Muzeul Țărăncii Române

În orașul Dragomirești din județul Maramureș și-a păstrat locul printre noile locuințe o casă veche de 300 de ani. O casă prin porii căreia răzbat reminiscențele traiului lipsit de pretenții și plin de dumnezeire al omului simplu de la țară. Cel care își îmbogățea casa prin lucrurile minunate țesute de femeile familiei, care aprindea opaițul și spunea copiilor legende despre cum își deschid cerurile porțile în zilele de sărbătoare. Așa cum spuneam, la marginea acestui oraș din Maramureș, o gospodărie țărănească autentică își spune povestea prin graiul ghidului de aici, o femei strașnică, erudită, care îți vorbește pe limba maramureșenilor, cu drag și multă voie bună. Maria Zubașcu este portretul viu al acelui om despre vă vorbeam mai sus. Alături de care nu te simți stânjenit, chiar dacă înțelepciunea sa este de multe ori peste a ta, acel om care reprezintă satul românesc în adevăratul sens al cuvântului. Gospodăria-muzeu, aflată chiar pe drumul principal al orașului, este ușor de recunoscut  datorită porților mari de lemn. Pășești pe sub alura lor ca pe sub o boltă care te poartă spre veșnicie. Lemnul lor vibrează a istorie și tradiție prin micile ravene încrustate în lemn, simboluri în care țăranul și-a pus toată știința. Căsuța mică și dichisită, încununată cu ghivece de flori în anotimpurile calde, își trăiește rostul fără să ia seama la faptul că a trecut peste ea câteva secole sau că femeia care a „guvernat“ acest mic univers a plecat demult din această lume. Maria, ghidul muzeului, ne spune că în „casă a locuit până la moarte, 74 de ani, gazda. Ileana Chișului, deși era femeie faină, se zice că a rămas nemăritată pentru că bărbatul ei nu s-a născut, așa că oala roșie stă și azi în curte în vârful pomului cu oale.“ În Maramureș exista acest obicei de a pune în fața caselor unde trăiau fete nemăritate un par înalt de lemn în vârful căruia se atârna o oală roșie. „Avem fată de măritat când este oala roșie sus. Cu cât sunt mai multe oale, cu atât fata este mai bogată și are zestre mai multă. După nuntă se dă oala roșie jos, iar oalele se foloseau la mâncare.“

În intimitatea căsuței de lemn, construită între 1720-1721 și locuită până după Revoluție, se păstrează un adevărat tezaur popular, o incomensurabilă comoară de elemente decorative şi de îmbrăcăminte, obiecte specifice obţinerii ţesăturii din cânepă, in şi lână, precum şi alte obiecte casnice şi unelte tradiţionale. Poarta aceasta către cultura populară a țăranului și, mai cu seamă, a țărăncii române, închipuită prin muzeul de aici, a fost deschisă în anul 2001, după renovarea ei. Cel care și-a dorit ca gospodăria să devină muzeu a fost culegătorul de folclor și scriitorul Nicoară Timiș. „El s-a împotrivit tuturor ca această casă să fie dărâmată, salvând astfel în centrul Dragomireștiului cea mai reprezentativă casă tradițională românească în care femeia a fost o adevărată găzdoaie, generație după generație“, spune Maria.

Chiar dacă șezătorile din vremuri trecute nu mai sunt, ascultând poveștile dnei Maria pare că ești chiar în inima satului și că toți cei de lângă tine trăiesc aceeași bucurie a întâlnirii. De parcă într-adevăr ar fi o șezătoare la care ne-am adunat toți oamenii satului. „Aici sunt toate obiceiurile noastre de peste an. Când intrați în muzeul de aici, să știți că intrați într-o casă de oameni de gazdă pentru că această casă avea cămară. Aici se puneau bunătățile casei, slănină cârnați, lapte brânză și se păstrau în vas apa sărată adusă de la ocnă. Casa are praguri înalte ca să nu intre frigul și să nu iasă copiii afară. Până la trei ani nu puteau trece pragul. Cine avea vreme de ei toată ziua, îi lăsai pe jos și îți vedeai de trebi și de animale. Copiii dormeau pe cuptor și de jur-împrejurul lui se dormea pe lăițe. Lăițele s-au făcut odată cu casa, nu au picioare de sprijin. Era mai problemă cu dormitul iarna, vara nu aveai probleme, dormeai în podu´grajdului, în șopru. Iarna cine nimerea la cuptor era fericit că era cald.“ Și poveștile continuă... cu umor și înțelepciune. Ascultând-o pe Maria pare-se că fuiorul istorisirilor despre viața țăranului este nesfârșit. La fel ca veșnicia care a cuprins căsuța din Dragomirești și pe Maria odată cu ea.

• „O casă ţărănească cu cerdac...
• E lemnul ca pădurea, răcoros,
• În piatră cântă râul unduios,
• Fântâna pentru apă stă de scos,
• Pe-aicea Dumnezeu a mers pe jos.
• O casă cu cerdac – capăt de drum,
• La ea ne-ntoarcem, vrând-nevrând, oricum,
• Apă ne-ntoarcem ori ne-ntoarcem scrum,
• Sau poate-n câte-o seară, simplu fum.“

„Casă cu cerdac“ de Dragoș Niculescu din Săniile adâncului (1999)

• Acest muzeu nu are pereche în țară, este singurul loc dedicat exclusiv țărăncii române, centrul unui univers în care femeia își cinstea casa prin decența de care dădea dovadă, prin grija pe care o purta căminului și familiei sale.

Laura Zmaranda

GALERIE FOTO