Glifosatul, plasa de siguranță a agriculturii conservative

Agricultura conservativă este prezentată, în mod obișnuit, ca o combinație inteligentă între eliminarea lucrărilor solului, acoperirea permanentă a acesteia și stabilirea rotațiilor adecvate. Uităm sistematic să subliniem că acest lucru este adesea posibil doar cu ajutorul erbicidelor totale care permit fermierului să scape de buruieni fără ajutorul aratului sau prășitului. Evoluția a constat în apariția unor molecule precum paraquat, 2-4 D, apoi glifosat, ceea ce a permis dezvoltarea simplificării lucrărilor solului și a semănatului direct.

De la începutul agriculturii, lucrarea solului a fost folosită, în principal, pentru fertilizarea culturilor prin oxigenarea materiei organice, arătura făcând posibilă îngroparea vegetației. În ultimele decenii, adâncimea și viteza arăturii au crescut foarte mult, odată cu dezvoltarea masivă a mecanizării.

Fertilizarea minerală în sine foarte eficientă și selecția soiurilor/hibrizilor potrivite s-au dezvoltat în paralel. Consecința este un salt gigantic al productivității care a permis corporațiilor industriale să încredințeze pentru prima dată producția agricolă fermierilor. În acest sistem, conceptul de sol hrănitor a cedat treptat locul solului „susținător“, pregătit, protejat și îmbogățit pentru a da o recoltă. Acest sistem a dat rezultate foarte bune până astăzi, permițând statelor slăbite și înfometate din anii 1940 să devină unii dintre principalii exportatori de produse agricole din lume. Contextul s-a schimbat însă odată cu apariția problemelor de mediu induse de folosirea necorespunzătoare a solului și care reflectă degradarea acesteia: eroziune, reducerea cantității de materie organică, pierderea elementelor fertilizante, reducerea activității biologice etc. Devenind din ce în ce mai puțin vii și fertile, solurile agricole nu mai pot face față fără structurări mecanice grosiere, fertilizare alogene organică sau minerală sau chiar irigații.

Glifosatul face posibilă suprimarea eficientă a vegetației nedorite fără a atinge solul, adică rapid, ușor de implementat, foarte economic și cu un consum de energie extrem de redus. De asemenea, are un avantaj agronomic semnificativ, și anume prășitul în același timp păstrând mulciul intact, fără a permite germinația, spre deosebire de distrugerea mecanică a buruienilor. Acest lucru explică, fără îndoială, popularitatea și utilizarea sa de către fermieri, precum și de către grădinarii amatori, de cei care întrețin podurile și drumurile sau chiar de către militari. Desigur, acest produs „miracol“ ridică probleme complexe. Prima întrebare ridicată este popularitatea glifosatului, ceea ce îl face cea mai bine vândută și utilizată moleculă de erbicid din lume, cu mult dincolo de cercul agriculturii de conservare. Rezultă că produsul este folosit de toată lumea, nu întotdeauna în condițiile potrivite, în dozele potrivite, nu întotdeauna din motivele corecte și, în consecință, îl găsim prezent în multe analize de calitate a apei.

Al doilea fenomen este o consecință a primului și devine mai îngrijorător la nivel agronomic: natura ocolește un obstacol cu atât mai ușor dacă acesta este repetat și răspândit. Utilizarea sistematică a glifosatului duce inevitabil la fenomene de rezistență. Aceste rezistențe nu sunt legate de glifosatul în sine, ci de modul și intensitatea de utilizare a acestuia. De exemplu, în Franța există mai multă rezistență a populațiilor de raigras și coada vulpii la sulfoniluree. Primul caz francez de buruiană rezistentă la glifosat a fost o populație de buruieni în podgorie, cultură în care acest produs este utilizat pe scară largă. Mai mult, aceste fenomene de rezistență apar mult mai rapid atunci când produsul este utilizat singur deoarece utilizarea mai multor ingrediente active face posibilă eliminarea încrucișată a indivizilor rezistenți (o plantă rezistentă la glifosat are șanse mici de a fi mai rezistentă la un alt ingredient activ). Astfel, australienii au fost nevoiți să reintroducă paraquat-ul în combinație cu glifosatul pentru a obține ceea ce ei numesc o „băutura dublă“. Același fenomen se observă în America de Nord și de Sud, unde soia și porumbul modificate genetic RR (Round-Up Ready) sunt utilizate pe scară largă și induc un număr mare de treceri pre-emergență și postemergență.

Al treilea și ultimul punct este desemnare a glifosatului ca simbol al agriculturii intensive, care distruge mediul și dăunează sănătății umane.

Această stigmatizare este, fără îndoială, de trei feluri: utilizarea internațională masivă a produsului, legătura sa evidentă cu OMG-urile cultivate astăzi și, în sfârșit, implicarea de lungă durată a companiei Monsanto în operațiuni militare cu guvernul Statelor Unite de la războiul din Vietnam la pulverizarea concentrată de glifosat pe plantațiile de coca din America Latină.

Scopul glifosatului este de a suprima organismele vegetale: molecula este un analog de aminoacid căruia i se grefează o grupă chimică diferită: glicină-fosfonat, a cărui contracție dă numele moleculei. Acest compus perturbă sinteza anumitor aminoacizi esențiali și compuși vegetali, ducând la moartea plantei care a absorbit erbicidul.

Deoarece glifosatul este slab absorbit în stare pură i se adaugă aditivi meniți să faciliteze absorbția acestuia (surfactant, surfactanți etc.). Deoarece glifosatul acționează în mod specific într-o cale biochimică a plantelor, a fost mult timp considerat inofensiv pentru animale și mediu. Cu toate acestea, datorită popularității și a legăturii sale puternice cu problema OMG-urilor, o multitudine de studii științifice au fost efectuate în întreaga lume și pun în perspectivă siguranța ingredientului activ.

În primul rând, glifosatul, care nu este foarte mobil, tinde să se concentreze în soluri care îl primesc în mod regulat. Această concentrație are ca efect perturbarea absorbției anumitor elemente minerale de către culturi, precum manganul, fierul, calciul sau magneziul. Această lipsă de absorbție ar putea fi cauzată de mai multe mecanisme conform lui D. Huber de la Universitatea din Purdue: ar bloca fizic o parte din oligoelementele disponibile în mediul rădăcină printr-un fenomen de chelare.

În al doilea rând, ar dăuna populațiilor de microorganisme din rizosferă care facilitează absorbția mineralelor. În final, aceste fenomene ar fi amplificate pe o cultură RR care reemite în sol prin rădăcini glifosatul pe care l-a absorbit și pe care nu îl poate metaboliza (digera). Acest cercetător merge mai departe și crede că nu glifosatul este responsabil de moartea plantelor, molecula ar suprima doar sistemul imunitar al acestora din urmă care ar fi apoi victima ciupercilor și bacteriilor patogene. Semănatul direct, concentrând materia organică la suprafață, ar putea amplifica fenomenul prin concentrarea glifosatului în apropierea rizosferei. Acest tip de rezultat a fost confirmat și de profesorul Romheld, de la Universitatea din Stuttgart, care a arătat impactul negativ al glifosatului asupra creșterii rădăcinilor culturilor RR în prezența glifosatului, rapid și în doze mici în comparație cu alte erbicide.

Începând cu reforma PAC-ului din 1992, fermierii francezi au căutat și cultivarea solului redusă pentru a comprima costurile de producție. Totuși, spre deosebire de sistemele de pionierat din America de Sud, Europa de Est sau Australia, agricultura europeană a evoluat într-un context social, de reglementare și de mediu mult mai restrictiv, forțând-o să meargă mai departe de trusa „semănat direct + OMG + glifosat“ și conducând în special să crească schimburile cu actorii din agricultura ecologică, ei înșiși în căutarea unor soluții agronomice și tehnice. Sistemele de agricultură de conservare (sau chiar agroecologică, pe sol viu, ecologic intensiv etc.), ale căror principii le-am redefini drept agricultură bazată pe organizarea naturală a solului (nelucrat și mereu acoperit), urmăresc producerea unui maxim de biomasă vegetală în mod permanent pentru a-i crește fertilitatea fizică, chimică și biologică. În acest context, glifosatul sau alte materiale active existente sau viitoare fac posibilă exercitarea controlului asupra acestei biomase fără a atinge solul. Pe baza principiului conform căruia, controlul resturilor vegetale este legat de controlul plantelor existente în sistem (sufocare, competiție, alelopatie, mulcire, fertilizare localizată, rotație etc.), erbicidele sunt un mijloc de împingere a sistemelor foarte departe fără a prelua controlul riscului excesiv.

Acest lucru întărește ideea că utilizatorii trebuie să se protejeze în mod imperativ, să ia măsurile necesare pentru a preveni „plutirea“ moleculelor în atmosferă și în apă și, în sfârșit, că este esențială implementarea unor soluții tehnice și agronomice pentru a reduce utilizarea la maximum a pesticidelor.

Odată cu „bolul de praf“ american din anii 1930, apoi cu problemele serioase de eroziune din Brazilia în anii 1970, fermierii și oamenii de știință descoperă că eliminarea lucrărilor solului poate reduce sau chiar elimina problemele de degradare a solului. Continuând această operațiune de „nelucrare“ în mod continuu, ei realizează că solurile își găsesc o organizare comparabilă cu cea a unei lunci, ceea ce face posibilă producerea ca într-un sistem convențional sau chiar mai mult, cu costuri de producție foarte reduse în mecanizare și în forța de muncă. Într-un fel, tot ce trebuie să faci este să prășești solul, să semeni o cultură, să o protejezi și să o fertilizezi pentru a produce recolte bune: agricultura americană a trecut de la lucrarea mecanică a solului la cea chimică. Odată cu introducerea rezistenței la glifosat în culturi, sistemul devine și mai simplu și mai profitabil, dacă nu și sustenabil în timp.

În concluzie, trebuie recunoscut că datorită glifosatului fermierii și tehnicienii de pionierat dezvoltă sisteme agroecologice performante, eficiente și inovatoare, bazate pe soluri vii. Și, cu cât dezvoltăm și validăm mai mult soluții alternative, cu atât va deveni mai puțin necesar.

Pentru a urmări dezvoltarea agriculturii conservative, fără a-și asuma riscuri nechibzuite, strategia constă în găsirea de noi pârghii de acțiune, chiar dacă înseamnă restrângerea utilizărilor produsului fără a-l interzice. Glifosatul a fost pilonul de bază al semanatului direct, devenind plasa de siguranță a agriculturii conservative.

Daniel BOTĂNOIU