O parte din tinerii din judeţul Suceava care au muncit în ultimii ani în străinătate vor să revină în ţară şi să înceapă o afacere în agricultură. Deşi un tânăr fermier poate primi până la 50 de mii de euro, bani nerambursabili, ei preferă să investească banii câştigaţi în alte țări în utilaje şi în înfiinţarea culturilor.

S-au apucat de stupărit pentru a fi alături de copiii rămaşi acasă

Cristi Olărița din satul Mihăiești a început albinăritul în 2017, cumpărând primii stupi după ce s-a întors din străinătate. A studiat, dar a şi „furatׅ“ meserie de la apicultorii mai experi­mentaţi din zonă şi, an de an, a crescut numă­rul familiilor, transformând această pasiune într-o mică afacere, de familie. Tot ceea ce are nevoie pentru această pasiune face cu mâna sa, cu truda lui şi a soţiei şi consideră că pentru a avea o miere deosebită trebuie să respecţi o „tehnologie” foarte veche, aproape neschim­bată şi transmisă din generaţie în generaţie, de mii de ani. Fiind într-o zonă înconjurată de livezi, păduri, fâneţe şi terenuri agricole pe care se cultivă rapiţă, floarea-soarelui şi porumb, Cristi reuşeşte să ofere albinelor cadrul natural pentru a obţine miere de o cali­tate foarte bună, preferând apicultura staţio­nară în locul pastoralului.

„Suntem tineri apicultori, de patru ani ne-am apucat de stu­părit, cu gândul să stăm acasă alături de copii, să nu mai plecăm în străinătate, pentru că cei doi copii aveau nevoie de părinţi acasă. Am decis să producem aici, să vindem aici, să avem o afacere de familie, să fie o afacere pe care să o putem lăsa și copiilor şi de aceea am şi dat numele copiilor afacerii noastre: Stupina Ştef & Ane. Începutul este greu, până ne cunoaște lumea, dar merită, apicultura este frumoasă. Avem 60 de stupi, mierea este 100% naturală, stăm pe vatră, nu facem pastoral. Pe vatră mierea este mult mai curată, suntem într-o zonă unde se fac stropiri cu pesticide foarte rar, iar atunci când se fac suntem anunţaţi şi nu mai lăsăm albinele să iasă din stup. Cantitatea de miere este mai mică, nu avem o producţie aşa de mare ca în pastoral, dar ne mulțumim cu mai puțin. Avem și produse apicole, începând cu tinctură de propolis, folosită pentru imunitate, răceli, viroze, miere de primăvară care conține păpădie şi păducel, miere de rapiță, polen, miere cu căpăceală, căpăcelul de la fagure fiind un foarte bun pansament gastric. Păstura este mai greu de scos, onorăm doar comenzile pentru că, fiind un pic mai scumpă, lumea nu prea cumpără, deşi o cură cu păstură are numeroase beneficii în eliminarea toxinelor, reglarea digestiei şi menţinerea sănătăţii organismului nostru“, ne-a spus Cristi Olărița.

Apicultura este mai rea ca pescuitul

Ca să ducă această afacere mai departe, Cristi Olărița şi-a găsit şi un loc de muncă şi toți banii câștigați îi investeşte tot în apicultură pentru a mări numărul de familii de albine şi pentru mici dotări.

„Păcat că apicultorii din România nu sunt sprijiniți, nu am luat ajutorul de minimis, birocrația fiind prea mare, acte foarte multe. Suntem înscriși în Asociația Crescătorilor de Albine ACA, de când ne-am apucat de apicultură. Ne extindem în speranța că pe viitor lumea va aprecia produsele noastre și va fi mai bine. O astfel de pasiune, de afacere – pentru că noi când ne-am apucat de apicultură nu ne-am gândit la profit, a fost un hobby, o plăcere – presupune şi costuri, iar producţia este dependentă de mai mulţi factori climatici. Apicultura este mai rea ca pescuitul. Nu te mai poți lăsa de ea“, consideră Cristi Olărița.

Au învăţat să cultive şi să vândă căpşune în Germania, apoi, întorşi acasă, şi-au făcut propria fermă

Soţii Simona şi Adrian Moloce din satul Hurjuieni, comuna Gălăneşti, sunt doi tineri care, după terminarea facultăţii, în lipsa unui loc de muncă în ţară, au plecat la cules de căpşune în Germania. Cei doi au învăţat de la nemţi tehnologia de cultivarea a căpşunilor şi în urmă cu câţiva ani au decis să nu mai plece la muncă în străinătate şi să înceapă acasă propria afacere în agricultură.

„Este o afacere de familie cu căpșuni care a pornit din afară. În Germania am văzut cum se pot face bani din căpşuni şi am considerat că se poate și în România. Şi chiar se poate. Tot ce am câștigat în Germania timp de 7 ani, pentru că am lucrat pe sezoane, am investit în ferma de la Hurjuieni. Plecarea în străinătate a fost o necesitate la început și s-a transformat într-o mică afacere acum.

Cultivăm o suprafață de 10 hectare de căpșuni, o parte din suprafaţă fiind cu soiuri remontante. În afară de prezența la târgurile agricole, avem câteva contracte cu un lanț de hipermarketuri și în rest vindem în zonă, lumea ne cunoaşte deja şi ne caută. Soiurile de căpșuni sunt din import, soiuri autohtone sunt destul de puține și ca să ai performanță și producție trebuie soiuri performante“, ne-a spus Adrian Moloce.

A lucra propriul teren este o oportunitate

La cei 34 de ani, Adrian lucrează în fermă împreună cu soţia, Simona, de 31 de ani şi tatăl său este singurul angajat permanent. În comparaţie cu alţi fermieri, cei doi soţi nu se plâng de lipsa zilierilor şi spun că forţă de muncă se găseşte, dar trebuie plătită la preţul corect.

La începutul lunii septembrie, pe Simona şi Adrian i-am întâlnit vânzând căpşune în prima piaţă volantă organizată anul acesta în municipiul Suceava de Direcţia Agricolă Suceava, iar câteva zile mai târziu în micul chioşc amplasat la o intersecţie din  centrul comunei Gălăneşti.

„Cultura este în câmp deschis, folosim sistem de irigare prin picurare. Gustul căpșunilor de toamnă este un pic diferit față de cele care se fac primăvara, dar și acestea au un gust foarte bun. Se poate face și dulceață, se poate face orice, dar producția din toamnă fiind mai mică, recomand cele de primăvară – vară, a căror preț este competitiv pentru dulcețuri, siropuri, compoturi. Avem soiuri care sunt numai în primăvară şi soiuri remontante care fructifică atât primăvara cât și toamna. Producția este diferită, se duce de la 6-7 tone la hectar până la 20 de tone la hectar.

Prețul unui kilogram de căpșune în luna septembrie este de 12-15 lei, dar primăvara le avem la 6-7 lei. Nu avem subvenție spe­cială la căpșune, dar ne descurcăm. Sunt ani mai buni, sunt ani mai răi. 2021 a fost un an mediu pentru că am avut un episod de gheață care a diminuat mult recolta de toamnă“, a precizat Adrian Moloce.

Simona şi Adrian au şi un îndemn pentru tinerii români care muncesc în agricultura din alte ţări: „Celor care se află pe meleaguri străine și muncesc în agricultură, pentru că nu este o rușine să culegi fructe, legume în alte țări pentru a-ți câștiga existența, pentru un trai mai bun, le-aș  transmite că se poate reuși și în țara noastră dacă ai economisit ceva bani şi ai în proprietate o bucată de teren. O afa­cere în agricultură este mai grea la început, dar îţi va aduce satisfacţii într-un timp scurt.“

Legumele de Berchișești produse de un tânăr venit din Franţa sunt la mare căutare

Sorin Olari s-a întors din Franța la sfâr­şitul anului 2018 pentru a fi împreună cu fami­lia. Şi, pentru că nu şi-a găsit un loc de muncă stabil, în primăvara anului 2019 s-a apucat de legumicultură în satul natal, Berchişeşti. În primul an a cultivat legume de pe o suprafață mai mică pentru a vedea dacă se fac, fiind cunoscut faptul că în nordul extrem al României toamna vine repede, primăvara târziu, iar loca­litatea în care locuiește tânărul fermier este bătută frecvent de crivăţ.

„Am dorit să revin acasă, nu știam de ce să ne apucăm și, pentru că aveam un pic de experiență în domeniul acesta şi o bucată de teren, am decis împreună cu soția să facem agricultură. În Franța am lucrat în legumicultură. Acolo am învăţat arta cultivării în solarii şi sere, acolo am învăţat tehnologii şi am văzut ce înseamnă investiţiile în echipamente moderne care asigură succesul garantat. Am preluat modelul culturilor legumicole în sistem protejat de la francezi şi ne-am întors acasă pentru a face legumicultură ca în Franţa. Am făcut totul pe cont propriu, toţi banii câștigați afară i-am investit în agricultură pentru că la noi este greu să te extinzi, mai ales că am decis să facem o agricultură folosind doar îngrăşământ natural şi fără chimicale.“

„Faptul că în primul an, în 2019, am avut trufandale bio într-o perioadă a anului când alţi români abia visau la salată sau ceapă verde, iar în toamnă cămările gospodinelor au fost pline cu zacuscă, tocane, dar şi de ridichi negre, ceapă, mor­covi etc. obţinute de mine, m-a determinat să rămân în ţară şi să continui. În anul 2020, în plină pandemie, am mai făcut două solarii pentru legume şi un solar mai mic pentru căpșuni și sper să avem puterea să ne mai extindem cu un solar în acest an sau în primăvara viitoare.

Cele mai căutate sunt roșiile «Inimă de bou», Arawak, soiurile de roșii de Buzău, capia «Ureche de elefant», vinetele, ardeii graşi, gogoșarii, ardeii iuți și semiiuți. Produsele le vând în piața agroalimentară din Gura Humorului, marțea și vinerea. Oamenii deja mă cunosc, nu pot produce legume încât să mulțumesc pe toată lumea, nu fac față cerințelor şi de aceea încercăm să ne extindem, dar numai atât cât ne putem permite, pentru că în agricultură riscul este foarte mare. Vine un îngheţ timpuriu mai puternic sau o grindină de dimensiuni mai mari, aşa cum a fost la sfârşit de august, şi distruge tot. Dacă ai credit, dacă ai accesat proiecte pentru a obţine finanţare, de unde scoţi producţie pentru a face bani?“, se întreabă Sorin Olari.

Silviu BUCULEI

De la medici, IT-işti la asistente medicale şi muncitori în construcţii şi agricultură, vestiţii căpşunari ne-am obişnuit să vedem cum, anual, zeci de mii de români iau calea străinătăţii. Mai nou, tot mai mulţi copii şi adolescenţi îşi caută destinul în Occident. Potrivit unei analize realizate de experţii de la KeysFin, piaţa serviciilor de educaţie în străinătate a crescut cu o rată de-a dreptul fulminantă, de 381% în ultimii cinci ani.

Pe noi şcoala nu ne-a pregătit pentru trecerea de la comunism la capitalismul sălbatic, pentru traiul pe credit, şi mai ales, pentru criză. Ne-am adaptat din mers, am improvizat, am învăţat mai mult la „şcoala vieţii“ decât pe băncile şcolii cum să ne descurcăm într-un prezent instabil şi cu perspectiva unui viitor imprevizibil.

Pentru copiii noştri, situaţia este cu totul alta. Dincolo de faptul că s-au născut într-o altă lume, departe de privaţiunile regimului ceauşist, au învăţat din experienţa noastră şi au primit şansa de a-şi exploata şi dezvolta abilităţile în şcolile din Occident. Datele statistice din piaţa serviciilor de educaţie în străinătate arată că, pe ansamblu, sunt câteva mii de copii şi adolescenţi care, în ultimii ani, au ales să înveţe sau să meargă în vacanţe de studiu în şcolile din Uniunea Europeană.

Dovadă că cele mai importante 16 firme care activează în domeniu (unul vast, de la taberele şi vacanţele şcolare la pachete de studii liceale şi universitare) au reuşit să îşi extindă afacerile de la 3,6 milioane de lei în 2010 la 17,2 milioane de lei în 2014. În total, luând în calcul cifra de afaceri comună a acestor companii, putem trage concluzia că părinţii au cheltuit peste 51,8 milioane de lei pentru a le asigura copiilor lor şansa de a experimenta educaţia occidentală.

„Evoluţia fulminantă a pieţei, care a marcat o creştere de 381% în ultimii cinci ani, demonstrează că românii au devenit tot mai interesaţi să îşi trimită copiii la studii în Occident, încercând să le dea un imbold spre o viaţă mai bună“, afirmă analiştii KeysFin.

„Asistăm la un adevărat export de creiere, susţinut în primul rând de părinţi, dar şi de instituţiile de învăţământ occidentale prin intermediul burselor pentru cei merituoşi. Este un rezultat direct al lipsei de performanţă a sistemului educaţional românesc, dar şi al integrării europene, al globalizării“, spun experţii care susţin că fenomenul se va amplifica în viitor.

„Datele statistice demonstrează că firmele din domeniu şi clienţii acestora au înţeles potenţialul unor asemenea servicii, de la taberele educaţionale în limbi străine la programele de studiu liceal şi universitar, iar viitorul ar putea aduce creşteri de două cifre a pieţei“, mai susţin aceştia.

IntegralEDU, Mirunette International Education SRL, Seytour SRL şi Educaţia SRL sunt printre companiile cele mai reprezentative, având în vedere cifrele de afaceri din 2014.

Toate aceste firme au marcat creşteri spectacu­loase în ultimii ani, de peste 150-200%, pe fondul dezvoltării serviciilor şi interesului tot mai mare al românilor pentru educaţia şi pregătirea cu iz occidental.

„Estimările legate de dimensiunile şi dinamica pieţei sunt relative, în condiţiile în care activităţile specifice variază de la activităţile şcolare la componenta turistică. Interesant este că, dincolo de aceşti bani, există o altă parte importantă reprezentată de sumele pe care părinţii le plătesc pentru plata studiilor şi care nu sunt evidenţiate în contabilitatea firmelor româneşti. Vorbim de sume de câteva milioane de euro anual, care trec direct din conturile părinţilor în cele ale instituţiilor de învăţământ“, afirmă experţii KeysFin.

O simplă estimare arată că, la un volum de 1.500 de copii trimişi anual de părinţi la studii în Occident, sumele încasate de acestea variază între 15 şi 30 milioane de euro/anual.

TABERELE ŞCOLARE, PRIMUL PAS

Cine sunt clienţii? Părinţi cu dare de mână, angajaţi în firme multinaţionale sau care deţin business-uri profitabile, în general români cu venituri peste medie. Potrivit experţilor, atunci când aleg să îşi canalizeze copiii spre o educaţie în Occident, primul pas îl reprezintă tabăra şcolară, o activitate menită să-i ofere copilului „gustul“ educaţiei la alt nivel. Sunt zeci de oferte în această perioadă, de la tabere în SUA, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Germania, Italia etc. „Tabăra îi oferă copilului experienţa studiului într-o şcoală din străinătate pe durata a 2, 3 sau 4 săptămâni, îi oferă cunoaştere în ceea ce priveşte programele de studiu oferite de liceele din străinătate, îi trezeşte curiozitatea şi entuziasmul“, afirmă Teodora Răducanu, Secondary Education Coordinator la IntegralEdu, unul dintre principalii jucători din piaţă. Elevii au şansa de a-şi îmbunătăţi nivelul lingvistic, de a studia anumite materii conform curriculei ţării respective şi de a înţelege domeniul spre care părinţii vor să-l canalizeze: business, medicină, politică, arhitectură etc. Sunt tabere în care elevii pot obţine inclusiv certificări CAMBRIDGE ESOL EXAMS, BEC, IELTS, TOEFL, TOEIC, care să-i ajute pe viitor.

Adrian Negrescu

Tatiana Ţintă, cunoscută în muzica populară sub numele complet de Tatiana Ţintă Maghiar, vine dintr-o familie de muzicieni din Bucovina, zonă ale cărei ritmuri inconfundabile de bătute moldoveneşti, hore mişcate, cu strigături, cântece de dragoste, dor şi jale, doine şi balade le duce pretutindeni în ţară şi lume, mai ales în SUA. După o carieră de 32 de ani, aproape jumătate din ea desăvârşită pe meleaguri străine, solista din Suceava ne vorbeşte azi despre sensul vieţii sale – a cânta.

– V-aţi născut în Vatra Dornei, în 1963. Ce amintiri pe care le-aţi luat apoi cu dumneavoastră şi care v-au influenţat cântecul aveţi din anii copilăriei?

– M-am născut într-o zi de toamnă târzie spre iarnă, în frumosul orăşel din Bucovina, Vatra Dornei-Suceava, într-o casă de oameni harnici, cu frică de Dumnezeu şi iubitori de muzică. Dacă este să vorbim despre o primă amintire de suflet şi legată tot de folclor – pentru că tata, Dumitru Ţintă, violonist cunoscut, mă lua la spectacole – ţin minte că mă urcam pe un scăunel, cu o sticlă în chip de microfon, şi cântam melodiile marilor interpreţi de la acea vreme, ascultate la pick-up. Apoi mi-au rămas vii în memorie vacanţele de vară petrecute în judeţul Botoşani, la bunicii din partea tatei. Bunicul, Toader Ţintă, era rapsod popular, cânta tot la vioară, iar el şi cu tata, plus mătuşile mele, aveau un taraf la mare modă în zona Botoşaniului, la Cristineşti-Baranca. Evident că, înconjurată de atâta talent şi muzică, mi s-a transmis această pasiune. Sora şi fratele meu au studiat vioara, respectiv trompeta, asta fiindcă tata visa să-şi facă un taraf în familie, dar amândoi au ales alte profesii.

– Să rememorăm împreună începuturile dvs. în muzica populară.

– Ca mai toţi soliştii, am început să cânt de la grădiniţă, apoi eram prezentă pe scenă la fiecare serbare şcolară. Dar cu adevărat mi-am pus în minte să fac o carieră din muzică după ce i-am văzut într-un spectacol pe Ion Drăgoi şi fiul său. Aveam atunci 16 ani. Acest episod coincide cu un altul, când m-a pus tata să cânt la o nuntă şi am avut un real succes. Lucrul acesta m-a încurajat teribil. În liceu profesorul de educaţie fizică, Vasile Nichita, a înfiinţat un taraf, alcătuit în totalitate din elevi, cu care am mers prin ţară, la diverse concursuri şi festivaluri folclorice. În paralel, însă, începusem să cânt cu Ansamblul „Bistriţa aurie“, din Iacobeni, condus de tata. Având acest suport extraordinar, al bunicilor şi al părinţilor mei, care m-au sprijinit esenţial în decursul timpului, la care s-a adăugat, cred, talentul nativ, a fost doar o chestiune de timp până să fac din cântec un sens în viaţă.

– Hotărâtor pentru carieră a fost, se înţelege, concursul „Floarea din grădină“, din 1983. Aveaţi 20 de ani...

– Da, dar până atunci au mai fost „Cântarea României“, unde am câştigat toate etapele, iar după absolvirea liceului, în 1982, am obţinut trofeele la festivalurile „Corabia de aur“ (Corabia-Olt), „Florile Ceahlăului“ (Neamţ), „Permanenţele Coziei“ (Vâlcea) şi un loc doi la Festivalul „Maria Tănase“, de la Craiova. La „Floarea din grădină“, ediţie care a avut loc în 1983, la Deva, am evoluat în faţa a 2.000 de spectatori şi a unui juriu alcătuit din mari specialişti ai folclorului – Emilia Comişel, Simona Patraulea, Sorin Grigorescu etc. Am prezentat cinci piese din zona Bucovinei, cu o doină şi o baladă obligatorii, plus o melodie din altă zonă folclorică, şi am obţinut nota 10 pe linie, în ambele etape. Imediat au urmat turnee în Banat şi Suceava, alături de mari actori ai scenei româneşti (Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Jean Constantin, Colea Răutu), mi s-a luat primul interviu, pe care-l păstrez şi astăzi. Am apărut, apoi, în culegerea de melodii din zona Bucovinei, scrisă de Gheorghe Ţăranu, am obţinut, mai târziu, în Mureş, premiile revistei „Ambasador“ etc., iar autorităţile Vatra Dornei mi-au conferit titlul de cetăţean de onoare al dragului meu oraş natal. După aceea am studiat la Şcoala Populară de Artă, am urmat nişte cursuri de impresariat artistic şi, la ani buni distanţă, am absolvit Facultatea de Muzică din Bucureşti.

– După această recunoaştere în cele mai puternice concursuri a început, cum se zice, drumul spre scena mare a muzicii populare. Ce a mai urmat?

– Exact, au început să curgă invitaţiile la concerte, emisiuni radio şi TV, am imprimat primele 15 piese pentru Radiodifuziunea Română, apoi multe altele, astfel încât în arhiva radioului public am, astăzi, cel puţin 50 de melodii difuzate frecvent. În 1983 m-am angajat, prin concurs, la Ansamblul „Cernegura“ din Piatra Neamţ, dar am colaborat, la cerere, cu mai multe orchestre din ţară, cum ar fi ansamblurile „Rapsodia română“, „Ciocârlia“ al MAI, „Tinerimea română“ al UTC, Cenaclul „Flacăra“ etc. Doi ani mai târziu m-am transferat la „Pandelaşul“, din Brăila, iar după 1990 am intrat la Ansamblul „Doina“ al Armatei, acolo unde l-am cunoscut şi pe soţul meu, col. Vasile Maghiar. În 1995 se naşte fiul nostru, Cristian Silviu, azi student, şi el cu o voce minunată, dar pe care a hotărât s-o folosească pentru hobby-urile sale. Au fost câţiva ani extrem de plini, cu turnee în ţară şi străinătate, în Europa şi America (SUA şi Canada), la spectacole oferite drept recepţii şefilor de stat care vizitau România etc. Am cântat alături de marile nume ale muzicii populare româneşti, într-un cuvânt, am avut o carieră strălucită. Până în 1989 am imprimat trei materiale discografice, iar trei sunt realizate după 1990, cu orchestre şi dirijori reputaţi de la Bucureşti, Mureş, Botoşani şi Chişinău. În radio şi TV am lucrat cu redactori şi folclorişti renumiţi – Gheorghe Palcu, Simona Patraulea, Elise Stan, Teodora Popescu, Florentina Satmari etc. În 1998, pentru că soţul meu a fost transferat la Mureş, m-am angajat la Ansamblul „Mureşul“ din Târgu-Mureş. Am stat şi aici zece ani, într-o atmosferă caldă, alături de un colectiv minunat şi cu un public mare iubitor de muzică bucovineană.

– Îmi spuneaţi că vreo 15 ani aţi făcut naveta între România şi SUA.

– Ba chiar aş spune că, începând cu 1998 şi până prin 2013, am cântat mult mai mult şi mai des în State, în spectacole gustate de comunităţile de români stabilite pe întreg teritoriul SUA şi mult mai rar în ţară, motiv pentru care am fost oarecum absentă de pe afişe şi din emisiunile TV. Nu cred că regret această alegere. Bine, n-o regret pentru că, în 2008, m-am stabilit cu fiul meu la Bucureşti, mi-am luat statutul de liber-profesionist, am evoluat în Portugalia, cânt, mai nou, în Italia, dar şi în România, în concerte şi la sărbători săteşti, la evenimente private. Am revenit puternic pe micul ecran, dar nu la posturile comerciale, unde se cer bani soliştilor, iar la cariera mea refuz una ca asta. Surpriza plăcută a fost că publicul nu m-a uitat. Muzica mea, cel puţin piesele fonotecate în radio, au fost solicitate şi difuzate în permanenţă.

– Ce proiecte de viitor aveţi?

– Mi-aş dori – cred că îi semăn tatei – să-mi fac un taraf al meu şi o şcoală pentru tinerele talente, ceva prin care să pot duce mai departe zestrea de melodii, obiceiuri şi port din Bucovina. Până atunci însă sunt prinsă în această continuă competiţie artistică şi de viaţă – şi nu e deloc uşor – fiindcă, întâi de toate, ne trebuie tuturor resurse pentru un trai decent.

Maria Bogdan