Romania

Biotehnologiile - soluția viitorului (III)

Biotehnologiile - soluția viitorului (III)
Distribuie:  

Acum ar trebui să fie ușor de observat cum utilizarea neîncetată a termenilor părtinitori precum „contaminare“ sau „poluare“, presupus legate de cultivarea „OMG“, este legată de propaganda fără temei, dar de succes, care s-a tradus adesea în reguli stricte de izolare, stabilite prin lege. Această abordare are ca rezultat respectarea barierelor și distanțelor dintre ceea ce se numește „organic“ sau „convențional“ și „OMG“-uri și alte măsuri de salvgardare.

Benzile tampon, care sunt impuse fermierilor din statele membre, depășesc recomandările europene deja oneroase, „nu sunt în conformitate cu principiile de coexistență stabilite de Comisia Europeană“. De exemplu, în Luxemburg fermierii sunt obligați să aibă 800 m între porumbul modificat genetic și cel nemodificat și 3 km între culturile de rapiță modificate genetic și cele nemodificate.

În Letonia, fermierii sunt obligați să aibă 4 km între rapița modificată genetic și cea convențională și 6 km dacă rapița nemodificată este ecologică.

Aceste distanțe au fost considerate „ridicole“. În plus, povara este mai grea pentru fermele mici: de exemplu, în Germania sau România, potrivit unui sondaj, fermierii cu câmpuri de dimensiuni relativ mici au perceput cerința de distanță minimă ca având un impact negativ puternic.

Documentele de la organizațiile pretinse „ecologiste“ sunt exemple ale acestei mentalități. Într-un text referitor la „efectele socio-economice ale OMG-urilor“ și în special „costurile ascunse pentru lanțul alimentar“, începe obișnuita ipoteză preliminară nejustificată, adică necesitatea absolută de a evita „contaminarea“ între produsele „ecologice“ sau chiar și agricultura convențională, și cele de origine transgenică: „Fermierii convenționali și ecologici, apicultorii, dezvoltatorii de semințe, precum și întregul lanț de producție alimentară sunt în permanență amenințați de contaminarea cu OMG“; o astfel de „amenințare constantă“ care se profilează trebuie să fie cuprinsă printr-o separare completă care ar trebui impusă prin reglementări draconice, de la începutul până la sfârșitul lanțului alimentar, de la producție, la logistică, ambalare și vânzare.

Întrucât această presupusă necesitate de implementare a compartimentelor etanșe generează în mod evident costuri, se declară de la sine înțeles că o astfel de povară trebuie să cadă asupra celor care cultivă „OMG“, conform principiului sacrosanct că „poluatorul trebuie să plătească“.

Nicio rațiune științifică nu este argumentată astfel încât să susțină o astfel de abordare șovină.

Deci nu vorbim de costuri „ascunse“: sunt foarte explicite, fiind impuse pentru a transpune în realitate o dihotomie fictivă. Să presupunem că produsele „contaminante“ (de exemplu boabe din porumb tolerant la erbicide sau soia din plante rezistente la insecte), pentru care se cere o segregare strictă, în loc să provină din soiuri ADNr, provin din plante ale căror „prototipuri“ au fost obținute prin mutageneza fizică sau chimică sau din încrucișări efectuate în mod tradițional ori din mutanți spontani; pot apărea chiar întâmplător soiuri noi de plante deja înzestrate cu trăsătura dorită și, prin urmare, sunt selectate imediat de către agronomi. În toate astfel de cazuri, nimeni nu pretinde nevoia de a separa lanțurile de aprovizionare: maxima de aur a lui William James („O diferență care nu face nicio diferență nu este deloc diferență“) rămâne neascultată!

Luați în considerare diverse culturi dintr-o anumită serie (nume comercial Clearfield), care au fost făcute tolerante la un tip de erbicid și, în consecință, sunt vândute împreună cu acestea; efectul dorit a fost obținut în consecință, producătorul a evitat în mod legitim barierele majore pe care le-ar avea de înfruntat dacă personalul tehnic ar fi „recombinat“ ADN-ul noilor soiuri/hibrizi de porumb, grâu, orez, floarea-soarelui și rapiță.

Mai multe soiuri de legume și fructe sunt – nu foarte rar – tolerante în mod natural la unele erbicide, în timp ce majoritatea celorlalte plante nu sunt: aceste produse merg pe calea normală de la câmp la farfurie; toată lumea este în regulă apreciind „naturalitatea“ mâncării. Acum, să ne imagi­năm că un botanist deștept reușește să „copieze“ dintr-una dintre acele culturi gena care conferă toleranța la aceste erbicide și o introduce într-un alt soi/hibrid, căruia îi lipsește în mod natural; după ce au fost efectuate toate testele, noul produs se dovedește sigur: această cultură nou-nouță ar fi „contaminantă“ și, prin urmare, obligată să urmeze calea „OMG-urilor“, adică să fie ținute departe de verii săi „naturali“. Rețineți că, dacă aceeași trăsătură (și gena de bază) ar fi transferată la alte soiuri prin încrucișări „normale“ sau tehnici avansate de laborator non-ADNr, nimeni nu ar fi îngrijorat, în timp ce, dacă am crea „un OMG“, este considerat problematic.

Atunci când autoritățile de reglementare cer ca zone mari să fie stabilite între granițe pentru a evita „poluarea“ și căi separate după recoltare pentru a evita „contaminarea“, acest lucru nu este acceptabil, deoarece nu are nicio justificare în realitate. Unii oameni de știință reacționează: „Pentru cei cu convingeri profunde că modificările genetice sunt rele, un astfel de amestec este văzut ca încălcând dreptul lor de a evita tehnologia, care impune dificultăți.

Această situație poate implica o reflecție mai amplă, dacă este „validată într-o democrație care să permită unei minorități a populației să determine oportunitățile economice și cele legate de stilul de viață disponibile pentru restul populației?“ Chiar dacă o majoritate sau o cvasiunanimitate ar fi împotriva anumitor produse care sunt recunoscute ca sigure după o examinare corespunzătoare, orice „cămașă de forță“ nejustificată ar fi un abuz de reglementare, adică o perturbare a unei piețe libere bine reglementate.

Fermierii „ecologici“ își fac griji dacă în câmpurile lor apar unele plante hibride, care pot fi aproape de operațiuni transgenice similare, dar această suferință este adesea deplasată. Certificarea „ecologică“ se referă la procesele de producție: dacă se respectă regulile de cultivare, nimănui nu ar trebui să-i pese dacă procente mici din produsul final conțin „transgena“ – expresia aceasta este adesea folosită cu un ton alarmist de propaganda „anti-OMG“, ca și cum ar fi ceva de îngrijorat cu privire la o secvență de ADN exogenă care este complet integrată în genomul gazdei.

S-a susținut că plantele dintr-o fermă ecologică polenizate de culturile vecine cu matisare genetică nu ar mai fi organice […]. Acest argument este însă lipsit de temei, deoarece ignoră modul în care este definit „organic“. Regulile USDA pentru producția ecologică se bazează pe proces, nu pe rezultate. Atât timp cât cultivatorii ecologici respectă practicile permise și nu plantează în mod intenționat semințe modificate, polenizarea încrucișată neintenționată nu face ca acea cultură să-și piardă statutul organic.

(Va urma)

Daniel BOTĂNOIU

fermieri, OMG, organisme modificate genetic, biotehnologii

Alte articole:

Efectul de bumerang al taxei de solidaritate în agricultură