Hreanul (Armoracia rusticana)

Este cunoscut sub denumirea populară de usturoi, usturonilă, ridichie sălbatică, rădăcină sălbatică, tormac. Au fost reţinute mai degrabă valenţele naturiste ale plantei decât utilizarea sa sub formă de condiment, în gastronomie. Hreanul este o plantă legumicolă perenă, cu tulpina subterană cilindrică, groasă, albă, cu frunze mari şi flori albe, cu o talie a părţii aeriene care poate atinge şi 1,5 m. Provine din vestul Asiei şi sud-estul Europei, unde creşte şi în flora spontană.

Hreanul este cultivat în gospodăriile populaţiei şi este utilizat ca aliment cu gust picant, apreciat însă şi pentru proprietăţile sale antibacteriene, antiinflamatoare, antioxidante, antibiotice. Conţine uleiuri eterice, vitamina C, B1, B2, glucide, enzime, fier, calciu, potasiu, magneziu. Este folosit ca remediu în boli precum gripă, bronşite, sinuzite, reumatism, anemie. Este şi un stimulent al digestiei şi metabolismului.

Cultivare şi întreţinere

Fiind o plantă perenă, hreanul nu ridică foarte multe probleme în cultură. Iarna rezistă la temperaturi de minus 30 de grade Celsius, iar vara nu suportă expunerea permanentă la soare, preferând, aşadar, locurile umbrite. Terenurile cele mai potrivite sunt cele argiloase, uşor alcaline, cu conţinut de humus. Înainte de înfiinţarea culturii, solul va fi desfundat, deci va fi lucrat adânc, şi va fi îmbogăţit cu gunoi de grajd, ambele lucrări efectuându-se toamna. Se înmulţeşte exclusiv pe cale vegetativă, prin butaşi (fragmente de rădăcină de hrean), seminţele nefiind viabile. Pentru 100 mp este nevoie de aproximativ 4-5 kg de butaşi. Rădăcinile se secţionează în fragmente de 5-10 cm lungime şi 1-2 cm grosime şi se plantează întâi în spaţiu protejat, într-un amestec de mraniţă şi nisip. După 3-4 săptămâni, acestea prind rădăcini şi emit primii lăstari. Răsadurile se transplantează primăvara la locul rezervat şi pregătit corespunzător, plantându-se în rânduri distanţate la un metru şi 30-40 cm între plante pe rând. După ce planta a crescut, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinii, lăstarii laterali se suprimă, lăsându-se doar câteva frunze care să asigure alimentarea rădăcinii. Fragmentele de rădăcini pot fi plantate şi direct în câmp, sărindu-se peste faza de răsad, în rigole de 8-10 cm adâncime, după care se presează solul în jur şi se acoperă cu un strat de 4-5 cm de pământ. Plantarea se face primăvara devreme, în martie. Ca lucrări de întreţinere reţinem plivirea buruienilor, afânarea uşoară a solului şi copilirea frunzelor. Recoltarea are loc toamna sau primăvara, cu o producţie de 3-4 kg/mp.

Maria BOGDAN