In memoriam Octavian Nicolae

Miercuri, 4 decembrie, s-au împlinit 26 de ani de când suntem mult mai singuri şi mult mai săraci şi trişti, lipsindu-ne nu numai chipul luminos, dar şi sfaturile „Gânditorului de la Păltiniş“, filosoful Constantin Noica.

Bunul său prieten din anii petrecuţi la Păltiniş, fostul meteorolog al staţiunii, Nicolae Octavian, s-a stins din viaţă.

Este omul despre care Andrei Pleşu scria cuvintele reproduse ceva mai sus din postfaţa cărţii lui Octavian Nicolae  „De la Poarta Albă la Păltiniş“, apărută la Editura Anima, Bucureşti 2004.

Octavian Nicolae s-a născut la 10 septembrie 1924 şi a trecut la cele veşnice la 23 septembrie 2013. Vreme de zece ani a fost, împreună cu soţii Eleonora şi Aurel Cioran din Sibiu (fratele filosofului de la Paris, Emil Cioran), unul dintre puţinii prieteni sinceri şi sprijinitori ai regretatului filosof Constantin Noica (n. 12 iulie 1912 - d. 4 dec.1987).

Spicuim din jurnalul său autobiografic de fost deţinut politic, „De la Poarta Albă la Păltiniş“: „Noica stătea sus, la vila 23, într-o cămăruţă în care încăpeau numai un pat, soba şi chiuveta (…) Pentru că nu avea unde aşeza o masă, i-am tăiat o bucată de placaj de formă ovală pe care o ţinea în braţe, stând în pat şi aşa scria (…) Târziu a început să-mi spună Puiu, după ce i-am pomenit odată că pe dosarul meu scria «Nicolae Octavian, zis Puiu», pentru că aşa îmi spunea mama când eram mic şi aşa mi-au zis ulterior şi prietenii. După ce a început să mă tutuiască, mă certa că eu îi spuneam tot domnule Noica şi insista să-i zic şi eu pe numele mic, «Dinu!» (…) Într-o seară de iarnă, la gura sobei, în cămăruţa lui – afară ningea şi viscolea şi parcă te-ndemna la destăinuiri – i-am spus ce gândeam cândva, în celulă; cum mi-aş fi dorit să fiu liber, într-o aşa cămăruţă, departe de lume şi cu un decor asemănător cu cel în care mă găseam. Atunci mi-a povestit prima oară frânturi din istoria detenţiei lui (…) Într-una din zilele când ne întorceam de la Gura Râului, aşteptând în şosea, «La Călugărul», autobuzul spre Păltiniş, au apărut două maşini negre care au oprit lângă noi. Era Înalt Preasfinţitul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Ne-au luat din drum: pe domnul Noica lângă mitropolit şi pe mine în a doua maşină, lângă o măicuţă care mergea şi ea la schit, la Păltiniş. Înalt Preasfinţitul ne-a invitat în cabana mitropoliei şi ne-a servit cu o gustare şi un vin călugăresc. Am coborât apoi în faţa cabanei, la o plimbare. Cu ocazia asta, domnul Noica i-a spus mitropolitului un «of» al lui, care-l muncea de mult. Era problema «fixării lui definitive» – cum spunea el – la Păltiniş. Şi-ar fi dorit să fie înmormântat la schit. Numai că Plămădeală l-a refuzat - şi se pare că era a doua oară –, spunând că mai întâi ar trebui să se călugărească şi abia pe urmă s-ar pune problema. Domnul Noica a rămas cu un gust amar. Mitropolitul ne-a oferit o maşină care să ne ducă până sus la Păltiniş, dar Domnul Noica a refuzat (…) motivând că facem o plimbare pe jos. Făcea haz de necaz: «Ce bine ar fi fost, uite, am fi aranjat ca, atunci când tu mă vei urma, să stai lângă mine!» Eu, mai în glumă, mai în serios, ca să mai înveselesc atmosfera: «Dumneavoastră v-ar conveni! Sigur vor veni mulţi să vadă unde se odihneşte Constantin Noica şi vor sta cu fundul pe mormântul meu, uitându-se la al dumneavoastră!» Veni şi replica: «Ei, da, dar vor veni şi doamne şi duduiţe drăguţe şi atunci cine va fi în câştig?!»“.

După ce Noica reuşeşte cu mare greutate să traducă în limba română şi să copieze scrierea gotică-germanică a câtorva pagini din miile de manuscrise ale „Caietelor Eminesciene“ aflate în păstrarea Bibliotecii Academiei Române şi după „lansarea“ lor în faţa unui numeros public sibian la data de 15 ianuarie 1985 şi apariţia „Jurnalului de la Păltiniş“, cei doi prieteni şi tovarăşi de suferinţă au fost şi mai intens supravegheaţi de oamenii securităţii, meteorologul Octavian Nicolae fiind alungat din Păltiniş. Va reveni, însă, cu orice risc, în septembrie 1987, pentru a-l însoţi pe Noica într-o vizită la Botoşani, cu popas de o noapte la Cluj, la o „şuetă“ cu profesorul universitar Andrei Marga, iar apoi la Iaşi şi Bucureşti. Pe drum îi va spune lui Octavian: „Vezi, Puiule, ce frumoşi sunt moldovenii tăi? Aici la Iaşi a fost cândva centrul culturii româneşti.“ Apoi, din nou sunt nevoiţi să se despartă. Urmează câteva schimburi de scrisori şi de convorbiri telefonice pentru ca, la un moment dat, să afle că marele filosof este grav bolnav, fiind internat într-un spital din Sibiu. Revine urgent şi se aşază la căpătâiul prietenului său drag. Împreună cu soţii Cioran şi cu alţi oameni de suflet şi medici destoinici încearcă să-i facă mai suportabile ultimele clipe ale vieţii. Şi, totuşi, nemiloasa moarte vine în zorii zilei de 4 decembrie. Era ora 4 şi 20 de minute când mâna stângă catifelată a lui Noica a încetat să o mai strângă uşor pe cea a lui Nicolae Octavian. Curând după aceea, Radio „Europa Liberă“ lansa în eter tristul anunţ funerar: „A murit Noica!“

Era deja iarnă. Cu bucuroasa sa învoire, ÎPS Antonie Plămădeală a stabilit ca mormântul filosofului Constantin Noica să fie săpat în pământul Schitului din Păltiniş. Ceremonialul religios al înmormântării se va petrece la orele amiezii din ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae. De întreaga rânduială avea să se ocupe atât conducerea Uniunii Scriitorilor, cât şi Mitropolia Ardealului, iar de veşmintele mortuare, o mână de femei din Sibiu şi din satele învecinate: Gura Râului, Păltiniş, Sibiel, Orlat, Vale şi Poplaca. Au venit să-l conducă pe ultimul drum mulţimi de oameni, în majoritatea lor discipoli ai lui Noica, precum şi ţărani-oieri şi pădurari din Mărginimea Sibiului, însoţiţi de preoţii lor ortodocşi. Din sihăstria Mănăstirii de la Rohia a venit mult îndrăgitul său prieten, din vremea când încă nu trecuse la ortodoxie, călugărul-filosof Nicolae Steinhard.

Curând după evenimentele din Decembrie ’89, autorul cărţii autobiografice „De la Poarta Albă la Păltiniş“ este reîncadrat ca meteorolog, având obligaţia de a studia „trifoiul alb din pajiştile subalpine ale Munţilor Cindrelului“, iar la rugămintea lui Andrei Pleşu de a înfiinţa o Casă Memorială Constantin Noica, în chiar vila 23 în care locuise filosoful. Un vis frumos, mult prea repede spulberat de răuvoitori. Astfel că, de curând, s-a dus întristat şi mâhnit la cele veşnice şi prietenul de la Păltiniş al lui Noica, Octavian Nicolae. În ultimele clipe ale vieţii sale l-au avut în grijă fiul său Mircea, cu soţia Mariana şi cu fiul lor, preot Robert din Piteşti. Astfel că el îşi doarme somnul de veci în cimitirul oraşului Turnu-Măgurele. N-a mai ajuns să fie înmormântat în parcela foştilor deţinuţi politici din Cimitirul Municipal al Sibiului, unde primise un loc de veci. Aici a rămas un mormânt gol cu o fotografie pe o cruce stingheră! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ioan Vulcan-Agniteanul