Ţeposul nostru arici, să-l cunoaştem

Micuţul arici (ericius), care îşi duce viaţa în zone de deal, de şes şi de pădure, este inconfundabil. Capul şi gâtul lui sunt acoperite cu un păr aspru brun-argintiu; însă ceea ce îl face unic este „mantaua“ lui protectoare, plină de ţepi. Aceştia au vârful galben, sunt foarte ascuţiţi şi au o lungime de aproximativ 2 centimetri. Ţepii ies din blana aspră şi sunt dispuşi în grupuri radiale, aco­perind astfel cea mai mare parte a corpului ariciului. Fiecare ţep e prevăzut cu 22-24 de canale longitudinale şi creşte aproape perpendicu­lar pe o bază semi­sferică.

La bază, fiecare ghimpe e foarte îngust şi foarte înclinat. Aceasta înseamnă că, dacă ar cădea de la înălţime, ariciul ar supravieţui, deoarece ţepii sunt în aşa fel orientaţi încât să nu-i străpungă pielea. Când se simte în primejdie, ariciul ia o poziţie de apărare, strângându-se ghem. Cu ajutorul unor muşchi puternici, el îşi întinde pielea astfel încât îşi ascunde tot corpul sub ţepi, făcându-se ghem, exact ca un săculeţ de piele moale care se strânge la gură cu un şnur. Această „manta“ plină de ţepi îi protejează capul, coada, picioarele şi partea inferioară a corpului asemenea unui scut. Ariciul poate rămâne în această poziţie de apărare timp destul de îndelungat. Când se lasă seara, de obicei ariciului i se face foame. Cina lui obişnuită constă din insecte sau viermi, însă o poate completa şi cu şoareci, broaşte, şobolani, şopârle, precum şi cu nuci şi fructe de pădure. Auzul ariciului este foarte fin şi la fel de fin îi este şi mirosul, lucru de care îţi dai seama cu uşurinţă când îi vezi botişorul ascuţit şi nările umede. În afară de vulpi şi bursuci, aricii au foarte puţini duşmani naturali. Datorită ghearelor puternice cu care îi sunt prevăzute labele din faţă, un bursuc poate foarte bine să descolăcească un arici fără să fie înţepat. Vulpea însă nu se poate pune cu ţepii ariciului, ci încearcă să-l rostogolească în apă, unde acesta fie se va descolăci, fie se va îneca. Întrucât e un bun înotător, ariciul are mari şanse să se ascundă printre pietre sau într-o scobitură din malul râului, înainte de a cădea în ghearele vulpii. În unele zone din lume, ţiganii şi unii ţărani mănâncă arici copţi în lut.

După ce se răceşte, lutul este spart, iar spinii se desprind de carnea gătită, fiind un adevărat deliciu…! În prezent însă este trist să vedem că numeroşi arici mor călcaţi de automobile…! Îndată ce ies din perioada de hibernare şi pornesc în căutarea hranei sunt deosebit de vulnerabili. Însă, dacă nu cad pradă vreunuia dintre aceşti duşmani naturali şi de altă natură, aricii pot trăi circa şase ani şi să atingă o lungime de 25 de centimetri. Masculul şi femela se împerechează de două ori între lunile mai şi iulie.

Perioada de gestaţie durează de la patru la şase săptămâni, după care femela naşte vreo trei sau patru pui. Întrucât sunt surzi şi orbi, puii sunt mai vulnerabili timp de două săptămâni de la naştere, fiecare cântărind la naştere mai puţin de 30 de grame. Părul lor moale e înlocuit treptat de ţepi, după care ei învaţă să se facă ghem. Dacă sunt deranjaţi înainte de acest moment, ei sar în sus ca arşi şi scot un şuierat ascuţit. Acest gest neaşteptat descurajează mulţi prădători. Când hibernează, ariciul supravieţuieşte datorită grăsimii pe care o acumulează în sezonul cald, temperatura corpului îi scade foarte mult, iar respiraţia abia dacă i se mai simte. Acest animal are o glandă specială care, pe parcursul hibernării, îi urmăreşte temperatura corpului. Dacă temperatura îi scade prea mult, glanda produce mai multă căldură, suficientă ca ariciul să-şi dea seama că trebuie să-şi găsească alt adăpost mai cald şi mai ferit.

În timpul somnului de iarnă, ariciul nu e rupt complet de lumea de afară. El percepe orice sunet produs în apropiere şi tresare uşor. Dacă este închis într-o grădină, nu după mult timp ariciul se va căţăra pe ziduri, pe garduri sau chiar pe conducte deoarece el trebuie să cutreiere mult în căutarea hranei. Iată de ce ariciul rămâne un animal sălbatic pe care nu îl poţi transforma prea uşor într-un animal de companie, dar e mai bine aşa, deoarece în mediul lor natural aricii sunt plini de purici! Însă peregrinările acestor arici drăgălaşi şi plini de farmec dau un plus de frumuseţe zonelor rurale, dar sunt şi utili şi de mare ajutor în stârpirea unor gângănii de prin ogradă...! Să amintim şi de ariciul de mare, care face parte din clasa de echinoderme marine cu corpul sferic, turtit la cei doi poli, acoperit de numeroşi spini.

Vasile Alexandru
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013