan şi mama sa Ema Chiriluş, cu scopul de a populariza şi mai mult brandul ecoturistic Ţara Dornelor.

„În Panaci am simţit într-un mod foarte natural legătura dintre teritoriu şi mâncare. Totul are gust şi poveste, totul are arome care se potrivesc cu munții care înconjoară Depresiunea Dornelor. Şi toate acestea, într-un fel foarte reprezentativ, au putut fi găsite la primul ecobrunch“, a mărturisit Cristian Valentin Cismaru, creator de evenimente gastronomice la Asociaţia My Transylvania.

Momente artistice şi drumeţie pe Tărâmul Izvoarelor

Cu acest prilej, cei aproape 100 de oaspeţi veniţi din întreaga ţară (Constanţa, Bacău, Iaşi, Brăila, Braşov, Neamţ, Cluj-Napoca, Suceava) s-au putut bucura, pe lângă cele mai alese bucate locale, de momente artistice puse în scenă de tinerii din comună şi de o drumeţie pe Tărâmul Izvoarelor. După acordurile de chitară ale trupei Călimani Folk din Panaci, momentul de folclor coordonat de profesorul de muzică Bogdan Negrea a demonstrat că în Ţara Dornelor tradiţia se transmite de la o generaţie la alta, câtă vreme elevi Şcolii Gimnaziale din Panaci mai fac din horă şi cântec popular un moment de sărbătoare ce merită împărtăşit.

Ospăţul şi dansul au fost urmate de o drumeţie pe Tărâmul Izvoarelor pe parcursul căreia drumeţi de toate vârstele au aflat povestea lui Panac, cel care a dat denumirea comunei, şi au luat contact cu natura locului într-un exerciţiu relaxant de identificare a celor mai prezente miresme ale pădurii.

În acelaşi cadru, la iniţiativa tinerilor din Clubul GreenIMPACT Panaci, participanţii au fost îndemnați să descarce aplicaţia Questo pentru a descoperi într-un mod inedit poveşti locale care nu se găsesc pe Internet.

„Dacă veniţi la Panaci o să aveţi un colţ de rai de care vă puteţi bucura. Avem bucate alese şi gustoase, băuturi tradiţionale, toate provenite dintr-o zonă ecologică pentru că aici nu s-au dat îngrăşăminte chimice, pesticide, este o zonă naturală. Ne mândrim cu calitatea oamenilor, avem oameni ospitalieri, cu suflet mare, iar bucatele sunt făcute aici cu multă dragoste. Şi, dacă pui multă dragoste în ceea ce faci, iese cel mai bun lucru. O să vedeţi că avem de la Dumnezeu 17 izvoare cu cea mai bună apă din lume şi sperăm să avem certificate cât mai repede şi cele mai bune bucate“, a precizat primarul Vasile Cozan.

„Hai-Hui pe Tărâmul Izvoarelor de la Panaci“ cu aplicaţia Questo

Ema Gavriluţă, studentă în anul II la Facultatea de Comunicare din Cluj, a avut misiunea de a povesti în vârf de munte despre iniţiativele grupului de tineri GreenIMPACT Panaci şi Fundaţia Noi Orizonturi de a descoperi izvoarele de apă minerală şi despre traseul „Hai-Hui pe Tărâmul Izvoarelor de la Panaci“, înscris pe aplicaţia Questo.

„Proiectul este făcut prin Fundaţia «Noi Orizonturi». A pornit de la o chestie mică, fiecare să aibă grijă de izvoarele din zonă. Iniţial a fost vorba de trei izvoare, copiii au fost foarte entuziasmaţi de ceea ce se întâmpla şi aşa s-a extins la 5, apoi la 7 şi s-a ajuns la 17 izvoare pentru că în ajutorul copiilor au sărit şi adulţii; localnicii au venit cu propuneri arătându-ne unde mai sunt izvoare, ce frumos este acesta, ce apă bună are celălalt şi ce bine ar fi să le amenajăm. Aşa s-a ajuns la un proiect foarte mare, 17 izvoare, care cuprinde întreaga comună Panaci.

În centrul comunei avem şase izvoare, restul sunt în satele componente. Izvoarele au numele sfinţilor care ocrotesc zona şi  al căror nume îl poartă mănăstirile şi bisericile din zonă, dar şi numele copiilor care au participat la amenajarea lor.

Apoi am făcut o hartă pentru fiecare izvor, iar la intrare în comună am amplasat o hartă mare cu toate izvoarele, toate bisericile şi tot ce este de văzut în comună.

Aplicaţia Questo este un mod inedit prin care turiştii ar putea descoperi locuri din comuna Panaci şi lucruri pe care nu le pot afla de pe internet. Pe lângă izvoare, sunt incluse şi două biserici, fabrica de apă minerală, care este în inima Panaciului, legende, inclusiv povestea lui Panac, cel care a denumit comuna, care este ca un basm.

Questo este un joc de explorare a comunei, oferind tururi de tip misiune; este un fel de Asia Express, urmezi indicii și rezolvi ghicitori pentru a descoperi locurile de aici, în timp ce le afli poveștile ascunse. Aplicația seamănă și cu Treasure Hunt. Traseul «Hai-Hui pe Tărâmul Izvoarelor de la Panaci» include şi «Drumul lui Panac», iar poveştile și secretele locale vă vor duce să descoperiţi o mică comoară, Comoara lui Panac.

Pe viitor ne-am propus să facem un traseu de alergat pe drumul izvoarelor; îl vom amenaja tot cu copiii din club şi cu conducerea şcolii şi vom organiza un concurs de alergat «Să cunoaştem traseul izvoarelor prin alergare» în scop umanitar“, ne-a spus Ema Gavriluţă, ce care a coordonat implementarea aplicației Questo la Panaci.

Traista lui Panac, un ajutor pentru un copil cu leucemie

La întoarcerea din drumeţie, directoarea Şcolii Gimnaziale din Panaci, prof. Mirela Verdeşescu, a prezentat „Traista lui Panac“, un suvenir realizat local prin intermediul căruia, de această dată, banii obţinuţi din vânzări vor contribui la tratamentul foarte costisitor al unui copil din Panaci diagnosticat cu o formă foarte rară de leucemie, care în prezent este spitalizat în străinătate. Şi tot sub coordonarea acesteia, participanţii la eveniment au luat parte la atelierul de pictură pe rondele din lemn, unde creativitatea a avut şi ea undă verde.

„Traista lui Panac este un proiect de antreprenoriat, îi învăţăm pe copiii noştri că, rămânând să locuiască aici, pot să vândă frumuseţea locului, să îşi câştige existenţa şi să nu plece în căutarea unui loc de muncă în altă parte. Din banii pe care îi primim din vânzarea acestei trăistuţe cumpărăm diferite materiale şi susţinem cazuri sociale. Dacă plecaţi cu un suvenir de la noi, probabil îi va fi mai bine lui Iustinian”, a spus prof. Mirela Verdeşescu.

Ema Gavriluţă ne-a spus că trăistuţele sunt făcute manual şi reproduc la scară mică catrinţa tradiţională de Panaci, împodobită cu roşu de Panac şi negru, iar în ele găsim plante medicinale și un borcănel cu dulceaţă de afine. Trăistuţa costă 50 de lei şi împreună cu pachetul cu plante şi dulceaţă este 70 de lei.

„Eu zic că merită nu numai pentru munca noastră depusă în realizare trăistuţei, culesul plantelor şi realizarea dulceţei de afine, dar mai ales pentru faptul că este o cauză nobilă, încercăm să salvăm viaţa unui copil“, a precizat Ema Gavriluţă.

Natura îţi dă produsul, omul vine cu modul de preparare

Fără oamenii minunaţi de la Asociaţia de Ecoturism Ţara Dornelor, fără gazdele care au pus la dispoziţia participanţilor o locaţie superbă, fără oaspeţii veniţi cu drag aici, fără voluntari, sponsori şi parteneri, acest eveniment nu ar fi avut savoare.

„A fost combinaţia perfectă între mâncare grozavă, gazde primitoare, activităţi pentru copii la care nu s-au putut abţine să participe şi părinţii, drumeţie cu poveste şi stimulat toate simţurile, cântece şi voie bună. Bonus, treasure-hunt pe aplicaţie de telefon (Questo)“, au fost cuvintele de apreciere ale Ancăi Gaidoş, reprezentant al Fundaţiei „Noi Orizonturi“, care sprijină prin proiectele sale ecoturismul şi învăţarea prin experiență în rândul tinerilor.

„De 13 ani ne plimbăm prin sate din România în ideea de a vă atrage în tot felul de locuri unde ajungeţi mai greu sau nici nu vă gândiţi la ele. Astăzi suntem în Depresiunea Dornelor şi vă mulţumim pentru că aţi venit pentru a savura alături de noi ziua aceasta frumoasă de septembrie şi gusturile locurilor, printre care se numără mâncarea, apa minerală şi peisajul.

Într-o drumeţie de două ore am ajuns într-un loc de belvedere în care aţi înţeles de ce mâncarea are gustul pe care îl are, de ce oamenii fac lucrurile aşa cum ştiu ei mai bine într-o zonă în care partea de agricultură se limitează la creşterea animalelor. De câte ori vă gândiţi la gastronomie să ştiţi că este vorba, în principiu, de un joc între ceea ce îţi dă natura şi ceea ce face omul. Natura îţi dă produsul, omul vine cu modul de preparare, cu reţeta, gastronomia fiind studiul relaţiei dintre natură şi om“, ne-a spus Cristian Valentin Cismaru, creator de evenimente gastronomice la Asociaţia My Transylvania.

Producători locali și reprezentanți ai pensiunilor din zonă care au găzduit evenimentul cu partea de mâncare și băuturi răcoritoare: Păstrăvăria lui Andrei – sat Coverca, comuna Panaci – preparate din păstrăv; Anton Mihaela – dulcețuri și siropuri produse local; Casa Luș – sat Coverca, comuna Panaci –  deserturi; Pensiunea Eco Hunea din Panaci – mâncare gătită și desert; Casa Răzeșului – sat Drăgoiasa, comuna Panaci – balmoș, preparate din carne, dulcețuri; Cosmin Țarcă – sat Păltiniș, comuna Panaci – mâncare la ceaun, bere de casă;  familia Crucianu din satul Coverca, comuna Panaci – brânzeturi „Călimani“, certificate ca produse montane.

Silviu Buculei

Bucovina sau Țara Fagilor, care se suprapune în mare parte județului Suceava și apoi trece granița înspre Cernăuți, este poate cea mai frumoasă și completă zonă din România din punct de vedere turistic, cu o bogăție extraordinară oferită de natură, meșteșuguri și tradiții, istorie și religie, agrement și sporturi de iarnă. Practic, Suceava este un județ care livrează o mulțime de frumuseți și unicități, este ca un muzeu în aer liber, putând asigura fără probleme o vacanță încărcată până la refuz de vizite și drumeții memorabile.

Cadrul natural este favorizat de prezența pe două treimi din suprafața județului a masivelor muntoase: Munții Bârgăului, parțial Munții Călimani, Obcinele Bucovinei (Mestecăniș, Feredău, Obcina Mare), Munții Bistriței (Rarău, Giumalău, Bârnaru, Budacu) și Munții Stânișoarei (Sutra). În interiorul zonei montane s-a dezvoltat, printre altele, Depresiunea Dornei, cu compartimentele sale Dorna și Neagra Șarului, în care există lunci, terase, dealuri piemontane și un peisaj unic. Fie și doar mergând cu mașina pe cele mai importante rute, pretutindeni în zona montană se desfășoară un spectacol al naturii extraordinar, completat de farmecul gospodăriilor și al satelor venite parcă din altă lume: Broșteni-Crucea-Dorna Arini-Vadra Dornei (dinspre Neamț); Vatra Dornei-Poiana Stampei-Piatra Fântânele (înspre Bistrița Năsăud, prin Pasul Tihuța); Câmpulung Moldovenesc-Pojorâta-Valea Putnei-Mestecăniș-Iacobeni-Vatra Dornei; Mestecăniș-Ciocănești-Cârlibaba, cu variantele Fluturica (înspre Bistrița, prin Pasul Rotunda) și Gura Lalei (înspre Maramureș, prin Pasul Prislop); Pojorâta-Vatra Moldoviței-Ciumârna-Sucevița-Marginea; Marginea-Vicovu de Sus; Vatra Moldoviței-Brodina; Pojorâta-Moldova Sulița-Izvoarele Moldovei; Păltinoasa-Solca-Marginea; Frasin–Stulpicani-Ostra; Pojorâta-Cojoci; Vicovu de Sus-Putna etc.

Meșteșuguri populare

Fondul etnografic și folcloric al Bucovinei este de asemenea încărcat și generos pentru vizitatori. Putem vorbi fie și numai despre Marginea – renumit centru de ceramică neagră, lustruită cu piatră, tehnică preluată de la geto-daci, Ciocănești – celebră prin covoarele care se fac aici, Cacica – un alt important centru ceramic, Vama – confecționarea pieptarelor, Fundu Moldovei – centru de realizare a instrumentelor populare și de prelucrare artistică a lemnului, Cârlibaba și Straja – port popular și țesături de interior, Arbore, Mănăstirea Humorului, Rădăuți – localități renumite pentru scoarțe și ștergare, Vatra Moldoviței, Ciocănești, Brodina, Poiana Stampei – faimoase pentru arta de încondeiat ouă. De altfel, în Suceava sunt organizate câteva manifestări care se bucură de un mare succes: Crăciun în Bucovina (Suceava); Paște în Bucovina – cu un Târg al Meșterilor Populari, Drumul Ouălor Încondeiate, Festivalul Național al Ouălor Încondeiate; Pelerin în Bucovina, organizat anual, la data de 15 august, la Cacica și Putna etc.

Turism religios și cultural

Suceava este, dacă vreți, perla ctitoriilor religioase din România, cu mănăstiri unice zidite de Ștefan cel Mare și de alți domni ai Moldovei comparabile cu creațiile renascentiste italiene sau din Europa Occidentală, toate adăugate, în 1993, în Lista cu Moșteniri Culturale Internaționale a UNESCO: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Humor, Putna, Dragomirna, Probota, Arbore, Pătrăuți, Biserica „Sf. Gheorghe“ a Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou“ din Suceava. Numai drumețiile spre aceste destinații de excepțională valoare istorică și artistică ar lua câteva zile. Dacă mai adăugăm în program și obiectivele culturale, probabil că ar rezulta cel puțin o săptămână de vizite extrem de intense și interesante: Cetatea Șcheia, Cetatea de Scaun a Sucevei și Cetatea Zamca, Curtea și Hanul Domnesc din Suceava, Muzeul de Istorie din Suceava, cu „Sala tronului“, unicat în România, Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului, Muzeul „Arta lemnului“ din Câmpulung Moldovenesc, Muzeul de Științe Naturale din Vatra Dornei, Muzeul „Tehnici populare bucovinene“ din Rădăuți, Muzeul de Artă „Ion Irimescu“, „Galeria Oamenilor de Seamă“, Muzeul Apelor și Pădurilor din Fălticeni, Casa-muzeu de la Solca etc.

Ofertă generoasă în drumeții

Numai în masivul Rarău-Giumalău există 24 de trasee turistice amenajate și omologate. Practicarea turismului montan este favorizată de potențialul oferit de relieful munților Călimani, cu complexul vulcanic aferent, stâncile „12 Apostoli“, relieful carstic și rezidual al masivului Rarău, pădurea seculară de la Giumalău, gruparea cea mai întinsă de munți cristalini – Munții Bistriței Aurii și Bistriței Mijlocii –, precum și de Masivul Suhard și Obcinele Bucovinei. În afară de călătoriile prin munți, în județ se pot practica turismul călare (Parcul Național Călimani), escalada (Călimani, Rarău–Giumalău, Suhard), schiul (Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Hunorului, Sucevița, Mălini și Cârlibaba), zborul cu parapanta (Vârful Oușorul, Prisaca Dornei, Pojorâta, Udești, Părhăuți).

Vatra Dornei, stațiunea inclusă în circuitul balneoclimateric internațional

Cu ape minerale carbogazoase, hipotone, atermale, bicarbonatate sodice, calcice și feruginoase, indiscutabil zona cea mai cunoscută este stațiunea balneoclimaterică de interes național Vatra Dornei, inclusă în circuitul internațional și recomandată în tratamentul unor afecțiuni ale aparatului cardiovascular, respirator, locomotor, boli ginecologice ori ale sistemului nervos etc. Dar cunoscute sunt și nămolul de turbă din Tinovul Mare și Poiana Stampei, apele minerale sulfuroase din zona Iacobeni, apele sărate de la Cacica. De asemenea, importanță prezintă și Solca, o fostă stațiune balneoclimaterică ce beneficiază de un climat de adăpost, foarte potrivit pentru convalescenți și anemici, ca și pentru cei care suferă de bronșită și de catar pulmonar. Proprietățile terapeutice deosebite sunt determinate de densitatea mare a stratului de ozon atmosferic; sub acest aspect, Solca deține primul loc în România și poziția secundă în Europa.

Farmecul nesfârșit al satelor bucovinene 

Zonele rurale din Suceva dispun, pe lângă un cadru natural fabulos, și de un valoros potențial cultural și istoric. O serie de localități – Sucevița, Vama, Moldovița, Putna, Ciocănești, Mănăstirea Humorului, Sadova, Lucina, Cacica, Neagra Șarului, Poiana Șarului, Poiana Negri, Dorna Candreni, Cârlibaba, Poiana Stampei, Șaru Dornei, Dorna Arini, Brodina, Râșca, Marginea, Argel, sunt deja consacrate în rândul turiștilor, ele devenind destinații turistice în sine. Fiecare localitate este unică în felul ei: Ciocănești – considerat cel mai frumos sat din România, cu casele frumos decorate, la fel ca ouăle încondeiate, adevărate bijuterii de artă; Brodina – centru de încodeiat ouă și cu un muzeu particular al huțulilor, Marginea – cu însemnul specific al ceramicii negre și case ce păstrează o arhitectură cu o vechime de mai mult de 100 de ani; Cacica – renumită prin salina cu același nume; Cârlibaba – cea mai mare comună din județ, cu rezervația geologică „Piatra Țibăului“ și „Lala“, pârtie de schi și locul unde, iată, s-a născut Huțulca din Cârlibaba etc.

Maria BOGDAN

GALERIE FOTO

Paul Torac are 25 de ani. După absolvirea studiilor pedagogice și de științe ale educației la Colegiul Național „Mihai Eminescu“, respectiv la Universitatea „Șefan cel Mare“ din Suceava, s-a întors acasă, la Brodina, unde a scris și scrie în felul său istoria huțulilor, acel grup de oameni ai munților care se lasă revendicat, când e vorba de poporul căruia i-ar aparține etnic, doar de păduri și crestele din Obcinile Bucovinei. Huțul din generație în generație și fascinat de istoria Brodinei, locul în care s-a născut Huțulca, cu o copilărie trăită sub magia încondeierii ouălor și a poveștilor străbunicii sale, Paul și-a legat numele de colecția etnografică amenajată într-una dintre casele familiei sale, un fel de muzeu care adună, în câțiva metri pătrați, secole de dăinuire pe aceste meleaguri a huțanilor.

Rep.: Paul Torac, să pornim și noi pe firul poveștii huțulilor și am vrea să aflăm cum s-a născut ideea organizării acestei colecții.

Paul Torac: Sunt născut la Brodina, mirificul tărâm dintre păduri, cum îmi place mie să spun, și am crescut într-o familie în care tradițiile au avut loc de cinste. În familia noastră se încondeiază ouă de patru generații. Străbunica mea a trecut la Domnul anul trecut, la 96 de ani; de la dumneaei și apoi de la bunica și mama am preluat dragostea pentru tradiție și meșteșuguri. După facultate am zis că e vremea să mă întorc acasă, să-mi cercetez etnia, să profit de faptul că încă mai avem bătrâni care ne pot povesti despre timpurile frumoase pe care le-au trăit. Mă gândesc uneori că, dacă am un regret în viață, e că nu m-am născut acum 100 de ani... Dar, probabil, nimic nu e întâmplător. Îmi zicea bunica: „Trebuie să înflorești unde ai fost sădit.“ Ideea unei colecții s-a născut în timp. Ea se leagă de Muzeul Obiceiurilor Populare de la Gura Humorului, unde noi eram frecvent invitați. În urmă cu vreo 20 de ani – eu și sora mea geamănă eram copii pe-atunci, dar însoțeam familia la toate manifestările din zonă – doamna fost director Vera Romaniuc a ținut neapărat ca toți cei care vin la expoziție să poarte costumul reprezentativ al zonei în care trăiesc. Domnia sa cumva ne-a îndemnat să căutăm în lăzile de zestre ale familiei sau ale celor din sat și să găsim portul specific Brodinei. Având-o alături și pe străbunica, am început să scotocim printre amintiri, am găsit costumele de miri ale străbunicilor și bunicilor, ni le-au dăruit ca să le putem îmbrăca la expoziții și apoi s-a născut pasiunea asta de a colecționa sau, cum îmi place mie să zic, de a da viață celor din trecut. Și așa, cu modernismul zilelor noastre, a cam început să se înlăture tradiționalul.

Rep.: Asta în sensul că tineretul nu mai păstrează bogăția tradiției înaintașilor?

P.T.: Eu dau mereu exemplul cu nora care nu se are bine cu soacra... După ce soacra se duce în lumea plină de dor, ea nu vrea să păstreze nimic și arde tot ce i-a aparținut. Aici am intervenit noi și am preluat cumva zestrea. Bătrânele spun așa: păi, decât să le arunce, mai bine luați-le voi și le găsiți o întrebuințare. Încet-încet am strâns din familie – noi avem foarte multe obiecte – și din sat sute de exponate. Colecția permanentă este organizată într-o casă de-a noastră situată la vreo 2 km de centrul comunei, la ieșirea înspre satul Sadău, iar de 6-7 ani este vizitată de turiștii care trec prin Brodina, dar acolo noi realizăm și ateliere de încondeiat ouă și tot acolo invităm oaspeții care vor să filmeze ori să scrie despre tradițiile de la noi.

Rep.: Facem un tur al colecției sau mai degrabă o scurtă incursiune în viața de ieri și de azi a huțulilor?

P.T.: Eu m-am raportat întotdeauna la vremea străbunicii mele, fiindcă ea mi-a fost călăuză în trecutul strămoșilor. Am amenajat așadar trei camere. Prima face referire la activitatea pe care o desfășurau femeile odinioară. Aici avem un fel de poveste a firului de lână, de la tunderea oii și până la caierul de tors; era și o vorbă în trecut, „oaia ține casa“, fiindcă ea oferea și produsele alimentare (lapte, brânză, carne), dar și materialul de bază pentru confecționarea obiectelor cu care se înfrumuseța casa ori se lucra vestimentația. Avem ustensile de prelucrat lâna, vârtelniță, furcă de tors, rășchitori, un război de țesut, o ladă de zestre din 1903, câteva costume huțule. A doua e o cameră a zestrei. În trecut, mirele avea casa, iar mireasa, tot ce trebuia ca să îmbrace... locuința. Când zestrea ajungea la tavan, atunci fata era bună de măritat. Tot ea cosea și costumul mirelui. Am expus aici scoarțe, covoare, costumul popular viu colorat al huțulilor, nelipsitele mărgele venețiene din portul femeilor, salbe, inele, o ladă de zestre a străbunicii și am creat și un soi de arbore genealogic, fotografii cu oameni care au confecționat straiele sau ustensilele din colecția noastră. În a treia cameră avem vase de care se foloseau în gospodărie, de la putineiul în care țineau merindele pentru iarnă și până la cofițe, untărițe, linguri, polonice, apoi un obiect specific zonei –păscărița – cu care mergeau huțulii în noaptea de Înviere la biserică. Tot aici avem ouă încondeiate în tehnici clasice (băi succesive în culoare) și până la cele mai noi (ceară gravată în relief), de la cele lucrate de străbunica și până la exemplarele realizate sau inovate de mama ori de femeile din sat. Brodina este unul dintre cele mai vechi centre de încondeiere a ouălor; la noi, 5 din 10 femei se ocupă cu această artă, căci încondeierea a devenit o operă de artă, iar ele fac asta din pasiune, dar și ca mijloc de existență.

Rep.: Citesc așa: comunitatea de huțuli trăiește în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina și Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus). Care este istoria huțulilor?

P.T.: Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți. Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția. Așa s-au stabilit huțulii pe cele mai înalte creste ale munților, practic s-au ascuns între păduri, să nu fie găsiți, și și-au întemeiat gospodării. În hrisov stă scris și numele primilor refugiați, iar printre ei se află și un Toma Torac, despre care noi credem că e un strămoș. Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei. Acum, știți, fiecare popor ține să-i asimileze, dar huțulii spun că numai munții și doar munții au dreptul să îi revendice, nu popoarele lumii. Între timp, în comunitate sunt și persoane cu nume românești, fiindcă s-au făcut căsătorii mixte. La Brodina, din cele 10 sate ale comunei, 8 sunt cu populație majoritar huțulă.

Rep.: Care era ocupația de bază în trecut și cu ce se ocupă oamenii astăzi?

P.T.: Bărbații se ocupau cu creșterea animalelor, lucrul în pădure, cu agricultura de pe lângă casă, iar femeile încondeiau ouă; de altfel, acest obicei a fost adus în Bucovina de huțuli. În trecut, femeile țeseau și coseau straie populare. Din păcate, azi nu se prea mai confecționează costume populare huțule, care sunt și extrem de dificil de realizat, dată fiind compoziția bogată în motive și culori. Noi suntem la interferență cu satul Straja, unde s-a păstrat foarte bine tot ceea ce ține de costumul popular, iar huțulii nu și-au mai păstrat neapărat portul lor, l-au împrumutat pe cel de la Straja. Așadar, astăzi femeile mai lucrează costume, dar cu specific românesc.

Rep.: Și care era felul lor de a trăi deunăzi vreme?

P.T.: Păi în așa ceva constă unicitatea și farmecul comunității noastre. Îmi povestea străbunica că existau perioade în care nu aveau posibilitatea să ajungă la biserică și atunci oamenii se rugau în fața unui... brad! Era un cult al bradului în viața huțulului, pentru că l-a însoțit de la naștere până la moarte. Pe timpuri, a doua zi de la nașterea copilului, se făcea o scălduță, iar apa se arunca la rădăcina unui brad, pentru ca pruncul să crească drept ca bradul și să fie sănătos așa cum bradul e verde tot timpul. Apoi – obicei păstrat și azi – la construirea unei case, pe scheletul acoperișului se pune un vârf de brad împodobit cu ațe colorate, care să arate comunității că locuința e spre final. La nuntă, de asemenea, la porțile mirelui și miresei se prinde bradul, împodobit cu hârtie colorată. La fel și la înmormântare, pe căruța cu care este dus huțulul la cimitir se așază vârfuri de brad împodobite cu fire negre, în cele patru colțuri. Ei aveau în general respect și dragoste față de pădure că aceasta i-a adăpostit și i-a încălzit. Tot străbunica îmi povestea că tatăl ei, când mergea să taie un copac, îngenunchea în fața lui și îi cerea iertare pentru fapta ce va fi săvârșită, dar cu ideea că lemnul – că era un stâlp la cerdac, că era lemn pentru casă – va dăinui toată viața lui alături de el. Cât despre credință, huțulii erau printre singurii ortodocși care își etalau religia purtând la gât cruci mari de bronz sau alamă – bărbații, iar femeile aveau salbă din cruci. Așa își arătau și credința, dar și bogăția, în funcție de mărimea crucii.

Rep.: În afară de colecție, am văzut, Paul Torac, că lucrezi la alte două proiecte.

P.T.: La noi în zonă, la evenimente frumoase sau mai puțin frumoase, întotdeauna oamenii se înconjurau de cântece. Le-am înregistrat oarecum, pe unele le-am și scris, dar acestea nu erau înțelese de toată lumea. Venind prietenul meu Paul Anania prin Brodina, m-a îndemnat să le traduc în română și să le prind pe toate într-o carte. Am ales așadar cele mai frumoase cântece, le-am scris cu caractere chirilice, în dialect, și le-am tradus și în română. S-a născut astfel o culegere pe care am închinat-o Centenarului. Mai apoi, neavând cum să stau degeaba, am strâns undeva la vreo 350 de fotografii din toate satele. Aceste imagini sper eu să le putem cuprinde într-un album intitulat sugestiv Chipuri de huțuli.

Maria Bogdan

Aflată la hotarul dintre Moldova și Ardeal, în lungul Drumului Național 17, Vatra Dornei – Bistriţa, comuna Poiana Stampei este amintită documentar încă din anul 1593, de pe vremea domniei lui Aron Vodă. Poziţia geografică, frumuseţea peisajului și Rezervaţia Naturală Biologică „Tinovul Mare“, unică în ţară, fac ca această localitate să se afle printre atracţiile turistice din zona Bucovinei. Casa-Muzeu, amplasată în centrul comunei, oferă vizitatorilor o imagine inedită despre arhitectura zonei, frumuseţea portului popular, tradiţii şi obiceiuri păstrate până astăzi. În incinta acesteia, dar și în Casa de Cultură „Elisei Todașcă“ se desfășoară periodic activități care marchează diferite evenimente din viața comunității, punând în valoare potențialul local. Formațiile artistice, din care fac parte în primul rând elevii școlii, participă la manifestări cultural-artistice zonale și naționale, expoziții, concursuri, concerte, spectacole, promovând zestrea spirituală și valorile specifice localității și Bucovinei. Printre acestea se numără și Cercul ,,Micii meșteșugari“, îndrumat de prof. drd. Dorina Paicu, directoarea Școlii Gimnaziale Poiana Stampei.

Zestrea unei naţiuni o constituie graiul, portul, obiceiurile şi religia

Cercul ,,Micii meşteşugari“, a apărut la inițiativa unei iubitoare a tradițiilor din această zonă, profesoara Dorina Paicu, din necesitatea familiarizării tinerilor cu activităţile cu caracter folcloric din zonă: şezători, hore, clăci, descântece, nunţi, botezuri, înmormântări, formarea deprinderilor de a practica meserii tradiţionale cum ar fi ţesut, cusut, lemnărit, cojocărit şi de a se iniţia în tainele meşteşugurilor, precum încondeierea ouălor de Paşti, pictura religioasă pe lemn sau pe sticlă, sculptură în lemn. Un alt obiectiv al cercului a fost și a rămas cunoașterea și culegerea de folclor autentic din zonă, formarea simţului estetic şi a dragostei pentru tot ce înseamnă folclor şi tradiţii, recunoaşterea portului popular şi a obiectelor tradiţionale locale prin caracteristicile de autenticitate, dar și cunoaşterea etapelor de lucru pentru a obţine obiectele populare finite.

„Zestrea unei naţiuni o constituie valorile sale culturale şi tradiţionale: graiul, portul, obiceiurile şi religia. Când acestea sunt pe cale de dispariţie putem vorbi de un proces ireversibil de degradare a naţiunii şi chiar de dispariţie a acesteia.

Astăzi, când facem parte din familia unită a ţărilor europene, când relaţiile dintre aceste state, bazate pe încredere şi într-ajutorare, sunt mult mai prietenoase, când graniţele devin treptat doar imaginare, naţiunile pot dăinui în timp prin ce au mai trainic şi mai valoros.

Pentru ca generaţiile care ne urmează să cunoască rădăcinile poporului şi evoluţia sa pe treptele istoriei, este de datoria noastră, a celor cu misiunea de educatori, să le lăsăm cât mai puţin alterată zestrea de care vorbeam, pentru a ne recunoaşte şi a nu uita că am fost şi că suntem români.

Oriunde, în Europa şi în lume, oricâtă unitate în diversitate ar exista, ceea ce ne păstrează identitatea sunt graiul, portul şi obiceiurile.

Această preocupare de transmitere spre viitor a tradiţiilor şi obiceiurilor locale s-a păstrat de-a lungul timpului şi în localitatea noastră prin activităţi de ţesut, cusut, cojocărit, cântece transmise prin viu grai, dansuri populare, obiceiuri etc.“, ne-a spus prof. drd. Dorina Paicu.

Cercul ,,Micii Meşteşugari“, locul de familiarizare a tinerilor cu activităţile cu caracter folcloric

Întâlnirile periodice ale membrilor Cercului „Micii Meşteşugari“ au făcut posibilă organizarea şezătorii tradiţionale și a obiceiului de nuntă prezent în repertoriul formaţiei „Flori de merișor“, colecţionarea de la bătrâni a unor elemente de folclor: strigături, cimilituri, ghicitori, zicători, proverbe, legende etc., adunarea obiectelor vechi pentru activităţile proprii şi pentru Casa-Muzeu, participarea la festivaluri naţionale şi internaţionale de folclor.

În prima lună a acestui an, în cadrul activității „Din bătrâni se povesteşte…“ copiii au avut o întâlnire cu bătrânii din sat pentru a investiga date despre istoria localităţii, datinile şi obiceiurile locale, iar până în luna mai, pe lâgă atelierele de încondeiat ouă, pictură pe hârtie/lemn/piatră/sticlă, cusut, sculptat, micii meșteșugari și-au propus să participle la numeroase activităţi organizate în programul Consiliului Județean Suceava, „Paştele în Bucovina“, dar și la festivaluri și concursuri naționale dedicate meşteşugurilor artistice tradiţionale.

„Aceste activităţi s-au practicat şi se mai practică încă în grupuri mici, pe familii.

În rândul copiilor, ca forme de manifestare liberă a aptitudinilor şi deprinderilor însuşite în familiile cu tradiţii, s-au creat Cercul «Micilor meşteşugari», formaţiile «Flori de pe Dorna» și «Flori de merișor» care au în repertoriu un obicei de nuntă din zonă, o şezătoare tradiţională, colinde şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou.

Printre obiectivele propuse cele mai importante ar fi: promovarea culturii şi tradiţiilor locale şi zonale; dezvoltarea abilităţilor practice în materie de confecționare de obiecte de artă populară/gastronomie locală; interpretarea folclorului autentic; aplicarea criteriilor estetice şi morale în aprecierea valorilor“, consideră profesoara Dorina Paicu.

Premii naționale și internaționale în cei 10 ani de activitate

La nici un an de la înființare, în 2010, Cercul „Micii meșteșugari“ obține Premiul I, apoi Premiul Special în 2011 și în 2012, precum și Marele premiu al Festivalului Național al Ouălor Încondeiate, Ciocănești. Începând cu anul 2012, cel puțin un membru al cercului este prezent la faza națională a Olimpiadei „Meșteșuguri artistice tradiționale“ de la Sibiu, aducând premii importante județului Suceava: Czutka Alina, la ouă încondeiate (premii I și Premiul special al Muzeului „Astra“ pentru păstrarea tradiției), Chiperi Geanina (pentru cusături), Pentelescu Ionela, Chiforescu Medeea, pentru ouă încondeiate. Membrii cercului obțin în fiecare an numeroase premii la Concursul Interjudețean „Tradiție – valoare sacră“ și sunt laureați la Festivalul Internațional „Cătălina“, Iași, Festivalul Național „Cocoșul de Hurez“, Vâlcea, Concursul Național „Târgul copiilor meșteșugari”, organizat la Vatra Dornei, Concursul  Interjudețean „Paștele din sufletul copiilor“ de la Vlădeni, Botoșani, „Paștele în Bucovina – Culorile credinței“. O mare parte dintre membrii cercului au devenit meșteri populari foarte talentați. 

Silviu BUCULEI

GALERIE FOTO

Visăm tot mai mult la acel sat idilic, cu oameni calzi și primitori, cu ulițele pline de zăpadă, cu hornurile caselor din care iese fumul gros în zilele geroase, satul acela care, în preajma Sărbătorilor de iarnă, să devină, dintr-o comunitate, o mare familie. Ei bine, aș putea spune despre satul Dolheștii Mici din județul Suceava tocmai acest lucru.

Tradiții de peste 150 ani

Dolheștenii sunt oameni credincioși care știu cât de important este să păstrezi tradițiile și portul popular. Încă de cum începe postul Nașterii Domnului, sătenii se pregătesc de marea sărbătoare. Își pregătesc sufletul prin post, casele și curțile cum știu mai bine și repetă pentru obiceiurile de iarnă. Glumind, aș spune că poștașul Gherghiță Ciocîrlan are o baghetă magică cu ajutorul căreia adună întreaga suflare dolheșteană pentru a pune la punct fiecare detaliu al spectacolului pe care-l oferă ansamblul Străjerii în preajma Sărbătorilor. Bagheta magică este de fapt cuvântul în cazul dumnealui, pentru că doar auzindu-l vorbind despre tradițiile și oamenii locului îți dai seama cum reușește să facă atâtea lucruri minunate.

„La noi Sărbătorile de iarnă sunt mirifice iar trăirile sunt extraordinar de puternice. Practic, din ziua de 5 decembrie, atunci când la noi în sat este hram și se arvonește muzica, și până după Anul Nou suntem într-o sărbătoare continuă. Ansamblul a fost înființat în 2006, însă obiceiurile de iarnă nu au încetat niciodată. Spectacolul pe care noi îl oferim are o vechime de peste 150 ani, noi nu facem altceva decât să ducem mai departe ceea ce strămoșii noștri au născocit“, spune nenea Gheorghiță.

Ansamblul este invitat peste tot în țară pentru a oferi spectacole, însă în sat fiecare sătean are parte de această prestație în propria curte. Dacă ajungi în Dolhești în această perioadă te poți considera un om norocos pentru că una este să vezi pe scenă jocul țiganilor, de exemplu, și alta este în curtea unei case, acolo unde poți observa reacțiile oamenilor și mai ales ale copiilor. Și chiar dacă unii dintre ei au văzut spectacolul de zeci de ori, încă așteaptă cu nerăbdare să-l privească.

De prin munți și de prin văi, adunați-vă flăcăi…

Este de fapt strigătura care, acompaniată de muzică, dă startul spectacolului. Ce înseamnă până la urmă acest spectacol? Aș îndrăzni să spun că este o reprezentare a unei piese de teatru, un alt fel de teatru tradițional în care umorul ocupă rolul principal.

Primele interpretate sunt colindele, care, rostite de copiii din ansamblu, transmit acea emoție pură a bucuriei nașterii lui Hristos. De fapt, ei asta fac și în seara de Ajun, când străbat fiecare uliță din sat și intră pe fiecare poartă deschisă cu dorința de a încânta gazdele.

Nici urăturile nu sunt mai prejos, au versurile culese din popor și sunt rostite cu tâlc de străjeri. Însă acestora li se adaugă ideile pe care membrii ansamblului le pun laolaltă pe parcursul anului, atunci când se întâlnesc la clacă, iar aceste noi versuri țin cont și de gazda în curtea căreia are loc reprezentația.

„Gâscă, rață, câine, pui
Sfântă-i urma plugului
Tăți mâncăm în urma lui…“.

Adevărate piese de teatru

Un moment deosebit îl constituie jocul caprei. Poate ați fi tentați să spuneți că ați mai văzut, că mai toate-s la fel, însă nu-i chiar așa. Nu sunt doar strigături, ci o întreagă scenetă, care printr-un text cu iz caragialian stârnește rumoare. Capra, baba și moșneagul, acompaniați de membrii ansamblului, transmit pe linia melodică unică în țară o scenă care arată ce se întâmplă atunci când, din vina babei, capra se îmbolnăvește, iar moșneagul apelează la așa-zisele leacuri băbești pentru a o face bine.

„Melodia pe care o avem la jocul caprei și a căluților este unică. Este energică, emană bucurie și ți-e mai mare dragul să privești spectacolul. Jocul căluților este interpretat de 6 tineri, 4 îmbrăcați în căluți și doi comedianți care conduc momentul“, a mai punctat Gheorghiță Ciocîrlan.

Un moment unic în spectacolul dolheștenilor îl ocupă jocul țiganilor. Este inspirat din traiul coșarilor, adică cei care curățau hornurile. Și înfățișarea lor aduce aminte de coșari: pe față au funingine, pe cap au o podoabă confecționată din strujeni de porumb, adică planta uscată, iar în mână au un fel de „instrument“ confecționat tot din porumb. În mijlocul curții se aprinde un foc mic, tot din pănuși de porumb, iar țiganii joacă-n jurul lui. Au costume amuzate, nu neapărat tradiționale, dar atrag atenția prin sunetul clopoțeilor cusuți pe haine.

După jocul țiganilor urmează jocul măștilor. Ce înseamnă acest lucru? Domni îmbrăcați în straie populare, cu măști confecționate în stil tradițional, au strigături specifice pe care le rostesc într-un mod comic pentru a le atrage atenția gazdelor. Rămânem în același stil pentru că în spectacolul străjerilor urmează jocul babei și al moșului, un moment amuzant, plin de umor, care reflectă în primă fază cererea în căsătorie, însă baba are și alți pretendenți, dar totuși răspunde afirmativ. Scena continuă cu afișarea femeii „cochete“ care are și parfum, iar jocul își păstrează nota comică inclusiv în momentele de tandrețe dintre protagoniști.

Nu lipsește din program nici jocul urșilor sau hora de final în care gazdele sunt invitate să se prindă în jocul dolheștenilor, care este de fapt o horă a prieteniei și a bucuriei în care fiecare este îndemnat să cânte.

Sub bagheta poștașului

Așa arată spectacolul ansamblului în zi de sărbătoare. El este coordonat de nenea Gheorghiță de la un capăt la altul. El nu se sfiește să-i certe pe cei care greșesc; chiar dacă-i vorba despre un ansamblu mic, cu oameni simpli, dar iubitori de tradiții, profesionalismul trebuie să fie literă de lege. Sunt susținuți și de primărie, însă nu le este ușor, de cele mai multe ori pleacă în țară pe banii lor, dar fac totul din dragoste pentru tradiție și locul natal. Iubirea pentru tradiție se citește și în ochii copiilor care așteaptă cu entuziasm fiecare moment artistic.

Pentru mine a fost o experiență unică. Chiar dacă văzusem acest ansamblu și la București, acasă, pe Valea Șomuzului, transmit o altfel de bucurie. Și pentru că de multe ori cuvintele scrise nu pot transmite întru totul emoția și trăirile, vă invit să urmăriți spectacolul pe canalul de YouTube LUMEA SATULUI TV.

Larissa SOFRON

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

În spatele cortinei din blăniţă brodată cu flori şi dichisită cu mărgele a ceea ce se numeşte Bundiţe de Bucovina stă un maestru iscusit la vorbă şi fascinant povestitor în graiul dulce moldovenesc al meleagurilor humorene – Ciprian Orhean. Acesta practică meşteşugul cojocăritului din 1959, de la vârsta de 14 ani, iar după şase decenii încă onorează comenzi, de la bundiţe simple, ciobăneşti, cu flori, cojoace, până la cele cu dihori, personalizate pe dimensiunile doritorilor.

6 decenii de cojocărit

Ciprian Orhean a început să practice acest meşteşug din 1959, când la vârsta de 14 ani a devenit ucenicul cojocarului de vrednică amintire Pavel Bosca din localitatea natală, Capul Codrului de lângă Gura Humorului. În acele vremuri, fiind născut într-o familie cu mulţi copii, fiecare trebuia de mic să se rostuiască în viaţă. Vremea a trecut şi după căsătorie a început să practice acest meşteşug în satul Lucăceşti, la 20 km de Suceava, unde s-a gospodărit şi şi-a crescut cei trei copii şi încă trei nepoţi. Şi iată aşa au trecut ca o suflare de vânt aproape 60 de ani de meşteşug în cojocărit, ani cu multe satisfacţii şi bucurii aduse de lumina pe care o vede de fiecare dată în ochii clienţilor mulţumiţi de dăruirea cu care respectă vechile canoane ale acestei îndeletniciri pe care actualmente doar puţini o mai cunosc şi respectă cu adevărat. „În arta cojocăritului totul începe cu respectul şi dragostea; respectul pentru animalul sacrificat din blana căruia se confecţionează bundiţa sau cojocul şi dragostea pentru frumos, dragostea pentru oameni pentru a face o lucrare trainică de calitate bună. Fiecare pas al unui om pe pământ poartă cu el o mare importanţă. În industrie există pierderi, risipă de material, în schimb în creaţia manuală autentică totul se refoloseşte, se reinventează, capătă o nouă viaţă. O bundiţă poate fi confecţionată în aproximativ o lună de zile, dar depinde de complexitatea modelului, fiindcă totul este cusut manual, apoi asamblat piesă cu piesă şi etapă cu etapă, până când bundiţa începe să prindă contur“, povesteşte meşterul cojocar.

Broderia, elementul-cheie al cojocului…

Primul sau garnitura se confecţionează din piele de miel sau dihor, iar trecerea de la prim, flori şi pielea de oaie se face prin braie, cruciţele şi puricaşi cusute cu bumbac sau mătase. „Elementele păstrării autenticităţii modelului la o bundiţă sunt reprezentate de prezenţa prohabului, o bucată de piele adiacentă, poziţionată pe cele două laterale ale bundiţei, jos la bază, care în vechime ascundea o uşoară imperfecţiune a pieilor de oaie sau miel din care era croită bundiţa şi care erau mai subţiri în acea parte (zonă), iar pe de cealaltă parte configuraţia modelului broderiei, care trebuia să fie cusut în oglindă cu elemente centrale de mare importanţă simbolică. Florile (broderia), realizate direct pe pielea de oaie sau miel, sunt un element esenţial pentru a cunoaşte câte ceva despre omul care îmbracă bundiţa sau cojocul, despre rădăcinile şi frumuseţea sa interioară“, mai adaugă suceveanul.

Bundiţele revin în trend

Cele mai vechi exemplare de bundiţe şi cojoace au în jur 60 de ani, fiind răspândite prin toate colţurile ţării, prin muzee, dar şi prin lume în colecţiile iubitorilor de autentic şi tradiţional românesc. Dar meşterul cojocar sucevean a recondiţionat cu drag şi responsabilitate şi exemplare de peste 100 de ani, făcute de alţi cojocari. „Bundiţele le realizăm după frecvenţa cu care suntem solicitaţi, având de lucru atât în sezonul cald cât şi în cel rece; după cum spunem noi, dacă lucrul este bine făcut atunci vreme de purtat bundiţă este tot timpul în Bucovina cât şi pe alte meleaguri. În ultimul timp se observă o revigorare a interesului pentru bundiţe şi pentru acest meşteşug, în general pentru tradiţii şi obiceiuri, se încearcă să se dea o mai mare valoare portului autentic popular. Realizăm orice model doreşte clientul, evident din portofoliul nostru, de la bundiţe simple, ciobăneşti, cu flori, cojoace, până la cele cu dihori, personalizate pe dimensiunile doritorilor“, precizează meşterul.

Beatrice Alexandra MODIGA

În Bucovina tradiţiile şi valorile lăsate moştenire din străbuni nu pier. Şezătorile sunt locurile în care utilul se îmbină cu plăcutul, în care munca se împleteşte cu socializarea, iar meşteşugurile capătă o altă dimensiune. De patru ani, bucăţi de pânză devin obiecte de artă din mâinile unor creatori neasemuiţi, care au diferite profesii, dar care vor ca ia, parte din identitatea noastră naţională, să dea tonul în modă.

În anul 2014, la iniţiativa unei iubitoare de tradiţii, Monica Balaţchi, s-a constituit şezătoarea „Bucovina coase ie“, un proiect de la suflet pentru suflete, desfăşurat mai întâi într-un atelier de croitorie din Suceava. Acţiunea a „prins aripi“, fiind găzduită în diverse locaţii pentru ca, în final, să ajungă acolo unde îi este locul, la Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

„Am început cu un anunţ pe Facebook acum patru ani: «Poftiţi la şezătoare!». Ne adunam într-un atelier de croitorie din Suceava o mână de fete, o parte venind din curiozitate, să vadă ce se întâmplă. Am început să ne cunoaştem, să coasem, pe parcurs s-au alăturat mai multe doamne grupului nostru şi după doi ani am devenit asociaţie cu acte în regulă. Ne întâlnim ori de câte ori ni se face dor să coasem, să mai învăţăm ceva unii de la alţii, să ne lăudăm cu ce am mai lucrat. Fiecare dintre noi avem diferite ocupaţii, în grup sunt profesori, psihologi, contabili, învăţători, pensionari, elevi. Noi nu trăim din cusătură, cusătura este o pasiune“, susţine Monica Balaţchi, preşedinta Asociaţiei „Bucovina coase ie“.

Elevii au învăţat să coase ii

La Suceava, şezătorile „Bucovina coase ie“ reprezintă un imbold pentru oamenii locului şi nu numai de a învăţa elementele cusăturilor tradiţionale româneşti şi apoi de a coase ii şi de a împărtăşi din experienţa lor copiilor. Împreună cu Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, doamnele din Asociaţia „Bucovina coase ie“ s-au aplecat cu grijă şi dragoste asupra unui grup de elevi de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza“ din Suceava, care au dorit să înveţe să ţină acul în mână şi să facă, cu ajutorul lui, lucruri minunate. Au început cu lucrări mici, au confecţionat mărţişoare, semne de carte, alte obiecte tradiţionale, au cusut pe bucăţi mici de material, la început cu stângăcie, pentru ca, apoi, să se încumete să-şi coase singuri o ie.

Aproape lunar, la şezătorile de la Centrul Tradiţiilor Bucovinene sunt prezenţi şi copii. Cei mai mici stau pe lângă mame şi bunici şi mai fură din gesturi, iar cei mai mari cântă. Ioana Balaţchi îi încântă pe cei prezenţi cu muzică clasică interpretată la pian, iar surorile Diana Anastasia şi Teodora Camelia Seserman, în timp ce cos mărgele pe ie, interpretează cele mai frumoase melodii populare din Caşvana şi Todireşti. Singurul bărbat prezent, domnul Petrică Rusu, cunoscut ca „poetul şezătorii“, creează o atmosferă plăcută cu ajutorul versurilor pe care le pregăteşte pentru cel de-al doilea volum „Bucovina coase ie“ („La şezătoarea cea de faţă,/Vezi cum firele de aţă,/Se-mpletesc şi se agaţă/Şi dau lucrurilor viaţă“), fiind doar câteva din versurile dintr-o frumoasă poezie dedicată acestor evenimente. De pe mese nu lipsesc nici bucatele tradiţionale bucovinene, cozonacul cu mac, plăcintele cu brânză şi prăjiturile de casă.

Lada cu zestre trebuie mereu completată

Şezătorile „Bucovina coase ie“ s-au născut ca un răspuns la chemarea străbunelor de a lăsa pentru mai departe o parte din viaţa noastră scrisă pe pânză pentru urmaşi. Livia Roşu nu şi-a uitat zona etnografică, Udeşti, iar la şezători îmbracă ii cu modele deosebite din acest loc, lucrate de ea.

„M-am uitat în lada de zestre şi am văzut că îi cam goală, chiar dacă mama îmi lăsase ceva. Atunci mi-am pus întrebarea: copiilor mei ce le las? Nu că ar fi mari doritori de port popular, dar trebuie să las şi eu ceva în urma mea să vadă nepoţii mei şi să spună: «Uite ce frumos a cusut bunica». A fost o adevărată provocare pentru mine. Am început cu un model simplu, cruciuliţe, pe o bucată de pânză. Acum confecţionez o cămăşuţă pentru fata mea pe care vrea să o poarte la ieşirile în oraş, ceva modern, dar cu elementele iei din vechime. Pânza este ţesută în casă, dar cumpărată de pe Internet, unde sunt grupuri de ţesători, oameni de încredere, şi care vând la un preţ potrivit cu munca depusă. Astfel se păstrează şi tradiţia ca ia să fie făcută pe pânză ţesută“, ne-a spus Livia Roşu.

Doina Părăscuţă este din partea Bosanciului şi poartă o cămaşă cu o vechime de peste 50 de ani. Mereu este însoţită de nepoţica Erica Maria, de 5 ani, care se mândreşte cu costumul popular făcut de bunică şi pandantul făcut de mamă. Doamna Doina susţine că, aşa cum purtăm noi ia, trebuie să o poarte copiii, nepoţii şi strănepoţii: „Se poartă cămăşile cusute cu mărgele, sunt mai greu de realizat şi dacă au modelul încărcat sunt şi foarte grele la purtat. La costumul popular trebuie şi accesorii asortate, mărgele, broşe, cercei, făcute de meşterii care se pricep.“ 

Chemarea de a coase alături de părinţi

Cei mai tineri pot să admire îndemânarea şi răbdarea cu care se realizează adevăratele comori incontestabile ale artei populare bucovinene, cămăşile populare cu broderii manuale, cu sau fără mărgele, cu modele geometrice, cusute în tehnici de lucru vechi, păstrate din generaţie în generaţie. La şezătoare am întâlnit mamă şi fiică ce confecţionează ii. Lidia Loredana Seserman este profesor pentru învăţământul primar la Caşvana, iubeşte tradiţiile şi le transmite fiicei, elevă la un liceu sucevean. Mama croieşte materialul, îl tiveşte, iar Diana Anastasia, deşi are numai 16 ani, coase modelele tradiţionale cu mărgele, după care mama asamblează elementele iei. „Este o mândrie pentru noi, bucovinenii, să ne facem singuri costumul popular. Puţine tinere din ziua de astăzi mai ştiu să ţină acul în mână, dar pentru mine este o relaxare. În timpul liber prefer să cos şi să cânt melodii populare în acelaşi timp. De cele mai multe ori aleg modele cu simbolul localităţii mele, Caşvana, care este frunza de stejar. Deocamdată este o pasiune, dar ceea ce fac acum mă va ajuta foarte mult în viaţă indiferent de meseria pe care o voi practica. Cămaşa cu care sunt îmbrăcată este cusută de mine iarna aceasta, am lucrat două săptămâni“, spune cu mândrie Diana Anastasia Seserman.

Silviu Buculei

Un spaţiu nou pe scena artei contemporane bucovinene, Piaţa agroalimentară din Gura Humorului îşi propune să dezvolte un program axat pe artişti plastici, atât humoreni cât şi din întreaga ţară, cuprinzând expoziţii ale unor nume importante din arta românească a ultimilor 50 de ani.

2.500 mp...

Piaţa, în suprafaţă de 2.500 mp, a fost modernizată în anul 2018 din banii bugetului local pentru a oferi condiţii optime de igienă şi calitate pentru comercializarea produselor alimentare şi nealimentare. Rapid a devenit un loc unic în România, plin de oameni, cumpărători şi vânzători, curioşi şi iubitori de literatură şi arte plastice, un spaţiu dedicat diversităţii mediilor de exprimare, cu o expoziţie permanentă, un fel de simeză, devenind şi locul unde se vor vinde cărţi, tablouri, legume, carne, produse apicole, ouă, murături sau fructe.

„Să nu se mire nimeni când în Piaţa Centrală a oraşului Gura Humorului turişti care vor veni la Voroneţ vor cumpăra cărţi, tablouri, fructe, vinuri, dulceţuri, ciuperci, fructe de pădure, legume, carne, în fine, o bucată zdravănă de Bucovină“, este mesajul celor care administrează Piaţa Agroalimentară Gura Humorului.

Pol al artei contemporane în Bucovina

După inaugurarea pieţei, pe 21 decembrie 2018, au avut loc deja două evenimente, lansarea cărţii „EmoTicoane“, de Sorin Poclitaru, şi vernisajul expoziţiei de pictură „Artist 2018“, semnată de Radu Bercea. De la începutul lunii martie, humorenii care vor ajunge la Piaţă vor putea admira lucrările pictorului rădăuţean Ioan Bodnar. Beneficiind de un spaţiu stabil, Galeriile de artă de la Piaţa Agroalimentară adoptă o altă abordare de a aduce arta şi artiştii mai aproape de cetăţenii urbei, punând accentul pe promovarea artiştilor plastici şi a scriitorilor contemporani prin expoziţii, lansări de carte şi prin proiecte interdisciplinare experimentale de pictură, sculptură, inclusiv expoziţii de grup.

Într-un oraş în care există muzeu şi un centru cultural modern, cum puţine localităţi din ţară au, Primăria Gura Humorului, în parteneriat cu un om drag locului, Radu Bercea, artistul plastic cu cea mai intensă activitate expoziţională din arealul bucovinean, a pus la cale o surpriză pentru cei care vin la piaţă.

„Avem muzeu, avem Centru Cultural cu săli de expoziţii şi de spectacole, dar nu toţi oamenii ajung acolo. Domnul primar Marius Ursaciuc a convenit împreună cu mine să deschidem la piaţă Galeria «Artis». Este un proiect destul de interesant pentru mine pentru că nu am mai auzit până acum să se facă într-o piaţă o galerie de artă. Dacă publicul nu are timp să frecventeze o galerie de artă venim noi la el. Pe lângă spaţiul dedicat activităţilor specifice din piaţă, unde fiecare tablou este dedicat unui aspect din piaţă, fiind expuse tablouri cu plante, flori, legume, fructe, animale, chipuri de comercianţi, sunt alte două spaţii foarte generoase pe culoarele care duc la magazine şi în zona administrativă, unde ne-am propus expoziţii de grafică, tablouri cu peisaje, arhitectură urbană, flori, portrete, acuarelă etc. Aici traficul este foarte mare datorită oamenilor care privesc spre tablourile expuse şi în mai puţin de o lună piaţa a devenit un loc cunoscut nu numai de humoreni, ci și de turiştii dornici de confesiuni cromatice într-un loc atipic la prima vedere pentru aşa ceva. În curând își vor expune creaţia aici şi alţi artişti din judeţ, dar şi din afara acestuia. Poţi veni la piaţă nu numai să faci cumpărături, ci o poţi vizita doar pentru a privi aceste lucrări“, ne-a spus maestrul Radu Bercea.

Fiecare artist care expune la piaţă donează o lucrare Primăriei oraşului Gura Humorului, astfel încât peste câţiva ani vom avea Pinacoteca de la Piaţă, cu lucrări ale artiştilor plastici consacraţi, dar şi ale celor care se află la primele expoziţii personale sau de grup.

Artistul care demonstrează că pasiunea nu moare

Devenit un reper al artei din Bucovina şi un punct de sprijin al acestor tărâmuri culturale, artistul Radu Bercea a prezentat pe simezele Pieţei Agroalimentare din Gura Humorului, în cadrul expoziţiei de pictură „Artist 2018“, o adevărată colecţie de artă care cuprinde 70 de lucrări de acuarelă, pastel ori culori de ulei, grafică, portrete ale unor personaje desprinse în mare parte din lumea reală sau care s-au dovedit a fi „Vrednici de Bucovina“, pictură pe pânză.

„Pictura pentru mine este o latură a vieţii mele. Prin pictură eu de multe ori mă detaşez, uit de necazuri, de suferinţă“, susţine maestrul Radu Bercea.

Pictorul şi graficianul Radu Bercea, un om cu un destin aparte, este cunoscut prin cele peste 200 de expoziţii, realizate de-a lungul timpului în ţară ori peste hotare, în Ucraina, Ţările Baltice, Franţa şi exotica Brazilie, acolo unde primăria oraşului Rio Negro i-a acordat pe merit titlul de cetăţean de onoare, şi, nu în ultimul rând, prin imaginile plastice ale infernului trăit în perioada de detenţie politică, în cărţi precum „Imagini din gulagul românesc“, „Memoria retinei gulagului românesc“, „Deportaţii“ ori „Mărturii din Infern“. Mai este cetăţean de onoare în Port Marly – Franţa, în Ostriţa, regiunea Cernăuţi, şi Gura Humorului.

Martir al neamului

Radu Bercea este şi un martir al neamului românesc, care a trecut prin gulagul românesc, iar ceea ce a trăit spune şi altora, dar nu prin cuvinte, ci prin imagini pictate, prin desen, printr-o expoziţie itinerantă, „Memoria retinei gulagului românesc“, care a poposit în numeroase oraşe din România, dar şi peste hotare.

Pe 30 aprilie 1959, când era elev în anul trei la Arte Plastice, la Şcoala de Pictură şi Arte Decorative „Octav Băncilă“ din Iaşi, a fost arestat de către organele de securitate în urma unui comentariu la adresa Partidului Comunist pe care l-a făcut în timpul unei discuţii cu colegii săi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe elevul Radu Bercea la 20 de ani de muncă silnică şi zece ani de degradare civică, motivele fiind „discuţii duşmănoase la adresa regimului din RPR, elogii la modul de viaţă din statele capitaliste, ponegrirea condiţiilor de viaţă din ţara noastră create de PRM şi Guvern“. A trecut prin lagărele din Balta Brăilei, unde i-a cunoscut pe scriitorul Alexandru Ivasiuc, academicianul Alexandru Zub, scriitorul Alexandru Paleologu, în final fiind închis în Bacul Gironde, care avea arborat steagul francez, iar vapoarele care treceau pe Dunăre nu ştiau că acolo este o închisoare.

Silviu BUCULEI

Bucovina este o zonă în care tradiţiile populare româneşti, peste care şi-a pus amprenta civilizaţia austro-ungară ca urmare a includerii ei în Imperiul Habsburgic în 1775, se păstrează nealterate. De la Vatra Dornei până la Rădăuţi şi Cernăuţi (Nordul Bucovinei) întâlnim cele mai spectaculoase manifestări ale credinţelor şi practicilor magice din lumea satelor din această zonă, printre care se numără şi măştile. Dacă în trecut măştile jucate la cumpăna dintre ani aveau rol de protecţie, legătură spirituală cu forţele supranaturale având funcţii magice, astăzi acestea au devenit mijloace de expresii plastice, unde magicul a subordonat esteticul în dorinţa de a impresiona asistenţa şi de  a crea spectacol prin caricaturizarea în imaginarul rural a diverselor personaje.

La Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc“, cele mai vechi măşti populare

Bucovinenii transfigurează de secole, prin măşti şi jocuri, îndeletnicirile de zi cu zi şi momentele cele mai importante din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Chiar dacă majoritatea măştilor şi-au pierdut caracterul ritualic de odinioară (şi au devenit laice, cu personaje animaliere sau umane: capra, ursul, calul, ţapul, moşii, babele, soldaţii, ţiganii, doctorul, pădurarul, negustorul, bunghierul etc. şi nu mai sunt utilizate pentru a îndepărta boala şi energiile negative, în Bucovina există numărul cel mai mare de măşti de pe teritoriul românesc. Cele mai vechi măşti din zona de nord-est a ţării se află în patrimoniul Muzeului Bucovinei, o parte dintre acestea fiind prezentate publicului la Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc“ din Suceava.

„Măştile sunt foarte haioase, sunt executate de meşteri mascaragii (aşa se numesc meşterii care realizează măştile populare), din diferite materiale: blană, fuior de câlţi, materiale textile, pănuşi de porumb, cu ochi de sticlă, dinţi din fasole etc. În expoziţia organizată de Muzeul Etnografic sunt prezentate măşti care se joacă mai ales în cadrul obiceiurilor de iarnă. Este vorba de măşti de cap, care acoperă tot capul, şi măşti obrăzare, care acoperă doar faţa. Ca şi categorii de măşti avem măşti de urâţi (măşti de moşi, de babe – sunt acele măşti blănoase cu tot felul de accesorii) şi măşti de frumoşi, cum ar fi cele de la malancă şi hurta de împăraţi, măşti de militari cu vestoane la care sunt adăugate accesorii, oglinzi, epoleţi pe umeri, coifuri mari din pene de gâscă colorate cunoscute sub denumirea de ceacuri, şi sunt jucate doar în câteva comune din jurul Sucevei. Toate sunt piese din patrimoniul Muzeului de Etnografie, noi le avem în depozitele muzeului, sunt făcute cu ani în urmă, pentru că de la an la an această tradiţie se pierde, se fac din ce în ce mai puţine măşti care păstrează strict autenticitatea vetrei etnofolclorice din care provin. Fiecare mască din colecţia noastră are o descriere referitoare la tipul măştii, materiale folosite, localitatea de provenienţă, datarea“, ne-a spus Maria Cruşninschi, muzeograf, Serviciul de Etnografie al Muzeului Bucovinei din Suceava.

Măştile diferă de la o vatră etnofolclorică la alta

Obiectele vestimentare, piesele de recuzită şi accesoriile personajelor din diferite alaiuri şi jocuri specifice sărbătorilor de iarnă prezentate de Muzeul Etnografic din Suceava datează de la începutul secolului al XX-lea. Ceac-ul (coif mare) este o piesă de recuzită confecţionată din pene colorate întâlnită în zonele Bosanci şi Moara, în „Hurta de Împăraţi“ (ceată de Anul Nou). Penele de gâscă sunt vopsite şi lipite pe o pălărie din fetru, iar culoarea penelor relevă funcţia sau rangul personajului: general, ministru, cancelar, împărat.

Masca de ursar este întâlnită la costumul de ursar, personajul principal din „Alaiul Ursului“, fiind confecţionată din pănuşi de porumb, cârpe colorate, catifea, fuior de câlţi, fasole în zona comunei Dărmăneşti, în timp ce la Dumbrăveni aceeaşi mască are pănuşile de porumb vopsite, dar şi pene de curcan ori fâşii din piele.

Obrăzarul de urât este o mască antropomorfă care înfăţişează un chip uman din categoria „Urâţilor“, confecţionată din blană de oaie albă, brumărie, lână colorată, fasole, în tip ce obrăzarul de moş din zona Vatra Dornei, tot o mască ce înfăţişează un bătrân, este confecţionat din blană de oaie neagră, lână colorată, ţesătură din lână piuată, cârpe colorate. La Suceava obrăzarul moşului este confecţionat din  blană de oaie albă şi brumărie, lână colorată, fuior din câlţi, pălărie din fetru, scoici, fasole, mărgeluţe, în timp ce la Bălăceana pe obrăzarul moşului găsim lemn cioplit, fasole, pânză de sac, cuie. Obrăzarul de babă este o mască antropomorfă care înfăţişează un chip uman (babă) confecţio­nată în zona Sucevei din fuior de câlţi, vezică de porc, cârpe colorate, fasole, carton. Masca de ţigancă de la Ipoteşti este confecţionată din cârpe colorate, tulpan cu decor floral stilizat, fuior de câlţi, lână colorată, bănuţi din tablă.

Cinci meşteri populari duc mai departe tradiţia confecţionării măştilor populare

Măştile populare erau folosite şi la noi încă din perioada precreştină, iar ele s-au păstrat o vreme şi în creştinism, fiind legate de anotimpuri, de naştere, nuntă şi înmormântare, de evenimentele comunităţii, principalele momente din viaţa omului fiind însoţite în acele vremuri de nevoia de alungare a duhurilor rele sau de înveselire. De cele mai multe ori masca populară era concepută să fie cât mai urâtă, ca să alunge răul, după cum reiese şi din volumul „Măştile populare“, publicat de reputatul etnograf Romulus Vulcănescu în anul 1970. Deşi există o tradiţie în confecţionarea măştilor şi un ritual pentru fiecare tip de mască, care se păstrează prin viu grai din generaţie în generaţie, măştile populare sunt folosite astăzi doar în perioada Sărbătorilor de iarnă, în rest ele având rol decorativ, fiind măşti „de ţinut în casă“, pentru alungarea spiritelor rele.

De la Călin Brăteanu, directorul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural „Bucovina“ al judeţului Suceava, am aflat că în evidenţele instituţiei pe care o conduce sunt cinci meşteri populari care duc mai departe tradiţia confecţionării măştilor populare. Cele mai multe măşti confecţionate de meşterii populari sunt haioase, viu colorate, având rolul de a bine dispune oamenii. Niciodată un meşter nu face două măşti la fel, elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gura, părul fiind ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea, identitatea etnică, profesia şi alte elemente specifice măştii lucrate. Fiecare mască are farmecul ei, este diferită şi exprimă ceva. Personajele reprezentate de măştile din Bucovina ironizează prostia, urâtul sau alte defecte umane, critică asupritorii şi laudă gospodarii cei mai de seamă ai comunităţii. Uneori, când este ironizat un „edil al satului“, un „lider de partid“ sau un personaj „influent în timpurile noastre“, cei care confecţionează măşti îşi atrag antipatii şi duşmani. Cea mai mare parte a măştilor confecţionate de mascaragii iau drumul străinătăţii, iar altele ajung la iubitorii de folclor şi tradiţii din toate colţurile ţării. O altă categorie de măşti antropomorfe confecţionate de meşterii suceveni, din care fac parte cele ce reprezintă vechiul cult al moşilor şi strămoşilor (măşti de babe şi moşnegi), măştile cu caracter etnic (măşti de ţigan sau cele inspirate din costumul popular al diverselor popoare), ajung la ansamblurile folclorice.

Silviu BUCULEI

GALERIE FOTO

Mănăstirea Putna, Basilica Minor din Cacica şi Biserica Hagigadar din Suceava, toate trei având hramul Adormirea Maicii Domnului, sunt locuri de pelerinaj pentru creştinii ortodocşi, catolici şi armeni din Europa şi nu numai.

Prima serbare a românilor la Putna

În ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Putna îşi serbează hramul. În fiecare an, la Putna vin de hramul mănăstirii mii de bucovineni şi pelerini din toată ţara, din Ucraina şi Republica Moldova. De 147 de ani această zi este un moment trăit de întreagă suflare românească, chiar dacă o parte este despărţită de graniţele trasate după Pactul Ribbentrop – Molotov sau de cel de cedare a Cadrilaterului. Românii se adună în această vatră monahală din Bucovina pentru credinţa, spiritualitatea, istoria şi cultura românească, dar şi pentru a-şi aduce aminte de rolul Putnei în înfăptuirea Marii Uniri.

După cum ne spune protosinghelul Dosoftei Dijmărescu (doctor în istorie, licenţiat în informatică şi teologie), cronicarul Mănăstirii Putna, în drumul Unirii românilor un pas important s-a făcut la Mănăstirea Putna, de hramul mănăstirii, în 1871. Prilejul serbării a fost împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, al cărei ctitor, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, era înţeles ca un părinte al neamului, care poate aduce unitatea dorită. Atunci avut loc prima serbare a românilor de pretutindeni, iniţiată de Mihai Eminescu împreună cu scriitorul Ioan Slavici, marele chimist Nicolae Teclu, istoricul A.D. Xenopol şi organizată de Asociaţia studenţilor români de la Viena „România Jună“, care în decembrie 1869 a lansat un apel către studenţii români din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj. Deşi întreaga Bucovină era atunci în Imperiul Austro-Ungar, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare era considerat „simbolul cel mai înalt al simţămintelor patriotice şi naţionale“. Serbarea a fost o sărbătoare a marelui Voievod şi a trecutului românilor şi, în acelaşi timp, o chemare spre mântuirea neamului, adică spre întregire şi independenţă, în dimineaţa zilei de 15 august 1871 peste 3.000 de români participând la Sfânta Liturghie.

O urnă de argint păstrează pământul provinciilor româneşti

Părintele Dosoftei spune că, după predica plină de însufleţire a stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, a urmat sfinţirea darurilor aduse de participanţi, care au fost depuse pe mormântul Sfântului Ştefan. Cel mai important dintre aceste daruri a fost o urnă de argint care se păstrează până astăzi în muzeul mănăstirii şi care conţinea pământ adus din toate provinciile româneşti. Era o rugă către Sfântul Voievod: „Aşa cum s-a unit acest pământ aici, mijloceşte la Dumnezeu să se unească şi locurile de unde el s-a luat!“ După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ a fost presărată pe câmpurile de luptă care au dus la Marea Unire.

După-amiază a cântat la vioară Ciprian Porumbescu, care i-a spus tatălui său, preotul Iraclie Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi.“ Seara a avut loc Primul Congres al Studenţilor Români, principalul scop al dezbaterilor fiind cum să se realizeze unitatea românilor. După ce oaspeţii din toate zările româneşti au plecat, Eminescu i-a împărtăşit unui coleg ce a însemnat această serbare: „Deşi despărţiţi prin hotare politice, toţi ştiu că sunt unul şi acelaşi neam şi această convingere va mări puterea lor de rezistenţă şi îi va oţeli în lupta pentru neam, pentru lege, credinţă şi ţară.“

„După aproape 50 de ani Marea Unire a venit, pentru că, la fel ca Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni de la Putna, Marea Unire a existat în gândul lui Dumnezeu şi de aici s-a sădit în sufletul românilor“, spune protosinghelul Dosoftei Dijmărescu în revista Cuvinte către tineri editată de Mănăstirea Putna.

Construcţia Mănăstirii Putna, ctitorie a lui Ştefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 şi s-a terminat în 1469, fiind sfinţită în acelaşi an, pe 3 septembrie, de întreg clerul moldovenesc.

La Cacica, zile binecuvântate şi pline de har pentru pelerini

Mii de pelerini sunt prezenţi în fiecare an, în zilele de 14 şi 15 august, la Sanctuarul naţional marian de la Cacica cu ocazia sărbătorii Adormirea Maicii Domnului. Alături de români, credincioşi din Polonia, Germania, Ungaria, Austria, Italia şi din alte ţări europene, preoţi, autorităţi civile şi episcopi din diferite ţări participă la celebrarea Sfintelor Liturghii din aceste zile. Din programul celebrărilor de la Cacica face parte pelerinajul copiilor şi tinerilor din data de 14 august, care, după un traseu de câţiva kilometric parcurşi pe jos, vor fi salutaţi de înalţii reprezentanţi ai bisericii catolice prezenţi la Cacica.

Seara, de la ora 18,00 are loc Sfânta Liturghie celebrată de înalţi reprezentanţi ai bisericii catolice, animată de copii, ministranţi, tineri, seminarişti şi persoane consacrate. Privegherea mariană cu lumânări de la ora 22 constituie pentru pelerini apogeul ajunului sărbătorii Adormirea Maicii Domnului. Cu steaguri şi cu statuia Fecioarei Maria, cu torţe  şi cu preoţii în frunte, mulţimea înconjoară sanctuarul în procesiunea lumânărilor. Rugăciunile şi imnurile mariane sunt cântate de pelerinii care însoţesc permanent procesiunea, iar la fiecare „Ave Maria“, intonate în anumite momente, pelerinii ridică lumânările, luminând calea străbătută în jurul bisericii „pentru a contempla minunile pe care Dumnezeu le face zi de zi cu noi“.

Liturghie oficiată în cinci limbi

În ziua de hram, marţi, 15 august, vor avea loc, la ora 6, Sfânta Liturghie în limba română, urmată de Sfânta Liturghie în greco-catolică, maghiară, polonă şi în limba germană. În centrul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului este Liturghia de hram celebrată la ora 11 în cadrul căreia vor concelebra episcopi şi aproape 100 de preoţi din ţară şi din străinătate. La final, icoana Preacuratei Fecioare Maria va fi purtată în procesiune în jurul bisericii, fiind binecuvântate florile şi obiectele religioase aduse de pelerini.

Sanctuarul de la Cacica a fost construit de polonezi în 1904 şi a devenit imediat loc de meditaţie şi rugăciune sfinţit de icoana miraculoasă a Preacuratei Fecioare Maria, copie a icoanei „Madona Neagră“ de la Czêstochowa (Polonia), care a fost adusă la Cacica, tot de polonezi, încă din 1809. Pe 15 august 1996 biserica a fost declarată sanctuar diecezan, pentru ca, în următorul an, să fie declarată sanctuar naţional. În anul 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a acordat bisericii de la Cacica titlul de „basilica minor“.

Locul unde vin armeni din toată lumea

În judeţul Suceava sunt singurele mănăstiri armeneşti din afara Armeniei din toată Europa, respectiv Zamca şi Hagigadar. Conform tradiţiei, credincioşii urcă în genunchi dealul pe care se află biserica Hagigadar.

Numeroşi credincioşi, din ţară, dar şi din SUA, Canada, Olanda, Marea Britanie sau chiar Armenia, participă pe 15 august la Sf. Liturghie oficiată de PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România, la Mănăstirea Hagigadar, cunoscută şi sub numele de „Biserica Dorinţelor“. Mănăstirea Hagigadar este cel mai important reper din viaţa spirituală a fiecărui armean, cel puţin o dată în viaţă armenii sau cei care au origini armene trebuind să ajungă la această mănăstire pentru a participa la Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de preoţi din care face parte parohul bisericii armeneşti din Suceava, Azad Mandalian. În timpul urcuşului, credincioşii aprind lumânări în locuri special amenajate şi se roagă pentru împlinirea dorinţei lor. Ajunşi lângă biserică, o înconjoară de trei ori, tot în genunchi, rugându-se în fiecare din cele patru colţuri. După ce îşi văd împlinite dorinţele, oamenii revin să se roage din nou la mănăstire şi să mulţumească. După slujbă, credincioşii sunt binecuvântaţi şi rostesc, în limba armeană, o rugăciune pentru sănătatea celor prezenţi, iar apoi preoţii împart credincioşilor struguri sfinţiţi. Urmează o agapă creştină la care se servesc mâncăruri specific armeneşti, respectiv „supa de urechiuşe“ şi tradiţionalul pilaf cu carne de vită.

Tradiţii păstrate de peste 500 de ani

Preotul Azad Mandalian, parohul bisericii armeneşti din Suceava, spune că tradiţia a rămas la fel ca acum câteva sute de ani, respectiv urcarea dealului, începerea procesiunii, săvârşirea Sfintei Liturghii, agapa tradiţională.

„Din păcate, armenii s-au împuţinat, dar cei care au rămas continuă să păstreze tradiţia. La Hagigadar ajung şi credincioși care nu fac parte din comunitatea armeană, dar aceştia vin cu credinţă, toţi fiind creştini. Tradiţia de a se urca dealul în genunchi s-a păstrat şi se practică doar la Mănăstirea Necula şi la Mănăstirea Hagigadar. Se spune că cine prepară urechiuşe (mici colţunaşi umpluţi cu carne) are bucuria de a i se împlini un gând. Şi tradiţionalul hurut (concentrat din verdeţuri muiate în lapte acru şi uscate) se face la fel, după aceeaşi reţetă care se păstrează încă de la armenii care au venit pe aceste locuri. Lumea vine, face urechiuşe, câte 40-50, fiecare câte doreşte, îşi pune o dorinţă, acesta fiind un simbol care s-a păstrat de sute de ani. Este şi sărbătoarea strugurilor, sfinţirea lor făcându-se numai de Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, după săvârşirea Sf. Liturghii, şi se oferă credincioşilor“, am aflat de la preotul Azad Mandalian.

Mănăstirea Hagigadar, construită în anul 1512 în satul Bulai, comuna Moara lângă Suceava, este prima mănăstire ortodoxă armeană care s-a construit în afara ţinuturilor istorice şi a Ţinuturilor Sfinte, existând mai multe legende cu privire la zidirea acestei biserici, cu uşoare deosebiri între ele. Mănăstirea a fost ridicată în semn de mulţumire pentru binecuvântarea Maicii Domnului pentru negoţul a doi fraţi armeni. În timpul domniei lui Bogdan cel Orb s-a ridicat Biserica Mănăstirii armeneşti Hagigadar, lăcaşul fiind definitivat în actuala formă în trei etape calendaristice: 1512-1513, a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica Dorinţelor adăposteşte şi o Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, la care se roagă toţi cei care ajung aici.

Silviu Buculei

O să sune straniu propunerea de astăzi: ce-ar fi, în prima vacanță de primăvară cu nuanțe de vară, să dăm Sunny Beach pe Neptun? Adică să dăm Marea Neagră bulgărească pe Marea Neagră românească? Prima o avea ea nume englezesc, o fi ea mai frumoasă și mai curată, dar pe a doua poate vom reuși s-o păstrăm la fel. Nu? Așa cum știm să fim atenți, ca turiști, cu plaja bulgărească, poate reușim să ne comportăm la fel și cu plaja noastră de acasă. Sau, plecând de pe litoral, ce-ar fi să dăm Meteora pe Bucovina? Sau Kitzbühel pe Valea Prahovei, Andaluzia pe Maramureș, Saxonia pe Alba, Sibiu și Brașov, Alpii Elvețieni pe Carpați etc.?

Avem și argumente.

Primul ține de „made în România“. De ce să lăsăm un car de bani la Sunny Beach sau Golden Sands, în bulgărește, Златни пясъци, și să nu lăsăm capitalul de vacanța acasă, la ai noștri, să intre în circuitul financiar, economic și social de acasă?

Doi: chiar am cutreierat, la pas, toată Bucovina, tot Maramureșul, toți Munții Apuseni, să-i găsim comoară cu comoară, ca să putem apoi descifra pământurile și misterele Meteorei? Chiar am parcurs, pas cu pas, fiecare muzeu sau clădire istorică din Mediaș, Sighișoara, Sibiu, Oradea, Brașov, Iași, ca să povestim lucruri infinit mai multe despre Veliko Târnovo, Rokamadour, Coimbra etc.?

Trei: România este chiar frumoasă! Are locuri fantastice.

Drumul Aurului

Drumul Aurului a fost un produs turistic, eșuat între timp, în fine, nerealizat încă; dar știm sigur că este marcă înregistrată în România. Acesta propunea șapte trasee prin munți, în căutarea minelor de aur de altădată, cu plecare de la Galeria Treptele Romane, veche de 1.800 de ani, afirmă istoricii. Chiar dacă proiectul n-a reușit încă asta nu înseamnă că locurile nu pot fi străbătute în excursii la pas ori cu bicicleta. Dar până a porni pe cărări de munte, să spunem că la Brad există Muzeul Aurului din Brad, înființat în 1896 de un geolog german, Schumacher, care lucra la exploatarea minieră Barza, unicul din Europa de acest fel și al patrulea în lume, după cele din Columbia, Taiwan și Peru. Prin diversitatea și complexitatea sa, colecția mineralogică de aici, susțin unele voci (nu putem confirma sau infirma), ar fi unică pe mapamond. Bine, trebuie să spunem că muzeul și-a trăit aventura de tranziție, fiind închis și redeschis prin 2012 într-o altă clădire. Acesta are în vitrinele sale peste 1.300 de exponate din aur masiv și mai mult de 1.000 de eșantioane minerale. Valoarea acestor piese este inestimabilă și poartă diferite nume, precum „șopârlele“, „balerina“, „aripile“, „pana scriitorului“, „copacul vieții“ etc. Primarului din Brad îi place să spună că aici se află cele mai valoroase cinci kilograme de aur din lume, păstrat exact așa cum a fost scos din adâncuri, din zăcământul de la Barza.

Vatră pură de românism

Maramureșul sau Țara Maramureșului este atestată documentar din anul 1199. Aici vom găsi cele 8 biserici din lemn (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Surdești, Plopiș și Rogoz) incluse în Lista Patrimoniului Cultural Mondial (UNESCO). Ele vorbesc de la sine despre statornicie, stil, inovație, meșteșug popular, autenticitate. Biserica din Surdești este considerată cea mai mare construcție sacrală de lemn din lume (72 m înălțime), Mănăstirea Bârsana este cea mai căutată destinație turistică și locul unde se pot admira faimoasele porți maramureșene, iar lăcașul din Ieud ar fi cea mai veche biserică din lemn din România. Tot aici vom afla și de faptul că mocănița de pe Valea Vaserului, cunoscută în întreaga lume, este singura cale ferată forestieră din Europa unde mai funcționează locomotive cu abur. Despre Cimitirul Vesel din Săpânța nici nu mai are rost să vorbim: este cel mai cunoscut obiectiv turistic din județul Maramureș și unul dintre cele mai cunoscut monumente funerare din lume; o parte dintre cruci au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Ar mai fi de adăugat, în fine, pentru turist, de văzut și simțit tradițiile și obiceiurile etnofolclorice consacrate din Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului și Țara Codrului. Sau ar fi locul ideal unde se pot schimba impresii cu cei mai cunoscuți meșteri populari în lemn și lut, artă decorativă, dantelă, ceramică, covoare, pălării, măști, păpuși, sculptură, podoabe etc. Pentru cei care doresc să rememoreze trecutul „mai mult sau mai puțin fast stau la dispoziție: Memorialul Sighet (Muzeul Rezistenței Anticomuniste), Muzeul de Icoane și Carte Veche „Episcopul Gavril de Bârsana“, Casa Martirilor de la Moisei, cuprinzând obiecte personale și fotografii ale celor 43 de români și evrei uciși de trupele maghiare în anul 1944 etc.

Pe urmele celei mai vechi cetăți din România

Histria este cea mai veche așezare urbană din țară. Vestigiile care vorbesc despre acest oraș au fost descoperite în 1914 de marele istoric și arheolog Vasile Pârvan. Săpăturile au scos la iveală temple și altare grecești, terme romane, basilici, locuințe particulare, o catedrală episcopală. Istoricul Eusebius crede că Cetatea Histria a fost întemeiată de coloniști veniți din Milet, la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n., mai exact în anul 657 î.e.n. Orașul a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1.300 de ani, începând din perioada greacă și până în epoca romano-bizantină. Cetatea a fost distrusă în secolul VII după Hristos. Istoria spune că numele cetății (Istria, în limba greacă) e dat de denumirea fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci. Așezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare – de exemplu, partea vestică a zidului cetății avea 10 turnuri și două porți, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 de kilometri, străzile erau pavate cu piatră etc. În prezent, Cetatea Histria se întinde pe 67 de hectare. Și, în afară de faptul că a fost pusă cât de cât în evidență, să spunem că nu-i facem cinste lăsând-o când în buruieni, când în tot felul de ambalaje și mizerii?

Maria Bogdan

În Bucovina localnicii încă mai păstrează tradiţiile cu sfinţenie. Printre ele se numără Balul Gospodarilor, modalitate de întâlnire şi distracţie până în perioada interbelică şi reluat în anii ’50. Din 1973 şi până acum se organizează acest eveniment în fiecare an la Fundu Moldovei. Obiceiul a fost preluat după 1989 de multe comunităţi, în anul 2015 desfăşurându-se o astfel de manifestare în Sala de Festivităţi a Gării Burdujeni, iniţiativa interpretului de muzică populară Călin Brăteanu reuşind să aducă la viaţă un spaţiu cu o arhitectură aparte.

Legătura dintre oameni

Balul Gospodarilor are o tradiţie de câteva sute de ani la Fundu Moldovei, dar cel care a reluat acest obicei în 1973, aşa cum ştia din poveştile bunicilor, a fost Dorin Cocîrţă. În anul 2003, Ioan Iacob, un reper al culturii din zona Câmpulung Moldovenesc,fost director al Căminului Cultural, l-a invitat la acest local pe solistul Călin Brăteanu (foto), care, începând cu ediţia din 2005, a adus alt concept al manifestării.

„Eu am iniţiat redefinirea acestui bal. L-am adus de la un eveniment local, care se organiza la Fundu Moldovei, la unul de amploare, care reuneşte nu numai localitatea în care se desfăşoară. De la 1950 este tradiţia acestor baluri, odată cu apariţia căminelor culturale. Când la Căminul Cultural era bal, gospodarii satului se întâlneau la o petrecere a elitelor satului. Se organizau şi baluri mai mici la casa unui gospodar, cu mâncare, băutură, muzică, cu oameni îmbrăcaţi în straie populare impecabile, se petrecea, se dansa toată noaptea şi se puneau la punct colaborări. Astăzi balul gospodarilor încearcă să readucă în prim-plan legătura dintre oameni, personalitatea omului din sat, a omului mândru de straiele pe care le poartă, de mâncarea  şi băutura pe care o aduce în bal, de prestanţa pe care o are în faţa celorlalţi gospodari. Dacă pe vremuri balul era numai în sat, acum este între sate, între vetre folclorice. Totul pleacă într-o altă dimensiune, dimensiunea locală este o dimensiune regională şi atunci ne adaptăm vremurilor, fără a uita scopul acestei manifestări culturale“, ne-a spus Călin Brăteanu, directorul Centrului pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Suceava.

Vatra satului în gara Bucovinei

Balul Gospodarilor, iniţiat de interpretul de muzică populară Călin Brăteanu, a reuşit să aducă la viaţă un spaţiu cu o arhitectură aparte, în stil baroc, o sală impunătoare ca dimensiune, ce a servit iniţial ca sală de recepţie şi oficiu de vamă. Este vorba de Sala de Festivităţi a Gării Burdujeni. În anul 2015 Balul Gospodarilor a reunit la Suceava interpreţi, fanfare şi ansambluri folclorice de rezonanţă naţională.

„Gara Burdujeni reprezintă un simbol naţional şi un simbol al nostru, fiind poarta de intrare feroviară în Bucovina. Un popor fără gară, fără pământ, fără moară nu ştiu dacă are la ce gândi în viitor. Sper din toată inima să fie un demers la normalitate şi la a ne regăsi ca şi neam“, a precizat Călin Brăteanu.

Evenimentul a însemnat un bun prilej de a repune în lumină şi alte spaţii cu o valoare istorică şi arhitecturală deosebită.

Mai multe vetre folclorice

Atmosfera la bal este întreţinută de solişti vocali şi instrumentişti invitaţi din întreaga ţară, formaţii de muzică populară, ansambluri folclorice din judeţ care prezintă suite de dansuri şi cele mai cunoscute melodii populare din zonă în acompaniament de taraf, fanfare ţărăneşti. Sunt spectacole în care oaspeţii pot să vadă şi să simtă o lume a satului care le aduce încântare şi dorinţa de a reveni în Bucovina.

„În anul 2005 prietenii mei de la Gura Humorului m-au provocat să cânt la un bal de Sărbători. Am încercat să îi conving să vină îmbrăcaţi în costume populare şi, în cele din urmă, am reuşit. În momentul în care ne-am întâlnit din cinci zone la o pensiune de la Humor am avut o revelaţie. Împreună cu prietenii noştri de la Mănăstirea Humorului, Valea Moldovei, Botoşana, Gura Humorului, Sfântul Ilie, Suceava am cântat, am colindat, am socializat şi dimineaţă ne-am despărţit, fiecare dintre noi cu gândul de a ne regăsi în acea trăire. Toţi cei care au fost la bal au organizat astfel de petreceri în localităţile din care prove­neau. Din acel moment Balul Gospodarilor a adunat la un loc mai multe vetre folclorice. Prin Balul Gospodarilor am urmărit promovarea folclorului muzical şi coregrafic specific vetrelor noastre folclorice. În fiecare bal au fost invitate trei – patru vetre folclorice, fiecare din membrii grupurilor etalând jocurile şi costumele într-o mândrie a românilor de a-şi avea identitate în aşezările din care provin. Încet, încet, manifestarea a fost preluată în judeţul Suceava de marea majoritate a căminelor culturale şi în acest moment avem bucuria de a participa la aceste baluri la Sărbătorile de iarnă și de Paşte, manifestări ale culturii noastre tradiţionale româneşti. Sunt crâmpeie din viaţa noastră de altădată, dar şi din cea actuală pentru că în timp am asistat la o preluare a obiceiurilor, a felului de a fi al oamenilor de către cei mai tineri. Balul Gospodarilor oferă continuitatea de care avem atâta nevoie în acest moment pentru respectarea valorilor noastre tradiţionale“, este de părere Călin Brăteanu.

Refugiu într-o lume care ni se potriveşte

Ultimele baluri ale gospodarilor au devenit „balurile gospodăraşilor“ pentru că marea majoritate a participanţilor sunt tineri, cei mai în vârstă fiind în proporţie de 20 – 25%.

„Încet, încet ne aşezăm într-o normalitate a petrecerilor noastre de altădată, în care oamenii reuşeau să vorbească, să socializeze, să pună bazele colaborării în viaţa de zi cu zi. În acest moment orice demers pentru societate, pentru legăturile dintre oameni merită respectat. Tinerii sunt între două lumi. O lume a satului aşezat, ordonat, o lume a respectului, a muncii şi o lume a modernului care se pare că nu mai ţine cont de valorile noastre identitare. Este o refugiere într-o lume care ni se potriveşte sau este o atitudine în acest moment pentru viitor, pentru valorile în care noi am fost crescuţi, pentru educaţia pe care am avut-o. Balul reprezintă un mod de a comunica direct între oameni, un mod de a-şi expune planurile de viitor, de a analiza ce au făcut. Balul este un mecanism de revigorare a costumului popular, a gastronomiei, a folclorului muzical coregrafic, o revigorare a inter-relaţionării între oameni. Noi, ca Centru pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale, căutăm şi alte mijloace de întărire a coeziunii sociale şi de promovare a culturii tradiţionale“, susţine Călin Brăteanu.

„Un costum popular îmbrăcat înseamnă un român câştigat“

Fără a face o discriminare între balurile mai vechi şi cele mai noi, cel de la Fundu Moldovei are tradiţia cea mai îndelungată, este balul care păstrează cel mai bine linia tradiţională. La acest bal se întâlnesc jocuri populare şi costume din cele mai multe vetre folclorice din judeţul Suceava. La Botoşana este balul cu cel mai mare număr de participanţi, 700 de oameni îmbrăcaţi în costume populare. Cel mai „tânăr“ bal a avut loc într-una dintre cele mai frumoase comune din zona montană a judeţului, Dorna Arini. Pe 10 februarie 2018, formaţia Alegria şi cunoscuţii solişti de muzică populară Mădălina Candrea, preotul Marius Ciprian Pop şi Asociaţia „Gura Negrii“ şi-au unit eforturile pentru a-i determina pe gospodarii satului să-şi scoată costumele populare din lada cu zestre pentru a participa la un eveniment în care tradiţia şi voia bună s-au împletit adânc în sufletele iubitorilor de folclor.

„Pentru noi nu este important numărul balurilor sau numărul participanţilor, ci valoarea fiecărui moment. Un costum popular îmbrăcat înseamnă un român câştigat. Condiţia principală de a participa la bal este costumul popular şi trăirea românească“, sunt secretele reuşitei balurilor gospodarilor din Bucovina, aşa cum ne-a spus Călin Brăteanu.

GALERIE FOTO

Silviu Buculei

Colectarea selectivă a deşeurilor, responsabilitatea personală a fiecărui cetăţean, exemplul propriu şi voluntariatul sunt elementele care au contribuit în mod decisiv ca Dorna Candrenilor să fie declarată cea mai curată comună din judeţul Suceava. Primarul comunei, Dănuţ Candrea, spune că meritul este al locuitorilor celor trei sate componente – Dorna Candrenilor, Dealul Floreni şi Poiana Negri pentru că au dovedit că sunt într-adevăr gospodari şi că merită acest titlu.

În urmă cu şapte ani, la Dorna Candrenilor s-a înfiinţat un Centru de educaţie pentru voluntari, în cadrul proiectului „Paşaportul Verde“, aproximativ 160 de tineri voluntari fiind implicaţi în proiectul educaţional Paşaportul verde, lansat de Asociaţia „Tăşuleasa Social“ şi Coca-Cola HBC România şi susţinut de Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Parcul Naţional Călimani. Tinerii au mers din casă în casă pentru a-i informa pe localnici că zona Dorna Candrenilor trebuie să rămână curată.

În 2016, Dănuţ Candrea a venit la cârma comunei cu o bogată experienţă în mediul privat şi a decis împreună cu Consiliul Local să ofere locuitorilor mai multe posibilităţi de a avea şi a păstra o comună cât mai curată.

Cu un sistem de colectare a deşeurilor menajere pus la punct prin proiectul Sistem de Management Integrat al Deşeurilor din judeţul Suceava, cu numeroase activităţi de ecologizare susţinute de unul dintre cei mai mari producători de băuturi răcoritoare din România, cetăţenii comunei au fost de acord să facă toate eforturile pentru ca localitatea în care trăiesc să ajungă în topul celor mai curate din ţară.

Educaţia e esenţială şi poate schimba mentalităţi

„Înainte puteai să faci o vânătoare prin Dorna Candrenilor. Copaci necurăţaţi, iarbă necosită pe multe terenuri, garduri degradate la instituţii din subordinea Consiliului Local. Într-un an Dorna Candrenilor arată impecabil, este curată. Când am venit primar am spus că această comună trebuie să arate cum arată bisericile, şcolile, dispensarul, primăria şi gospodăriile cetă­ţenilor – frumoase, curate. Exemplul a fost Poiana Negrii, un sat foarte frumos, cu multe pensiuni. După ce am făcut drumurile, şanţurile, pentru ca cetăţenii comunei noastre sa aibă cu adevărat un «drum bun», după ce am pus bănci şi coşuri de gunoi, am modernizat staţiile de autobuz, am reabilitat iluminatul public, am avut curajul să îi rog pe dragii mei gospodari să vină jumătate de zi să facă și curăţenie. Cum eu i-am ajutat să circule în condiţii bune, aşa şi ei mă ajută să avem o comună curată.

Oamenii s-au autoeducat, muncesc să facă curat şi nu mai aruncă deşeurile. Curăţenie în comună fac şi cu angajaţii de la societatea pe care am administrat-o până a deveni primar, cu ei mătur. Am cerut ajutorul celor care administrează pădurile, sunt două ocoale silvice, unul de stat, unul privat, ei fac curat în zona lor de responsabilitate.

Şi cele câteva companii private mari şi-au educat angajaţii să recicleze deşeurile. Comuna este traversată de DN 17 care leagă Moldova de Ardeal şi sunt aruncate gunoaie din maşini. La acest capitol mai avem de lucrat, mai ales la Poiana Negrii, unde şoferii din tirurile care vin după apă minerală, pe lângă mizeria aruncată pe geam, o adaugă şi pe cea rezultată din curăţenia pe care o fac în maşini în timpul cât aşteaptă la rând pentru încărcare“, ne-a spus primarul Dănuţ Candrea.

O comună fără beneficiari ai Legii nr. 416 arată impecabil

Edilul comunei spune că este foarte greu de a menţine şi a face curat într-o localitate în care ajutorul social îl primeşte doar o singură persoană. În iunie 2016, când a venit primar, la Legea nr. 416, a venitului minim garantat, erau oameni care numeric puteau asigura curăţenia comunei. Când au fost puşi să efectueze orele de muncă conform legii şi să respecte normarea pentru fiecare lucrare realizată au renunţat la ajutorul primit de la stat. A rămas o singură persoană care goleşte mizeria din coşurile de gunoi în satul în care locuieşte.

După ce a fost amenajat muzeul satului într-o casă veche, cumpărată de fostul primar Maftei Candrea, şi vecinii au văzut că acesta este vizitat de turişti, fac curăţenie. Ei susţin că le este ruşine ca un om venit din altă parte să găsească mizerie. Şi la grădiniţa cu program prelungit, construcţie nouă realizată cu banii comunităţii, şi la dispensar oamenii vin şi fac curat pentru că ştiu că ei sau copiii lor folosesc aceste unităţi, iar dacă cumva este aruncat un ambalaj sau un rest de la un produs nu a făcut-o decât un copil de-al lor, un vecin sau o rudă. Comuna Dorna Candrenilor este printre singurele din judeţ în care domeniul public beneficiază de o amenajare peisagistică la fel ca la oraş. Din dorinţa de a avea o comună frumoasă, anul acesta s-au amenajat jardiniere stradale cu flori, cetăţenii ocupându-se de udarea şi îngrijirea florilor din zonele aferente gospodăriei acestora.

Munca prin voluntariat dă roade şi îi încurajează pe oameni

Pentru ca Dorna Candrenilor să fie un reper pentru judeţul Suceava, la intrarea în comună dinspre Vatra Dornei, cu ajutorul voluntarilor s-a amenajat, pe DN 17, o parcare cu loc de popas, mese şi scaune din lemn, toaletă ecologică şi s-a captat apă din munte de la 4 kilometri distanţă pentru ca cei care vizitează Bucovina să poată bea o cană de apă curată de munte. Tot cu voluntari s-a făcut curăţenie şi s-au marcat trasee turistice în Rezervaţia 12 Apostoli sau până la Vârful Ouşorul.

Voluntarii participă şi la campanii de curăţenie sau ajută bătrânii neputincioşi să-şi înfrumuseţeze curţile şi clădirile. Elevi de la Liceul Tehnologic şi angajaţi din mediul privat participă la curăţat cursuri de apă, trotuare, decolmatat rigolile şi şanţuri, cosit sau curăţat arbori.

„Am avut multe demolări, clădiri vechi din domeniul public care stăteau să cadă sau care necesitau reabilitare. Cu voluntariat, cu câte 50-60 de oameni pe zi, le-am demolat sau am realizat lucrări de renovare. Sunt lucrări de reparaţii care nu necesită specialişti; primăria a venit cu materialele, oamenii cu munca. Tot cu voluntari de la firmele de prelucrare a lem­nului curăţăm toţi arborii de pe marginea drumului, realizăm campanii de împădurire. Dacă acasă eşti gospodar, ai o curte îngrijită, o casă curată, ai flori etc., la fel trebuie să fie la instituţii, la primărie, la şcoli şi la biserici, impecabil. Acestea nu sunt nici ale primarului, nici ale preotului, nici ale profesorilor, sunt ale comunităţii. Comuna este o gospodărie mai mare, de aceea facem mereu întâlniri publice, în zile de sărbătoare, ne consultăm şi stabilim ce avem de făcut împreună sau dacă am făcut ceva greşit, cum putem să reparăm.

Mi-am dorit foarte mult ca Dorna Candrenilor să fie la fel de curată şi îngrijită ca un oraş, iar acest lucru se întâmplă, felul în care arată comuna spune ceva despre oamenii locului şi, de ce nu, şi despre cel care îi reprezintă. Ca să nu existe incidente am montat camere de supraveghere în toate locurile publice şi pe drumuri, pentru că mai aveam elevi, persoane aflate sub influenţa alcoolului etc. care mai dădeau cu picioarele în mobilierul stradal, făceau mizerie sau nu aveau un comportament civilizat. Văzând că imediat se află despre faptele lor la şcoală, află părinţii, află comunitatea în urma vizionării înregistrărilor de pe camere, situaţia s-a ameliorat foarte repede şi astfel de fapte au devenit foarte rare“, ne-a spus primarul Dănuţ Candrea.

GALERIE FOTO

Silviu Buculei

Indiferent de perioada din an când alegi să vizitezi Bucovina, sigur vei avea șansa să admiri și chiar să cumperi ouă încondeiate de la meșterii populari din zonă. Acest meșteșug se transmite din generație în generație, iar modelele și tehnica de execuție oferă unicitate ouălor, iar valoarea acestora este recunoscută la nivel mondial. Nu demult am vizitat Mănăstirea Moldovița, un sfânt lăcaș situat în comuna cu același nume din județul Suceava. Aici nu erau la fel de multe tarabe ca la celelalte mănăstiri din zonă, însă meșteșugarii nu puteau să lipsească. Astfel l-am cunoscut și pe tânărul Paul Daniel Boșutariu, nu avea tarabă, doar o băncuță mică pe care stătea cuminte și aștepta cumpărători chiar la intrarea pe drumușorul ce duce spre mănăstire.

M-am apropiat de el în ideea de mă uita la ouăle așezate în cofraj și să-mi aleg unul dintre ele. M-a întâmpinat cu căldură și zâmbetul pe buze, foarte „dezghețat“, după cum se spune în zonă, și mi-a explicat că unele ouă sunt creația lui, altele ale bunicii. Acela a fost momentul în care mi-a stârnit curiozitatea și am vrut să aflu mai multe despre el. L-am întrebat de unde are această pasiune și bineînțeles dacă ceilalți îi apreciază munca. „Am învățat de la ambele mele bunici cum să încondeiez ouă, care la rândul lor știu ce și cum să facă de la bunicile lor. La mine în familie toate femeile încondeiază ouă, din generație în generație. Bărbații nu fac acest lucru, eu sunt primul care a îndrăznit. Încondeiez ouăle ținând cont și de motivele tradiționale care se regăsesc în zonă, dar încerc să fac și alte combinații, să aduc și modele noi, practic încerc să reinterpretez unele dintre ele“, a povestit Paul.

La cei 13 ani, Paul este încă pe băncile școlii generale, iar de loc este din satul Paltinul. Nu știe exact ce vrea să devină când va fi mare, dar este sigur că nu se va desprinde de meșteșuguri și tradițiile locale.

Bunica sa, doamna Ecaterina Saghin, este un meșter popular cunoscut în Bucovina și cu siguranță este unul dintre cei importanți susținători ai lui Paul. Atunci când merge la târguri și expoziții, pe lângă obiectele dumneaei, expune și ouăle încondeiate de nepotul său. Pe lângă ouăle vândute de bunica sa, Paul încearcă să le comercializeze atunci când este în vacanță, mai cu seamă de Sărbători, turiștilor care vizitează Mănăstirea Moldovița. Unele au motive geometrice, altele florale, fiecare e unic și reprezintă cu siguranță o parte din sufletul tânărului meșteșugar. Încondeiază chiar și ouă din lemn, iar cel mai interesant mi s-a părut cel pe care apare un sfânt lăcaș, poate chiar sfânta Mănăstire Moldovița. Avea expus și un ou de struț, atent lucrat, iar prețul era de 200 de lei, iar Paul a explicat imediat de ce costă atât: „Doar oul simplu costă 50 de lei, apoi se adaugă prețul cerii, al ustensilelor, adică tot ce avem nevoie ca să îl facem frumos. La el se lucrează cam 3 zile, deci așa se ajunge la cei 200 de lei.“ Un preț rezonabil, spun eu, dacă stăm să ne gândim cât de meticuloasă este această îndeletnicire, dar mai ales cât este de frumos.

Am achiziționat ouă încondeiate atât de el, cât și de bunica Ecaterina, iar apoi am plecat cu gândul împăcat că în Bucovina se vor găsi și peste ani și ani ouă încondeiate, ouă autentice, cu modele unice. Dacă ajungeți în Bucovina, să nu ezitați să vizitați Mănăstirea Moldovița, iar de-l întâlniți pe Paul, să zăboviți câteva clipe alături de el, vă v-a impresiona cu siguranță!

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 50-51