La mulţi ani, Maria Văduva!

Prietena revistei noastre, dna Maria Văduva, împlineşte, pe 30 iulie, admirabila vârstă de 70 de ani. Nu se putea să nu-i fim alături, cu preţuirea şi gândurile noastre, pentru tot buchetul de melodii şi dorul adunat în cântecele dăruite folclorului prahovean, muntenesc şi românesc, arhivate în fonoteca de aur a radioului public. Dar noi se cade să-i fim recunoscători şi pentru generozitatea de a ne ajuta să aducem în rubrica de faţă alte nume mari sau importante ale muzicii populare.

– Dna Maria Văduva, la mulţi ani! Să ne trăiţi cu veşnica tinereţe în cântec şi glas, să aveţi sănătate şi ani mulţi şi buni de aici înainte. Ultima dată ne-am întâlnit în paginile revistei noastre în 2012. Dar astăzi aş vrea şi am vrea să fie un dialog special. Cum se vede viaţa, în general, şi cea de cântec, în special, de la 70 de ani?

– Împlinită. Şi mult înţelepţită. M-am ferit mereu să fac analize la aniversare ori de Revelion. Mi-este de ajuns să mă bucur alături de cei dragi mie. De data aceasta însă vă mărturisesc că mă încearcă un soi de nostalgie, dar n-aş vrea să mă las devorată de doruri ştiute şi neştiute. Sunt mulţumită că sunt încă sănătoasă, că vocea duce un concert în direct fără probleme, inima mi-este proaspătă, încă ştie a fremăta a emoţie, poate acum chiar mai mult decât altădată, fiindcă i se adaugă şi cea mai matură chibzuinţă. Altfel, da, sunt împăcată cu toată viaţa mea, am satisfacţie pentru ce am realizat în profesie, dar, dincolo de cântec, am trăit şi eu ca orice om învolburările vieţii, am avut zile bune şi zile rele, bucurii şi neplăceri, am râs şi am plâns, m-am relaxat şi m-am enervat, am spus vorbe bune şi mai puţin bune. N-am ratat cum se zice nicio experienţă normală de viaţă.

– Într-o călătorie imaginară în trecutul dvs. profesional, care ar fi momentul la care v-aţi opri, în fine, care v-a plăcut cel mai mult?

– Privilegiul de a urca pe scenă cu cei mai mari artişti ai ţării: Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Ion Luican, Emil Gavriş, Dan Moiescu, Nelu Huţu, Ileana Sărăroiu, Gică Petrescu (muzică populară), Jean Constantin, Nicu Constantin, Dem Rădulescu, Amza Pelea (actori), Cleopatra Melidoneanu, Constanţa Câmpeanu (soprane), Romica Puceanu (muzică lăutărească), Nicolae Niţescu (romanţe) etc. N-am să încetez să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a hărăzit pe mulţi dintre ei prieteni şi ce uriaşă bună dispoziţie aducea în casa mea Jean Constantin, nelipsit altădată de la evenimente din familia mea. În muzica populară mi-am găsit şi cele mai frumoase prietenii (Sofia Vicoveanca). Şi întotdeauna nu uit să-i mulţumesc acolo, unde e, Mariei Lătăreţu, care m-a onorat cu o statornică, sin­ceră, caldă şi duioasă prietenie. Tot folclorul mi-a adus lucrul cel mai de preţ, recunoaşterea publicului. Nici nu vă imaginaţi – sau poate da – cât de mult te poate înălţa o sală care te ovaţionează. E ceva de neegalat.

– Dacă aţi mai avea 18 ani, fiindcă înainte de majorat aţi debutat în cântecul mare, ce aţi face?

– Tot muzică populară, dar în alte condiţii.

– Care perioadă a fost mai frumoasă, cea dinainte sau după 1990?

– Vorbind strict despre folclor şi raportând totul la percepţia mea, cea dinainte de 1990, fără dubii. Şi o să vă spun de ce. Las la o parte selecţia riguroasă, cu impact major asupra calităţii muzicii populare, o cenzură pe care n-o mai consider rea, privind retrospectiv şi comparând astăzi cu ieri. Vorbesc însă despre oameni, despre disponibilitatea lor la sensibilitate. Cred că acum viaţa e mult prea galopantă, aglomerată, un pic robotizată şi a estompat oarecum latura frumoasă a firii umane. Atunci, de mult, era o emoţie colectivă, era mai multă sinceritate. Publicul gusta altfel folclorul. Are loc acum o reîntoarcere ori o încercare de întoarcere la autenticitate, dar cred că, dacă nu adaugi şi mult suflet, rezultatul are un iz de artificial. Mie mi-au plăcut acele turnee foarte lungi, chiar şi aşa, în condiţii improprii, cu autobuze hodorogite sau vagoane de clasa a II-a, mi-e dor până şi de praful acela care se ridica după noi pe drumurile rurale neasfaltate. Dar ne aştepta pe scenă o primire atât de călduroasă încât am fi dat roată României şi pe jos! Nu pot uita deloc sălile, poftim, chiar şi îngheţate iarna, cum vibrau de trăire intensă. Simţeai asta în toţi porii, iar noi ne vărsam sufletul şi vocea pe scenă, o făceam cu bucurie şi infinit drag. Drag de cântec, de oameni, iar împreună, de neam.

– N-am nici eu cum să uit „Patru fraţi, patru surori“; eraţi la debut şi ce glorie imediată a avut această melodie! Imediată şi nepieritoare, fiind în continuu solicitată şi ascultată. Vorbind despre piesele dvs., pe care altele le îndrăgiţi şi vă reprezintă sută la sută?

– „Patru fraţi, patru surori“ e o autobiografie pe note muzicale. La început am numit-o „Floricică de pe munţi“, dar titlul a fost de la sine schimbat de ascultători. A fost melodia care m-a consacrat şi mi-a asigurat un loc în inima auditoriului. Acum îmi permit să vorbesc. De fapt, spun ceea ce timpul a confirmat deja, acel cântec m-a plasat în rândul vocilor importante din muzica populară încă de la o vârstă fragedă. „S-a legat dorul de mine“, „Ileană, Ileană“, „Amândoi când ne iubeam“, „Păsărică de pe lac“, „Ce-i cu tine, neică-al meu“, „Câte doruri sunt pe lume“ etc. sunt melodii pe care oamenii le ascultă de 50 de ani. Eu am însă în jur de 200 de piese imprimate la Radiodifuziunea Română şi Electrecord, lucrate cu orchestre profesioniste şi dirijori realmente celebri. Le iubesc deopotrivă pe toate, dar cele validate în timp de public sunt pesemne şi cu un mesaj foarte bun. Mă refer şi la text, şi la linia melodică. Pot să vă spun deci că trăiesc încântarea supremă când un cântec de-al meu se prefigurează a fi, cum spuneaţi, nepieritor.

– Pentru mine, muzica populară înseamnă amintiri, poate amărăciuni trecătoare, tristeţi pentru lucrurile nespuse la timp, dor de copilărie, de locuri şi oameni plecaţi din viaţa mea. Pentru dvs., cea care prin cântece ne furnizaţi nouă, ascultătorilor, emoţia care ne conduce la asemenea trăiri, ce înseamnă folclorul?

– Of, grea întrebare! Un mod de a fi? Viaţa cu totul? Uitaţi, atunci când eu nu cânt, ascult muzică tot timpul. La mine acasă este imposibil să nu am radioul pe „Antena satelor“ sau televizorul pe un post de folclor ori cu o emisiune de gen. Când nu le am pe niciunele, ascult CD-uri. Indiferent ce fac, că bucătăresc, grădinăresc sau am oaspeţi, întotdeauna susurul de muzică e prezent. Eu respir muzică populară. Mi-e dor de ea când se întâmplă să n-o aud o zi (dacă sunt plecată în deplasare). Iar când o cânt, pun în ea viaţă, locuri, oameni, anotimpuri, trăiri, nostalgie, bucurie, flori, culori, trecut, prezent, părinţi, fraţi, surori, copii, soţ, cer şi pământ, România, patriotism, dragoste. Aşa exist eu. Nu ştiu ce m-aş face fără asta.

– 7 întrebări pentru 70 de ani! Ultima, aşadar, a interviului nostru: Ce vă doriţi mai mult şi mai mult?

– Doar sănătate. Restul mi le fac singură, cu ajutorul Domnului.

Maria BOGDAN