Reconstrucția paradisului verde, o lecție pentru viitor

Cristoph Promberger „Pe termen lung nu există un rău mai mare pe care îl putem face naturii decât acela de a-i tăia pădurile. Vrem sau nu vrem, trăim prin natură. Fără ea nu se poate supravieţui.“

Istoria spune că, pe vremea dacilor, 80% din teritoriul ţării de azi era acoperit de păduri. O fortăreaţă verde, imensă se întindea din câmpie spre dealuri şi mai sus, spre vârfurile munţilor, către cer. Aplecată sub viforul iernii, atinsă de fiorul renaşterii în primăvară, alinată de soarele verii, plânsă de stoluri de ciocli când pioasă se închină toamnei, pădurea a fost dintotdeauna într-o comuniune profundă cu omul. Acelaşi om care astăzi reneagă această legătură. Conştiinţa umană a adormit dezmierdată de susurul perfid al stăpânului absolut al omenirii moderne, banul. Comoara lăsată de daci a început să fie risipită, iar paradisul verde al pământului să se destrame. Pădurile au început să cadă sub secerişul roboţilor de fier, iar  jertfa „ostaşilor verzi“, copacii seculari ai munţilor, a lăsat în urmă răni uriaşe. Răni care nu pot fi acoperite de grămezile de bani câştigate de cei care au sacrificat cu bună ştiinţă pădurile, ci doar de mâna blândă a omului care ştie că, plantând în vârf de munte un pui de brad, va asigura propriului copil şansa la o viaţă curată.

Astăzi doar 30% din suprafaţa ţării mai este împădurită. Pentru orice om îndrăgostit de natură, apropiat de frumuseţile ei, imaginea munţilor dezgoliţi de păduri pe sute de hectare este copleşitoare. Sub impactul emoţional puternic al acestei privelişti, mulţi dintre noi au început să se trezească din amorţire. Bâjbâind prin întunericul propriei ignoranţe, ne-am întors privirea spre paradisul distrus.

Lecţii preţioase despre reconstruirea lui am primit de la fondatorii Fundaţiei Conservation Carpathia, Cristoph şi Barbara Promberger, doi străini cu inimă  de români. I-am cunoscut pe „legionarii“ pădurilor în Săticul de Jos, comuna Rucăr, o comunitate montană restrânsă, cuibărită pe Valea Dâmboviţei, acolo de unde izvorăşte apa preţioasă care adapă Capitala. În urmă cu 20 de ani au lăsat în urma lor ţările natale, state moderne, cu perspective pentru locuitorii săi, pentru a veni în România. O ţară considerată de mulţi săracă, despre care nu ştiau aproape nimic. Doar că este încă un tărâm al lupilor. Fascinaţia pentru aceste animale preistorice i-a adus aici, iar mai târziu au ales şi cu sufletul să rămână. S-au stabilit la Şinca Nouă şi au dat viaţă unui proiect personal prin care şi-au propus să promoveze conceptul de turism ecvestru. În cele două decenii petrecute în România nu au descoperit nici mine de aur, nici resurse de uraniu, cum se zvonea, ci doar o ţară bogată prin munţii ei grandioşi, prin diversitatea florei şi faunei, prin sălbăticia labirinturilor de stuf din Delta Dunării.

Cristoph Promberger spune despre România că are o şansă extraordinară pentru că păstrează încă o comuniune puternică cu natura, chiar dacă în ultima jumătate de secol omenirea a pierdut mult prin îndepărtarea de ea.

Şi iată totuşi că a început un asalt furibund şi asupra ultimei grădini sălbatice a Europei. Odată cu retrocedările terenurilor a început o nouă epocă pentru codrii din România. În călătoriile lor în Parcul Naţional Piatra Craiului, Barbara şi Cristoph au văzut cum pădurile au început să sufere. Preţul vieţii lor a fost stabilit în cash şi nimeni nu părea să fie deranjat. Chipul munţilor a început să se schimbe cu acordul tacit al celor care ar fi trebuit să le protejeze. Hibele sistemului românesc au început să devină tot mai evidente. În lipsa unei reacţii a statutului român faţă de această catastrofă ecologică, Cristoph şi Barbara au început să caute singuri soluţii pentru a salva „aurul verde“ al munţilor, pădurile. În 2010 au înfiinţat Conservation Carpathia, o fundaţie 100% românească a cărei viziune peste zeci de ani presupune crearea unei zone protejate cu natură sălbatică de talie mondială în Sudul Carpaţilor Românești, suficient de mare încât să permită existenţa unor populaţii semnificative de carnivore mari. Principiul care a pus în funcţiune proiectul a fost acela de conservare privată. Cu alte cuvinte, fundaţia a cumpărat suprafeţe împădurite, dar şi defrişate pentru a conserva și restaura ecosistemele naturale. Cu speranţa că vor reuşi să strângă fondurile necesare pentru achiziţia terenurilor, cei doi au început să le vorbească străinilor despre România, despre comorile ei, despre şansa de a conserva în această parte a Europei un paradis verde, un Yellowstone european. Lobby-ul pe care l-au făcut nu a rămas fără ecou. Au reuşit să atragă donaţii către fundaţie şi în cei cinci ani de existenţă au cumpărat aproximativ 16.000 ha (din care 500 ha defrişate). Astăzi acestea sunt incluse în sistemul de protecţie integrală şi păzite de 25 de rangeri. Primele suprafeţe le-au cumpărat chiar în Piatra Craiului. Suma direcţionată doar către achiziţii de terenuri a fost de 40 de milioane de euro, bani cărora li s-au adăugat apoi fondurile – cca 5 milioane de euro – folosite pentru reîmpădurire, combaterea eroziunii, conservare şi refacerea habitatelor naturale pierdute în zeci de ani de nepăsare. Fundaţia şi-a înfiinţat propriul Ocol Silvic, un Fond de Vânătoare, unde în mod paradoxal nu se vânează şi deţine trei pepiniere unde cresc mlădiţele viitorului.

Conservation Carpathia este cel mai mare şi mai amplu proiect de conservare a mediului din întreaga Europă, care înglobează la rândul lui proiecte mai mici. Este însă doar începutul pentru că Barbara şi Cristoph vor să dezvolte o economie verde în jurul comunităţilor montane din zonele pe care le protejează şi vor să le arate românilor că pădurile sunt mai preţioase atât timp cât rămân în picioare. Dacă până acum au rămas „sub radar“, după cum spune Cristoph, au făcut-o doar pentru că nu voiau să înşele aşteptările oamenilor. Însă acum fundaţia este suficient de puternică la nivel naţional încât să poate demara proiecte care să vină nu doar în sprijinul naturii, ci şi al oamenilor. În acest sens vor demara proiecte prin care muntenii vor învăţa cum să îşi câştige traiul demarând afaceri prietenoase cu natura.

Fundaţia şi proiectele ei s-au dezvoltat. O parte din pădurile României au fost salvate. Şi totuşi există mulţi oameni care privesc cu o doză de scepticism intenţiile străinilor. Ca răspuns în faţa posibilelor acuzaţii, Barbara spune că realitatea este cea care se vede. Nu au forţat pe nimeni să-şi vândă terenurile, iar cei care fac donaţii către Conservation Carpathia nu mai au apoi niciun drept asupra banilor. În plus, în statutul fundaţiei scrie foarte clar că, în momentul în care România va avea un sistem de administrare bine finanţat pentru protejarea Parcurilor Naţionale, există posibilitatea ca proprietăţile Conservation Carpathia să fie donate statului. Este însă nevoie de responsabilitate şi de angajamentul ferm că paradisul reconstruit nu va fi din nou distrus. Mesajul fondatorilor fundaţiei este destul de clar: ce fac nu este pentru ei înşişi, nici pentru finanţatorii lor care nu au niciun câştig în afară de satisfacţia de a fi salvat o parte din patrimoniul verde al lumii, ci pentru români. Poate vom înţelege într-un final că există şi gesturi pur altruiste şi că filantropia este până la urmă o consecinţă a lecţiilor primite.

Cu toate aceste lămuriri, familia Promberger este conştientă de faptul că suspiciunile vor continua. Dar ştiu la fel de bine că cei care vor ridica problema proprietăţii private sunt cei care nu cunosc nimic despre fundaţie, cei care au un interes financiar în defrişarea pădurilor (firmele de exploatare lemnoasă) şi în activitatea cărora s-a interpus fundaţia şi uneori chiar şi cei din forurile de decizie care şi-ar dori un câştig personal din implicarea în proiectele ei. Este un joc asumat care nu poate  evitat, spune Cristoph. Conservation Carpathia îşi va continua munca pentru că ultima grădină sălbatică a Europei merită acest sacrificiu.

Laura ZMARANDA