Romania

Agricultura care ne hrănește…

Agricultura care ne hrănește…

Atacurile împotriva agriculturii care ne hrănește, modernă și eficientă, și obstacolele din calea producției pe care trebuie să le înfrunte fermierii devin din ce în ce mai radicale, chiar și dramatice, deoarece subminează suveranitatea noastră alimentară în favoarea micromodelelor care nu sunt nici viabile, nici generalizabile.

Din ce în ce mai mulți dintre noi considerăm că obscurantismul progresează, că istoria, comparația în timp și spațiu, care stă la baza geografiei, sunt uitate sau greșit înțelese în favoarea unei viziuni dogmatice, intransigente, catastrofale pentru felul în care înrolează un tânăr pe care pandemia l-a lipsit de repere și de pregătire. S-a stăpânit o adevărată religie ecologică, care stigmatizează și excomunică pe toți cei care îndrăznesc să se abată de la ea.

Cine sunt adversarii agriculturii moderne?

Mica muzică a agriculturii numită „țărănească, locală și sezonieră, în scurtcircuit“ este unanimă cu cei care nu cunosc realitățile foametei, nevoia de a se hrăni într-un mod abundent și accesibil, oamenii care trăiesc în marile orașe. Ascultând o întreagă parte a societății, tocmai aceea care se hrănește fără dificultate și trăiește departe de realitățile lumii agricole, toată lumea ar trebui să se întoarcă la grădină și grădinărit! Acest discurs nerealist idealizează agricultura tradițională la fel de mult ca și trecutul, iar această celebră „epocă de aur“ la care ar trebui să ne întoarcem a dus la foamete, mizerie și la un exod rural masiv.

Termenul productivist este peiorativ, exact ca termenii pesticide, mega-bazine, agricultură industrială... S-a instalat o întreagă semantică toxică, pe care o folosim fără să ne gândim. Avem nevoie de o agricultură performantă, oricare ar fi modelul, adică de o agricultură care să producă suficient, să remunereze producătorul și, bineînțeles, să-și protejeze unealta de lucru adică natura. Toate modelele trebuie asociate, pe măsura diversității situațiilor și teritoriilor; bio își are locul în promovarea unor medii dificile prin crearea de valoare, dar fără agricultura calificată greșit și considerată unanim drept convențională, am muri de foame sau am deveni total dependenți de import.

A pretinde că agricultura românească este industrială înseamnă a ignora realitatea lumii: agricultura noastră este plurală, bazată pe familie, curată, durabilă și continuă să progreseze. Dar, pentru a exista, are nevoie de tratamente (inclusiv organice!) împotriva presiunii paraziților în creștere, să aibă acces la apă în contextul intensificării secetelor și deci de mijloace moderne de producție. Instrumentele de luare a deciziilor să fie din ce în ce mai precise și mai eficiente pe cât posibil, pentru a trece de la ecosisteme simple la ecosisteme care sunt din ce în ce mai complexe.

În noile ideologii agricole, mulți doresc să se angajeze în modele alternative, organice, locale, de scurtcircuit, permacultură, animale mici, grădinărit la scara mică, precum și alte nișe... Primesc finanțare semnificativă și chiar terenuri de la autoritățile publice, în special în cadrul „centurilor verzi“ și proiectelor alimentare teritoriale. Dar entuziasmul militant din primele luni s-a epuizat rapid în fața muncii grele cu sapa, a presiunii dăunătorilor (insecte, limacși, rozătoare și plante nedorite sau chiar periculoase, ciuperci sau mucegaiuri etc.) și a dificultății de a găsi puncte de desfacere remunerative: nu toată lumea poate furniza restaurantelor cu mai multe stele.

Și consumatorii sunt din ce în ce mai conștienți de preț: niciodată reducerile la alimente nu au avut atât de mult succes. Agricultura este o meserie care necesită competențe reale și instrumente de decizie, utilaje, sectoare eficiente, nu o distragere a atenției populației pentru cetățeni non-rurali care se gândesc să se împlinească într-o întoarcere idealizată la pământ.

Agricultura tradițională nu a prevenit niciodată foametea. Doar agricultura modernă cu utilizarea inputurilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mecanizarea și utilizarea combustibililor fosili a făcut, în sfârșit, posibilă hrănirea aproape a întregii omeniri într-un mod durabil. Acesta este ceea ce numim principiul realității, un principiu de care publicul nu este total conștient.

Micii fermieri din lume mor de foame și părăsesc mediul rural în masă. A fost nevoie de revoluțiile agricole pentru a ieși dintr-o logică malthusiană, pentru a hrăni o umanitate în creștere pe zone limitate și inextensibile. A le nega astăzi înseamnă a face un mare salt înapoi! Mai mult, agricultura se chinuie să recruteze. Ideea că vom instala milioane de tineri în mediul rural pentru a hrăni orașele este o fantezie. Doar locuitorii urbani înstăriți care au uitat de teama de lipsă pot ține un astfel de discurs utopic.

În realitate, există un dublu standard care intră sub incidența rasismului de clasă: țăranii sunt văzuți ca niște modești, cărora urbaniștii sau neo-ruralii își permit să le administreze lecții despre natură, fără a pune problema fezabilității economice a acestora, a consecințelor sociale și chiar a celor de mediu. Un exemplu, printre altele: animalele noastre de companie sunt tratate sistematic împotriva puricilor și căpușelor și duse la veterinar la cea mai mică afecțiune, dar crescătorii, oricât de onești ar fi în practicile lor, trebuie să-și lase animalele tot timpul pe iarbă, vara sau iarna, de parcă vacilor le-ar plăcea să înfrunte vremea rea de afară tot timpul anului... În fața țânțarilor, municipalitățile practică combaterea țânțarilor pentru a-și ține aproape turiștii, însă fermierii înșiși trebuie să suporte toate urgiile, fără însă a trata culturile împotriva insectelor care le produc pagube. Fermierul nu este nici grădinar, nici decorator al naturii, ne dă mâncare sigură, sănătoasă și accesibilă financiar datorită eficienței practicilor sale și ne protejează în fața pericolelor ce pot apărea. Puteți refuza acest standard dublu în toate domeniile. De exemplu, ingineria genetică, care este absolut esențială pentru găsirea rapidă a contramăsurilor în fața schimbărilor climatice și a necesității de a selecta specii mai adaptate, mai tolerante; fermierii nu au acces la ea, în timp ce noi ne mobilizăm în domeniul sănătății cu terapii genetice și vaccinuri ARN.

Fermierii reprezintă una dintre cele mai bine echipate și mai inovatoare profesii, cu instrumente de decizie din ce în ce mai sofisticate, schimbări permanente în managementul culturilor, optimizarea sporită a mijloacelor de producție, cu scopul de a produce mai bine cu mai puțin și cu respect pentru natură. Amploarea constrângerilor și a reglementărilor cu care trebuie să se confrunte cei care ne hrănesc este aberantă.

Franța mai are șansa de a face parte din micul club al țărilor exportatoare de cereale, dar ea alunecă constant înapoi: a căzut de pe locul doi pe locul șase în 2000, pentru că respectă standardele de la Bruxelles, care sunt deja prea dureroase pentru fermieri. Europa pretinde că oferă un exemplu de tranziție ecologică și neutralitate a carbonului pentru restul lumii... care se freacă de mâini: am devenit fragili și dependenți de orice, industria noastră, energia noastră, producția noastră agricolă. Și mai rău: tranziția energetică pe care o punem în aplicare nu ne duce decât în mâinile Chinei și Statelor Unite. Cea mai mare piață agricolă din lume, Europa, își sabotează metodic puterea alimentară, în timp ce arma foamei a revenit. Fără semințe bune (încă suntem principalii exportatori de ele în lume), fără acces regulat și sigur la apă, fără tratamente la timp, fără inginerie genetică, fără mașini sofisticate (care, din nou, depind de materii prime și mijloace electronice pe care nu le controlăm), menținerea poziției noastre nu va mai fi posibilă.

Problemele securității alimentare și ale foametei sunt mai actuale ca niciodată. În multe țări, revoluțiile vin în primul rând pornind de la prețul pâinii. A uita că va trebui să continuăm să hrănim o umanitate în creștere în zone din ce în ce mai vulnerabile – făcând-o, bineînțeles, în cel mai prietenos mod posibil – înseamnă să riscăm să ne confruntăm cu valuri, așa-numitele migrații climatice (în realitate, de la sărăcie la bogăție) care sunt din ce în ce mai greu de suportat.

Tinerii vor acum să salveze planeta, marșează pentru climă, acuzând generațiile anterioare că nu au făcut nimic – ceea ce este în mare măsură fals – căzând într-o disperare pe care anumite ONG-uri de mediu și un întreg discurs în colaps o stârnesc constant, fără să realizeze că se joacă cu focul... Trebuie atât să luptăm împotriva fricii, cât și să restabilim speranța. În mediul rural, lumea de mâine se inventează zilnic, fermierii lucrează cu viețuitoare și trebuie să stăpânească capriciile vremii. Instituirea obligației tinerilor de a petrece câteva luni în ferme, în toate regiunile și în toate sectoarele de activitate, le-ar permite să înțeleagă complexitatea posibilelor răspunsuri și să învețe cum pot fi întreprinse acțiuni concrete.

A acuza fără a acționa sau chiar a refuza să învețe nu poate decât să ne conducă într-un impas civilizațional.

Agricultura de mâine trebuie să fie productivă, curată și unită în același timp.

Productivă, pentru că nevoile cresc. Combaterea risipei, o soluție invocată adesea, este cu siguranță necesară, dar nu va îmbunătăți situația celor săraci: producția de alimente se adaptează la cererea de solvenți, cu siguranță trebuie să luptăm împotriva risipei, să folosim mai inteligent deșeurile alimentare și subprodusele, pentru a produce energie, de exemplu, cu așa-numitele gaze verzi. Dar, în țările sărace, pierderile de producție sunt cele care provoacă foamete: recoltele sunt scăzute, se pierd din cauza dăunătorilor, au nevoie de semințe, produse de protecția plantelor și lanțuri de aprovizionare bune.

Curată, pentru că a treia revoluție agricolă este cea a solurilor, ecosistemelor, irigațiilor controlate, managementului optimizat al resurselor. Nu numai că animalele îmbunătățesc mediile dificile, dar pășunile stochează carbon și sunt esențiale pentru biodiversitate. În plus, accesul la proteinele animale marchează calea de ieșire din sărăcie și avem nevoie de îngrășăminte organice dacă vrem să renunțăm treptat la îngrășămintele sintetice...

Solidaritate, pentru că este necesar să se poată remunera cu demnitate producătorul, oferind în același timp alimente accesibile consumatorului. Fac apel la cele 5 caracteristici, și anume: respect pentru munca celor care ne hrănesc modelând frumusețea peisajelor, recunoașterea a ceea ce pun în aplicare pentru a răspunde așteptărilor noastre, întâlniri pentru a evita neînțelegerile, stabilirea unui dialog și ultima este desigur remunerația. Agricultura corectă, una care să corespundă așteptărilor noastre, trebuie să fie bine remunerată. Mai ales că serviciile oferite de fermieri nu sunt doar pentru a ne alimenta, ci bifează toate căsuțele dezvoltării durabile de astăzi: ne hrănesc, modelează peisajele și îmbunătățesc natura, produc energie verde care ne eliberează de utilizarea combustibililor fosili și sunt pe deplin în conformitate cu planurile climatice prin capacitatea lor de a stoca și capta carbon.

Mai mult ca oricând, avem nevoie de fermieri care să fie mândri și fericiți de profesia lor, care rămâne cea mai frumoasă și mai utilă din lume.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

agricultura, hrana, productii agricole

Alte articole: