Agricultura circumpolară

Din Groenlanda până în Alaska fermierii circumpolari se confruntă cu condiţii climatice neiertătoare şi teritorii dificile care impun eforturi logistice deosebite şi au, în general, o istorie economică bazată pe combustibil ieftin şi alimente expediate din exterior. Agricultura pare aproape imposibilă în asemenea condiţii, însă, aşa cum vom descoperi în continuare, pentru a face agricultură în preajma Cercului Polar ai nevoie în primul rând de curaj.

Grădinile comunitare din Yellowknife

În Yellowknife, cea mai importantă aşezare umană din nord-vestul Canadei, Lone Sorensen creşte legume de mai bine de 20 ani. La mijlocul anilor ’90 Sorensen, originară din Danemarca, a fondat un grup local de advocacy pentru alimente numit Northern Roots (n.r. Rădăcini Nordice).

„Printre prejudecăţile larg răspândite pe mapamond se numără şi faptul că oamenii cred că nu se poate creşte nimic aici“, a spus Sorensen. Nu numai că este fals – Sorensen creşte în prezent conopidă, broccoli, varză, cartofi, dovlecei şi mazăre afară şi roşii, vinete, castraveţi şi mentă într-o seră –, dar locuitorii din Yellowknife chiar îşi creşteau odinioară propria lor hrană. În anii 1930 au fost deschise minele de aur şi grădinile localnicilor erau suficiente pentru a aproviziona muncitorii cu verdeţuri şi cartofi. Însă combustibilul ieftin de după cel de-al Doilea Război Mondial a condus la o dependenţă de bunuri transportate din exterior şi agricultura locală şi-a diminuat mult capacităţile. Lone Sorensen nu por­neşte acum o revoluţie verde la Cercul Polar. Ea doar o resuscitează.

Sorensen a creat programe de grădinărit în şcolile locale şi în comunităţile dimprejur şi predă în ateliere de grădinărit pentru adulţi. În această vară, Yellowknife a găzduit o piaţă săptămânală a fermierilor şi noi colective de grădinărit se pare că au ţâşnit peste tot în oraş. Ca şi în Iqaluit (n.r. vezi numărul 16), gheţarii ultimei ere glaciare au erodat teritoriul, aşadar obţinerea de sol bun este problematică. Există sol în deltele râurilor, dar cei mai mulţi nu au acces la aceste zone şi îşi procură solul de la contractori, un sistem care nu este neapărat ecologic-durabil. Cu toate acestea, Sorensen crede că Yellowknife poate depăşi obstacolele şi, în cele din urmă, va adăposti suficiente grădini comunitare pentru consumul local.

„Este ceva aproape magic ce se întâmplă în interiorul creierului atunci când oamenii gustă alimente locale cultivate fără otrăvuri sau pesticide“, spune Sorensen. „Există o întreagă generaţie care nu a avut niciodată această experienţă.“

Fermier în Groenlanda

Un strat gros de gheaţă acoperă 80% din Groenlanda, dar pe coasta de sud-vest curenţii calzi aduc temperaturi de vară, iar lumina zilei durează până la 24 ore. Acum o mie de ani, vikingii aveau ferme aici şi o mare parte din secolul trecut mulţi groenlandezi au avut ferme, concentrându-se mai ales pe creşterea oilor şi cultivarea cartofilor. Cu toate acestea, există probleme agricole comune la Cercul Polar: sol sărac, climă imprevizibilă şi costuri ridicate de aprovizionare.

Recent, Groenlanda s-a confruntat cu o nouă problemă: lipsa apei. Schimbările climatice au condus aici la veri tot mai calde şi uscate.

Aqqalooraq Frederiksen, şeful Serviciului de Consiliere în Agricultură din sud-vestul Groenlandei, este membru al comunităţii inuite şi a crescut la o stână. Cea mai mare parte din cele 20.000 de oi ale naţiunii sunt crescute în fiorduri, unde versanţii abrupţi şi malurile accidentate au efectul unor garduri naturale. Cu toate acestea, câmpurile sunt umplute cu pietre, iar furajele sunt importate din Danemarca. Frederiksen spune că mai multe ferme din zonă experimentează cu salata verde, varza şi cartofii. „Noi încercăm să dezvoltăm agricultura în sud-vestul Groenlandei, spune Frederiksen, dar avem nevoie de mai mulţi bani.“

Dr. Peter Stougaard, un microbiolog de la Universitatea din Copenhaga, este mult mai optimist. El a descoperit că o anumită bacterie prezentă în cartofii Groenlandezi apără cartoful de ciupercile patogene care pot distruge culturi întregi în Danemarca. Deşi el se teme că încălzirea globală ar putea afecta bacteria, Stougaard crede Groenlanda ar putea creşte cu succes producţia

de cartofi şi alte culturi. Întrebarea este: sunt poporul şi guvernul din Groenlanda pregătiţi pentru asta? „Există un potenţial mare, dar în momentul acesta nu este urmărit, a spus Stougaard.“

Există un fermier care creşte cu succes mai bine de 20 soiuri diferite de legume în Groenlanda, un danez voinic pe nume Sten Pedersen. Ferma lui, fondată în 1977, se află într-un fiord izolat, la 43 mile în sudul oraşului Nuuk, capitala Groenlandei. În ideea de a compensa pentru recentele veri secetoase, Pedersen a construit propriile sisteme de colectare a apei, pentru consum domestic şi irigare. El foloseşte resturi de peşte şi alge ca îngrăşământ şi doarme într-o structură mică în mijlocul grădinii sale, care conţine napi, varză, verdeaţă, conopidă, trei tipuri de cartofi, trei tipuri de ceapă, spanac, pătrunjel, cimbru, rubarbă, ţelină, sfeclă, morcovi şi da, chiar căpşuni.

„Este un teren foarte special, a spus Pedersen, toate legumele sunt dulci, chiar şi ridichile şi napii. Ar trebui să gustaţi.“

Agricultură în Alaska

În 1983, Bryce Wrigley s-a mutat din Idaho în Delta Junction, Alaska pentru a creşte orz. S-a confruntat imediat cu provocări. Nu avea unde stoca cerealele, nimeni nu se oferea să le cumpere, iar piesele de schimb pentru utilaje erau aproape de negăsit. Partea bună? Nu îşi făcea deloc griji în legătură cu dăunători precum gărgăriţele.

Wrigley creşte şi acum orz în maiestuosul decor al Alaskăi, dar izolarea faţă de stat şi imaginile cu oameni înfometaţi după uraganul Katrina l-au determinat să se întrebe cât ar trebui Alaska să aştepte pentru a primi alimente în cazul unui dezastru natural. Există multe modalităţi de a ajunge la dezastru în Alaska, de la vulcani, furtuni de iarnă necruţătoare şi cutremure la evenimente cum ar fi cel din 1989, când portul de Anchorage pur şi simplu a îngheţat.

„La temperaturi foarte scăzute corpul restricţionează fluxul de sânge către extremităţi pentru a păstra calde organele vitale“, a explicat Wrigley. „Traduceţi că pentru naţiune şi Alaska este o extremitate.“

Aşadar, Wrigley, care este preşedinte al Biroului Alaska Farm, a ridicat în consilii problema securităţii alimentare. Dar când a adus preocuparea sa în atenţia statului a aflat că ideea lor de securitate alimentară nu a fost să intensifice agricultura, ci să depoziteze kituri de masă-instant în valoare de 4 milioane de dolari.

Wrigley nu mai aşteaptă acţiuni legislative. În adevăratul spirit al Alaskăi, el a decis să o facă singur. În 2011 a clădit o moară de orz, iar acum vinde făină şi produse conexe din orz în aproximativ 20 de supermarketuri din jurul Americii sub propria marcă, Compania de Făină din Alaska.

Sorin STAICU