Mănăstirea Hurezi, ctitoria de suflet a lui Constantin Brâncoveanu

La 3 km de Horezu, în nordul satului Romanii de Jos, ţinut ca-n căuşul palmei de dealurile împădurite de la poalele muntelui Căpăţânii, se ridică sub cerul îngerilor şi spre mântuirea oamenilor Sfânta Mănăstire Hurezi. Construită, în 1693, de Brâncoveanu, ca lăcaş şi mântuire a trecerii sale muritoare prin viaţă, s-a dorit a fi şi locul în care el, împreună cu familia, să-şi doarmă somnul de veci în aşteptarea Judecăţii de Apoi. Numai că Cel de Sus a avut alte planuri cu drept credinciosul Constantin.

Mândră mănăstire, pentru pomenire

Vocile avizate ale specialiştilor susţin că Mănăstirea Hurezi este „cel mai frumos şi mai rafinat exemplar de arhitectură românească“ ori „cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Ţara Românească“. Includerea ei, în 1993, în patrimoniul UNESCO vine să confirme acest lucru. Dar asta e treaba specialiştilor! Pentru oamenii care vieţuiesc în jurul mănăstirii de generaţii şi generaţii, precum şi pentru cei care vin de aiurea să se închine şi să se roage între zidurile ei nu este decât Casa Domnului, unde Cel Sfânt îşi pleacă urechea la toate necazurile, bucuriile şi frământările lor omeneşti. Când vii dinspre Horezu, la început, mănăstirea pare ascunsă ochiului străin. Ajuns însă la poarta primei incinte, cu ziduri nu prea înalte, dar puternice de cărămidă, se înalţă în faţă o construcţie majestoasă, mai înaltă, parcă, decât toţi arborii de pe dealuri. O lungă alee pietruită conduce spre cea de-a doua incintă de formă dreptunghiulară, închisă pe trei laturi cu clădiri, având parter şi etaj. Latura de răsărit se încheie cu un zid înalt, ca de altfel la multe mănăstiri cu incintă. În spaţiul larg dintre cele două incinte, în stânga, o livadă de pomi fructiferi aşteaptă înfăşurată doar în frunze, fără rodul bogat al verii, iarna ce va să vină. Sub zidul alb, o poartă de intrare din lemn ferecată cu fier, rămasă intactă încă de pe vremea ctitorului, face trecerea spre curtea celei de-a doua incinte. Deasupra intrării se află turnul clopotniţei, cu 4 clopote mari, între 300 kg şi 1.000 kg, trei dintre ele fiind gravate cu numele domnitorului.

„E o tăcere de-nceput de leat...“

Dincolo de poarta ferecată, frumuseţea şi solemnitatea bisericii, farmecul discret al chiliilor cu flori te îmboldesc să-ţi faci cruci largi încă înainte de intrarea în biserică. E zi de luni şi nu e nimeni care să viziteze mănăstirea. Din stânga, de pe galeriile cu arcade ale chiliilor călugăriţelor se aude zgomotul unui aspirator. Se face curăţenie. Pe vremea domnitorului se dădea cu mătura şi se băteau cu băţul covoarele. În răstimpuri, câte o călugăriţă grăbită taie în lat curtea cu alei din dale de piatră. A doua incintă cuprinde mănăstirea propriu-zisă, biserica bolniţei, ctitorită de doamna Maria, soţia domnitorului, ridicată la 1696 şi zugrăvită de Preda Nicolae şi Ianache; schitul Sfinţilor Apostoli, la circa 50 m spre nord, ctitorit de marele stareţ Ioan Arhimandritul, în 1698 şi zugrăvit de Iosif şi Ioan, în 1700, şi schitul Sfântul Ştefan, după numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703, şi zugrăvit de Ianache, Istrate şi Harinte. Biserica este zidită în formă de cruce cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Pe peretele din faţa pridvorului, o pictură exterioară redă scena Judecăţii de Apoi. Pe un zapis explicativ stă scris: „Pictura prezintă pe peretele estic al pridvorului portretele meşterilor, în colţul din stânga de jos spre nord, şi, în rest, scena Judecăţii de Apoi. În registru superior, în centru, este Judecătorul având de o parte şi de alta pe cei doi mari mijlocitori: Maica Domnului şi Ioan Botezătorul înconjurat de îngeri. Sub acest registru este prezent, în centru, tronul pregătit pentru judecată şi cei doisprezece apostoli de o parte şi de alta“. A încetat demult zgomotul aspiratorului. Dacă mergi pe alei, îţi auzi paşii cu ecou prelung. „E o tăcere de-nceput de leat...“, vorba poetului.

Sub ochii sfinţilor

În biserică, în orice punct ai fi, sfinţii încremeniţi pe ziduri par să te urmărească viu, cu ochi atenţi. Zugrăviţi cu har de meşterii Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim, nu lipsesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (hramul mănăstirii), scene religioase din Vechiul şi Noul Testament şi sinoade ecumenice, despărţite prin ornamentalii florale. Pe lângă iconografia religioasă, întâlnim şi compoziţii cu caracter laic, cum ar fi istoria ilustrată a vieţii împăratului Constantin cel Mare, cu bătălia Crucii asupra semilunii. În naos, pe lângă inestimabilul iconostas sculptat în lemn de tei, se află scaunul domnesc măiestrit sculptat în lemn, purtând stema Cantacuzinilor, stranele şi un bogat policandru, toate din vremea ctitorului. În pronaos este pictat un tablou votiv înfăţişându-i pe Constantin Brâncoveanu şi familia sa, în care se distinge chipul doamnei Maria, înaintaşii săi direcţi şi rude din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor. În faţa picturii domnitorului, o necropolă din marmură sculptată aşteaptă de aproape 300 de ani rămăşiţele pământene ale ctitorului. Numai că urgia vremurilor şi destinul hotărât de Tatăl Ceresc au dat alt curs efemerelor evenimente omeneşti.

Brâncoveanu s-a întors acasă

Mănăstirea Hurezi a fost, până în 1872, obşte de monahi. Dornici să stea cât mai departe de cele lumeşti ori de ochii iscoditori ai oamenilor, aceştia s-au risipit pe la alte mănăstiri mai izolate sau prin schituri austere. Din acel an, destinul lăcaşului şi bunul mers al lucrurilor au fost lăsate pe seama călugăriţelor. Legenda spune că numele mănăstirii vine de la nişte păsări, huhurezii, care sfâşiau liniştea nopţii cu ţipetele lor ascuţite. Iar pentru a nu afla turcii că aici se mai ridică un lăcaş creştin, meşterii au înălţat construcţia zidind mai mult noaptea, când zgomotul lucrului era acoperit de huhurezi. De atunci zidirea a stat mândră, semeaţă şi impasibilă la trecerea timpului şi-a facerilor şi prefacerilor lumii. Asta până deunăzi, pe 11 octombrie a.c. când, după 300 de ani de la moartea lui Brâncoveanu, moaştele sale au fost aduse aici, o parte dintre ele rămânând definitiv la mănăstire. Zeci de preoţi şi mii de enoriaşi au asistat la primirea cu onoruri militare a rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului. Atunci, poate, din cauza zarvei, să fi tresărit preţ de o clipă pământeană cerul şi să se fi înfiorat sufletul de abur al ctitorului. Mai apoi s-a aşternut din nou liniştea deplină, tulburată numai noaptea de ţipetele huhurezilor, amintind de momentul zidirii de acum trei secole.

Paul ROGOJINARU